Atlantic wall - Oostende

Unul dintre blog-urile pe care le urmaresc cu mare atentie este http://cheeseweb.eu/. Este blogul unui expat din Belgia care prezinta tot felul de locatii interesante din zona, restaurante care te fac sa salivezi si ganduri care ne macina pe noi toti astia care stam pe meleaguri straine.

Si intr-una dintre zile cand rasfoiam blogul, am dat peste un articol care mi-a atras imediat atentia despre vizitarea unui muzeu in aer liber de langa Oostende. Muzeul este de fapt o parte din Atlantic wall - sistemul de aparare a coastei construit de nemti in timpul celui de-al doilea razboi mondial (sunt si parti construite inca din timpul primului razboi mondial) si care se intindea din Norvegia pana in Spania. Nu este un zid in adevaratul sens al cuvantului ci o colectie de buncare, baterii antiaeriene, garnizoane pentru apararea porturilor strategice, artilerie, plaje intesate de sisteme antitanc/antivehicule etc etc etc. Intr-un cuvant un sistem de aparare extrem de bine pus la punct care avea ca scop oprirea unuei posibile invazii englezo-americane venite de pe mare inca de pe plaja. Cum bine stim asta nu s-a intamplat si D-day fuse oarecum un succes, insa asta nu stirbeste din imensitatea proiectului german.

Muzeul din Oostende se mandreste cu faptul ca ar avea spre vizitare cea mai bine pastrata portiune din Atlantic wall, asa ca m-am gandit ca nu strica o zi de "educatie si culturalizare" si am pornit impreuna cu parintii la drum.  Si sincera sa fiu mi s-a parut o vizita extrem de interesanta. Este intr-adevar o portiune foarte bine conservata si renovata. Cu niste expozitii cat se poate de inspirate pentru a arata cum era viata in buncarele din Atlantic wall. Cu niste explicatii destul de detaliate. Si cu o vedere spre plaja care ar compensa plimbarea prin buncar in cazul in care nu esti interesat de istorie. 

Noi am fost un grup destul de neuniform cu oameni extrem de interesati de istorie si expozitia de armament (socrul meu) dar si cu mamele care erau mai interesate de vederea la plaja. Insa la final toata lumea a fost multumita de ceea ce a vazut si incantata ca a invatat ceva in ziua respectiva. Este o experienta interesanta si in concluzie este un loc pe care il recomand cu toata inima. Este practic o lectie de istorie in aer liber.

La intrarea casa memoriala a printului Charles (nu cel britanic :) )

Dealurile ascund secrete

Tiptil tiptil prin tunel

O plaja calma acum

Artilerie de tot felul

Viata in garnizoana

Obstacole de pus pe plaja

Zaanse Schans - supradoza de "olandez"

La inceput de octombrie am avut parintii in vizita si ca intotdeauna am tot facut si refacut planuri cu ce am putea sa vizitam impreuna. Sunt destui ani de cand locuim in Belgia si tot atatia ani de cand ne viziteaza parintii asa ca am cam terminat locatiile extrem de pupulare din zona si cu fiecare vizita este din ce mai greu sa gasim locuri pe aproape pe unde sa ii ducem. 

De data asta decizia a fost ca un week-end stam pe aproape de casa si unul mergem in Alsacia la o plimbare printre satucele pitoresti pe care le iubim atat de mult si despre care am mai scris in trecut.

Iar pentru week end-ul de pe langa casa decizia a fost ca o zi mergem in Olanda la Zaanse Schans si o zi pe coasta belgiana la Atlantic Wall.

Zaanse Schans este un fel de muzeu al satului olandez care contine in jur de 35 de case si mori de vant traditionale din zona Zaanstreek (scuzati pleonasmul "streek" inseamna intr-o traducere aproximativa regiune, zona). Mi-au placut foarte mult fotografiile vazute si m-am ganditca ar fi o experienta interesanta pentru parintii si ca se vor bucura sa vada de aproape morile de vant si sa le mai si viziteze in interior. Deci am purces la drum. Si cred eu ca nu m-am inselat prea tare. Sper...

Satucul muzeu se afla destul de aproape de Amsterdam si poate fi vizitat ca o excursie de o zi in cazul in care v-ati saturat de orasul mare si vreti sa iesiti un pic in afara lui. Probabil tocmai pentru ca este atat de aproape de Amsterdam este atat de popular printre turisti si pana si intr-o zi de octombrie era plin de grupuri de chinezi, japonezi si americani. Probabil ca in miezul verii este complet de evitat pentru ca stradutele sunt mici, casutele la fel, morile au scari inguste si astepti mai mult sa urci decat cat vizitezi etc. In general nu pare a fi locul ideal in conditii de aglomeratie maxima.

Probabil ca daca locuiesti prin zona, satul in sine pare destul de kitsch cu toate activitatile pe care le prezinta dar pentru cineva care ajunge pentru prima data sau pentru o perioada scurta in Olanda este un loc "reprezentativ" pentru ca arata toate lucrurile pe care instinctiv le asociezi cu imaginea Olandei: mori de vant, canale, pantofi de lemn, cascaval, lalele etc etc etc. 

Deci daca aveti timp si chef de o escapada "la tara" iaca niste fotografii care sa va arate ce va asteapta in Zaanse Schans:

Morile de vant

Fiecare moara avea o intrebuintare anume: gater pentru lemne, facut vopsea, macinat etc

Mie mi-au placut acoperisurile de stuf ale morilor

In interiorul morii pentru facut vopsea si pigmenti

Poduri care se ridica

Olandezii si bicicleta

Mama si bicicleta ei  :)

A venit toamna

Sa invatam cum se face cascavalul

Sau mai bine cum se face cacaua si ciocolata

Si sa nu uitam lectia pantofilor de lemn

La picior pe Damavand (ziua 3)

Cea de-a treia zi pe Damavand era multa asteptata zi de varf.

In seara precedenta am tot stat si discutat cu cei care se intorceau de pe varf si cu altii care urmau sa urce in aceeasi zi cu noi si sfatul multora a fost ca daca suntem mai rapizi sa incepem mai tarziu ca sa evitam frigul din timpul noptii. