Everest base camp trek - Zilele 12&13

In mod normal la coborare aveam, patru zile la dispozitie insa nea-am grabit un pic si dupa doua zile si jumatate eram deja in Lukla. 

Motivul pentru care am decis sa coboram pana la aeroport a fost ca avioanele refuzau sa zboare pe ruta Kathmandu-Lukla.

Noi am zburat din kathmandu pe 17 decembrie fara nici o problema. 

Apoi timp de trei zile nu a mai zburat nici un avion.

Pe 21 decembrie s-a mai zburat iar, dar apoi pana pe 27 seara cand am ajuns noi in Lukla nu a mai fost urma de elice de avion prin zona.

Problema este ca Lukla este in creierul muntilor, intr-un loc unde nu exista sosele. deci in cazul in care avionul refuza sa zboare singurele variante pe care le ai sunt: sa stai sa astepti, sa pleci pe jos pana in Jiri (5 zile de mers pe jos) si de acolo sa mai iei un autobuz care face 8 ore pana in kathmandu sau sa platesti o cursa cu helicopterul.

Daca ai facut greseala sa nu iti lasi destule zile de rezerva la sfarsit de calatorie si avionul catre casa te pandeste la usa atunci singura posibilitate va fi evident helicopterul. ceea ce stiu si firmele ce detin helicoptere asa ca preturile sunt pe masura disperarii omului.

NBoi aveam avionul catre Europa abia pe 5 ianuarie asa ca disperarea era la minim insa evident ca nu prea ne convenea ideea de a sta toate zilele alea asteptand daca de data asta e avion sau nu. Preferam sa mergem si prin alte locuri de prin Nepal sa mai vedem si altceva nu numai aeroportul din Lukla oricat de impresionant ar fi el.

In seara de 27 decembrie cand am ajuns in Lukla am iesit un pic la plimbare, am vazut  cam cati turisti asteapta avionul, am mai aflat ceva preturi la helicoter, la ghid si porter pana in Jiri si cam atat. Ne-am intors la hotel sa stam la caldura si sa il mai bat nitel pe Cipri la Macao.

A doua zi ne-am trezit devreme sa vedem daca zboara vreun avion. ideea noastra era ca daca zboara o sa fgacem tot posibilul sa ne aflam si noi intr-unul chiar daca biletul nostru era pentru 29 decembrie.

Insa evident ca nu a zburat si am iesit iar la plimbare prin oras sa vedem cam care sunt preturile la helicopter. Cu doua zile inainte preturile au fost de 200-220 de dolari de persoana. Deci cat se poate de acceptabil. Pretul la biletul de avion era 140 de dolari si ii primeai inapoi in caz de nezburat asa ca trebuia sa punem in plus doar 80 de dolari de persoana si am fi zburat pentru prima data cu helicopterul si asta intr-o zona de vis. Insa in ziua in care am inceput noi sa intrebam de preturi lucrurile s-au schimbat compet si preturile erau deja de 400 de dolari de persoana. ba mai mult erau grupuri de japonezi care plteau si 600 de dolari de persoana pentru ca aveau avioane a doua zi. Sau alti turisti care plateau oricat pentru ca falsificau documente medicale care sa arate ca au luat helicopterul pentru o salvare din motive medicale. iar astfel de preturi in nici un caz nu ne mai incantau la fel de mult. impreuna cu cu cuplu de canadieni cu care ne-am petrecut toata ziua, am tot incercat noi sa ne gociem macar un 300 de dolari de persoana dar minimul la care am ajuns era 350 dar pana in Jiri nicidecum pana in Kathmandu.

Asa ca ziua ne-am petrecut-o la cafea, depanand amintiri de calatorie cu alti turisti si discutand volatilitatea preturilor la helicoper pe taramuri nepaleze.

Inainte sa mergem la culcare l-am intrebat pe ghid ce facem a doua zi. Pt ca avionul nostru era la 07.00 deci ne trezim ori ba in miez de noapte ca sa fim gata. El ne-a zis sa nu ne grabim prea tare insa noi am decis ca mai bine punem binele inainte si suntem gata de plecare la ora la care ar fi trebuit sa vina avionul. 

Am fost primii la micul dejun, cu bagajele deja impachetate si facand glumme pe tema avionului buclucas. Apoi dintr-o data la 07.30 suna telefonul de la receptie si suntem anuntati ca avionul a decolat din Kathmandu deci putem merge la imbarcare. Si am luat-o la fuga catre aeroport sa facem check inul cu un zambet cat casa pe fata si ramasi cat se poate de uimiti ca suntem atat de norocosi. Practic noi am zburat in 2 din singurele 3 zile in care a zburat un avion in cele doa saptamani de la sfarsit de decembrie 2013.

Atata bucurie nu am vazut de foarte mult timp intr-un singur loc. Lumea radea, topaia, se lua in brate si se felicita pt ca avionul zboara :) Era o tipa japoneza cu care vorbisem in ziua precedenta si care era disperata ca avea avion in seara lui 29 decembrie catre Tokyo. Si astepta deja de cateva zile un zbor. Era in al noulea cer si mai ca nu isi pupa ghidul la cat de entuziasmata era :)

Si in timp ce zburam pe scurtul drum de jumatate de ora cu avionul nu puteam sa nu ma bucur ca nu a trebuit sa urc si sa cobor toate dealurile ce se desfasurau sub noi. Nu uitati ca ce e sub 4000 de metri e deal in Nepal deci dealurile ce trebuiau urcate si coborate pe drum spre Jiri erau mai inainte decat cel mai inalt munte din Romania.

Si iaca asa s-a terminat calatoria noastra de vis catre cel mai inalt munte din lume. Intr-o nota extrem de pozotiva pentru a pune cireasa de pe tort unei experiente pe care nu o vom uita prea curand.

Si sper ca am convins macar cativa din cei ce au citit lunga poveste, sa dea o sansa Nepalului si sa dea o sansa traseului catre Everest Base camp.

Everest base camp trek - Zilele 9-11

In fiecare an cand participam la cursa de 100 de kilometrii de mers pe jos de la Dodenocht, ne minunam in ce fel functioneaza mintea omului si cat de mult conteaza mentalul acolo unde te gandesti ca poate numai fizicul ar trebui sa primeze. E atat de usor sa te asezi in fund in mijlocul strazii si sa spui ca nu mai poti cand de fapt nu fizic nu mai poti ci mental nu te mai poti convinge sa pui un picior in fata celuilalt.

In timp ce coboram de la Goran Shep, am ajuns sa avem fix aceleasi teme de meditatie ca la Dodentocht. Pana la ziua cea mare cu rcatul in varf si mers la EBC, parca am avut motor la picioare. Insa de cum ne-am atins tintele de cum am intrat intr-o stare de "lasa-ma sa te las". In astfel de momente iti dai seama de ce sunt mai multe accidente care se petrec la coborarea de pe munte, nu la urcare.Eram atat de relaxati si de lenesi incat mai ca nu am mers mai incet la vale decat am mers la deal.

Drumul la coborare l-am facut in trei zile desi in programul nostru scria ca trebuie sa il facem in patru. Intr-o zi am coborat din Goran Shep pana in Pangboche, in alta zi pana in Namche si in ultima zi pana in Lukla. Ne-am tot gandit daca sa ramanem in namce pentru inca o zi insa zvonurile legate de avioane nu erau cele mai incurajatoare asa ca am preferat mai bine sa fim pe langa aeroport.

Si pentru ca vremea a fost extraordinar de frumoasa am putut chiar sa ne bucuram si de ceea ce am ratat in zilele de la urcare cand a fost vremea urata. 

Dar las mai bine pozele sa bucure ochiul:

Si am pornit la coborare. Incet incet ca eu am experienta sa ma imprastii pe jos

Un catel care ne-a tinut companie ceva drum si cu care am impartit mancare la pranz.

Terase pentru cartofi la 4000 de metri

A se observa lunga carare

Si ajunsi in Namche

Mult uratele poduri suspendate

Si de data asta se si vede ce e dedesubt

Un zambet fortat pentru poza :)

Unii fac poteca asta zilnic ca sa mearga la scoala

Prima zi prin strainataturi

Pe 13 Februarie s-au implinit 9 ani de cand sunt plecata hai hui prin lume.

Acum ca lucrurile sunt pe un fagas cat se poate de normal, parca timpul a fugit fara sa il simt.

Dar cu ochii de acum totul pare roz. Cu ochii de la inceputuri insa....numai roz nu era.

Asa ca m-am gandit sa pun aici povestea primei mele zile de emigrant. o scrisesem cu alta ocazie dar e pacat sa nu isi aibe locul si pe blogul meu.

 

Intotdeauna am fost un copil rasfatat caruia i s-au facut toate poftele si care nu a fost nevoit nici macar sa se duca pana la magazinul din coltul strazii ca sa cumpere paine. Si, desi la 18 ani am plecat la facultate si am stat la camin, obiceiurile de pana atunci nu mi s-au schimbat si am dus exact aceeasi viata ca la mama acasa.

De exemplu mergeam in fiecare saptamana acasa ca sa iau mancare gatita de mama si ca sa imi spal rufele. Vorba vine sa le spal ca mama se ocupa de fapt de ele. De asemenea, nu a trebuit niciodata in viata mea sa merg sa ma lupt cu sistemul biroctratic pentru obtinerea nu stiu carui act... Doar pentru asta exista mama, nu?

Pe cand eram in primul an de master m-am hotarat sa plec si eu ca tot omul cu o bursa Erasmus-Socrates prin strainataturi. Zis si facut. Ajutata de proful cu care mi-am facut lucrarea de licenta am hotarat unde anume o sa plec, am vorbit cu proful raspunzator de laboratorul in care urma sa-mi fac lucrarea de master si cand ei au zis ca ma primesc am inceput sa imi fac actele. Dupa o adevarata aventura cu obtinerea vizei in care am vazut si eu cum este sa trebuiasca sa te duci de zece ori la primarie pentru ca nu iti puneau o stampila bine, a venit si ziua plecarii de acasa.

Am mers la aeroport insotita de: mama, tata, bunica, bunicul si fratele.

Mai aveam putin si luam si vecinii cu noi dar bine ca era dimineata prea devreme si au stat acasa  Dupa o sedinta de plans din partea intregii familii am reusit sa trec si eu de vama si sa merg spre poarta de imbarcare. Evident plina de avant si fericita a o sa vad si eu tari straine. Vazuta de sus toata Europa este la fel  ceea ce mi-a dat si mai multa incredere ca totul va fi bine.Am trecut de vama, mi-am recapatat bagajele si de aici incepe aventura.

Bursa mea era pentru sapte luni ce se intindeau frumos pe trei anotimpuri si nu aveam voie sa merg acasa in alea sapte luni deloc si nici bursa nu era atat de mare incat sa ma gandesc ca o sa merg prea des la shopping in periplul meu european. Asa ca sper ca va inchipuiti cum aratau bagajele mele si daca nu va inchipuiti va dau eu detalii: un rucsac imens care cantarea vreo 15 kg, o gentuta mai mica ce mai cantarea si ea vreo 6, plus gentoiul cel mare care cantarea 37 de kilograme. Si dupa cum am ajuns sa descoper in primii 10 metri parcursi  singura, gentoiul meu cel mare era extrem de instabil pe cele 2 roti mititele din dotare asa incat se tot rostogolea pe o parte si nu reuseam sa il conving sa desfasoare o miscare rectilinie si uniforma pentru nimic in lume. Ca sa nu mai spun ca in Romania in noapte plecarii mele au fost -24 de grade si zapada cat casa iar in Belgia era o vreme primavaratica. Din pacate eu nu am stiu ca la ei este asa si eram imbracata ca Dochia cu sapte cojoace.

Prin urmare pana am ajuns eu la tren (adica doua etaje mai jos de sosiri in aeroport), eram transpirata ca un alergator de maraton care nu s-a antrenat inainte. Si trageam ca vai de mama mea de toate miile de kilograme din posesie si trenul fluiera sa plece din statie si eu tot mai aveam cate una alta de aruncat in tren si el sa inchida usile si eu dai si lupta si dai si lupta. Asta evident urmarita cu mare amuzament de vreo 10 nenici cat usa de mari care nu au miscat nici un muschi de la degetul mic ca sa ma ajute. Nici nu m-am urcat bine in tren si deja lacrimile erau pana la barba si blestemam ziua in care mi-a venit ideea geniala sa plec in tara asta de doi lei cu oameni care nu te ajuta nici daca mori in fata lor.

Intr-un final ajung si in orasul in care trebuia sa studiez. 

Si cum citisem bine ghidul de pe net care spunea ce trebuie sa faci cand ajungi stiam ca de la gara trebuie sa merg la un birou de unde iau cheia de la camera de camin si semnez contractul si apoi merg la camin. Ma uitasem si pe harta si luasem si numerele de autobuze care imi trebuiau. Totul parea realizabil....in teorie si fara bagaje evident....

Cu chiu cu vai reusesc sa urc averea in autobuzul de la gara si il rog pe sofer sa imi zica si mie cand soseste statia in care trebuia sa cobor. El era cu zambetul pana la urechi deja...parca stia ce o sa urmeze. La prima frana a autobuzului bagajele mele s-au raspandit in cele patru zari. Nici nu puneam stapanire bine pe unul, ca altul o lua la vale. Evident ca nimeni nu m-a ajutat cu nimic....Probabil pentru ca ii durea burta de la atata ras.

Soseste si statia unde trebuia sa cobor si i se face soferului mila de mine si ma ajuta cu bagajele. Mai ca imi venea sa-l pup de reconoscatoare ce eram. Pana a adaugat: “prea multe cosmetice nu????” Cum sefu’ multe cosmetice??? Stii matale cum e sa impachetezi pentru 3 anotimpuri???? Mai ca nu i-am spart capul cu geanta care chiar continea cosmetice.

Ma dau deci jos din autobuz, ma uit pe harta si incerc sa ma dumiresc care era directia buna de mers. Ca la cate bagaje aveam si 5 metri in plus erau un chin. Evident ca nu am nimerit-o pe aia buna si desi ma aflam la doar 10 metri de adresa corecta nimeni nu a putut sa ma ajute. Parca ii lovise amnezia pe toti pe care ii intalneam eu in cale.

Ajung la birou, mi-a luat 20 de minute pentru 50 de metri practic, si ma asez in fata biroului in care era lumina aprinsa.

In al doilea era lumina stinsa si nu se vedea ca ar lucra cineva. Si stau si stau si nimeni nu ma baga in seama. Dupa vreo 10 minute in care oamenii din birou se uitau la mine si apoi ma ignorau complet bat un pic in geam si dau sa intreb ce aveam de intrebat. Abia atunci s-au gandit sa imi spuna ca biroul corect este cel ce parea parasit si ca cineva este acolo doar ca au o pana de curent pentru moment.

Ma mut la celalalt ghiseu, astept sa i se faca mila unei tantici care flirta cu electricianul si in sfarsit intru in posesia cheii. Ba mai mult domna cu pricina a fost atat de amabila incat mi-a spus si ce autobuz trebuie sa iau. Si ca sa scurtez cautarile statiei de autobuz o intreb frumos de unde se ia autobuzul si stateam si cu harta intinsa. Raspunsul a fost: “Din statie.”....Evident ca din statie tanti ca doar nu sunt venita de pe luna dar unde mama masii este statia? Lamuririle nu au mai venit pentru ca s-a plictisit de mine si a plecat la electricianul ei.

Asa ca mai m-am invartit 10 minute dupa statia de autobuz si in cele din urma am nimerit si statia de coborare corecta cu ajutorul soferului care de data asta a fost mai binevoitor decat precedentul. Numai ca odata data jos din autobuz a sosit chinul gasirii caminului. Mai ales ca este al naibii de greu sa rostesti numele la strazi daca simti ca ti se plimba limba in gura de fiecare data cand incerci. De ce nu i-o fi chemand si pe belgienii astia Ion si Gheorghe ?  Pe camin il chema Boudewijne. Pe care numai corect nu il rosteam. Si evident ca si strazile trebuiau sa poarte nume la fel de nerostibile pentru mine : Harelbekestraat si Sint-Pietersnieuwstraat.

Cand am ajuns in camera de camin deja plangeam in hohote.

Mi-am sunat cea mai buna prietena intai ca sa imi spun pasul in speranta ca o sa ma mai calmez pana imi sun parintii. Cum sa nu….Cand a zis mama: “Alo” eu eram deja cu lacrimile la genunchi...Evident ca mama a inceput si ea sa planga ca a lasat puiul printre niste straini rai....Sesiunea de imbarbatare cu familia a esuat evident cu succes. Eram mai varza murata decat la inceput.

In cele din urma am reusit sa ma calmez un pic si am iesit si eu sa imi iau o paine si o sticla de suc. Si evident ca nu am gasit nici un supermarket sau vreo brutarie pe o raza de 2 km insa am gasit 4 magazine de pompe funebre. La cat eram de necajita le-am luat ca pe un semn divin. :)
Dupa ce umblasem deja jumatate de ora am dat de un magazinas mic mic mic in care paine nu am gasit dar eram fericita ca au Coca Cola. Pana am vazut pretul si am facut atac de cord: 2.10 euro pt 1.5 litri. Mi-am dat seama ca imi este sortit sa scap de dependenta mea de Coca Cola in felul asta. La o bursa de 440 de euro pe luna cum sa imi permit sa dau atata banet pe suc?
Suparata si nemancata m-am intors la camera de camin si am plans pana mi-au iesit ochii ca la melc.

Cine si-ar fi inchipuit atunci ca peste sase ani tot in tara aia o sa fiu?

PS: A se observa ca povestea este pusa la categoria "Povesti amuzante". Acum chiar asta este. Atunci insa a fost groaznic. Vreo patru luni m-au strans efectiv peretii camerei de la atata singuratate. 

 

Everest base camp - Ziua 8

Ziua 8 este ziua cea mare.

Ziua in care o sa ajungem in cel mai inalt punct atins de picioarele noastre in viata asta.

Ziua in care o sa urcam pe Kala Pattar si o sa ne minunam la vederea atator varfuri peste 6500 de metri. De la Kala Pattar se vad urmatorii munti: Lingtren (6713m), Khumbtse (6639 m), Changse (7550 m), Lhola (7268 m), Everest (8848m), Lhotse (8516 m) si Nupse (7864 m).Asta pe o parte pe cealalta se mai vad si altii dar pentru ca nu au Everest ul pe partea aia e mai putin populara :)

Ziua in care o sa ajungem la Everest base camp si o sa plecam respectos capul in amintirea tuturor acelor nebuni ce urca an de an pe Everest.

Ziua in care ne-am dat seama cat de norocosi suntem ca putem sa vedem astfel de locuri minunate care te lasa fara grai.

Ziua in care intr-un final picioarele noastre or sa fie puse serios la incercare pentru ca este ziua in care trebuie sa mergi din Labouche pana in Gorak Shep la 5140 m. Apoi urcat la Kala Pattar (5550 m), coborat inapoi in Gorak Shep si plecat catre Everest Base Camp. O zi pentru oameni cu picioare serioase. O zi ce in nici un caz nu este pentru oricine deci ganditi-va bine daca credeti ca puteti asa ceva daca nu mutati EBC pentru a doua zi sau nu o faceti deloc. 

Este o zi lunga inceputa devreme dimineata in jur de 7.00 si terminata seara tarziu cand soarele se ascundea dupa optomiarii planetei.Insa nici oboseala, nici altitudinea, nici durerea de picioare nu au avut nici cea mai mica putere sa influenteze cat de incantati am fost de ceea ce am vazut. Este al doilea cel mai frumos lucru vazut in viata noastra de calatori. Ceva ce nu se va uita prea curand.

Nu o sa scriu prea mult despre ziua asta care ne-a facut sangele sa curga mai repede prin vene ci o sa las pozele sa vorbeasca:

La drum ca avem treaba astazi

Greu la deal cu boii mici

Ghetarul Khumbu

Daca va uitati atent vedeti si oamenii printre pietroaiele gigant

Oameni ca niste furnici

Parca totul pare mic in peisajul asta

Si am ajuns la Goran Shep

Dar nu e timp de stat asa ca pornim spre Kala Pattar

Everest

Poza cu Everest ca sa aratam la nepoti

Hai sa coboram ca ne ia vantul

In plus EBC ne asteapta

Superman :)

Ce mici parem...peste tot

 

 

EBC se afla pe un ghetar

Poza pentru posteritate de la un EBC gol pentru ca nu era sezonul de urcat pe Everest

Test de vedere: gasiti oamenii

Si gata ziua.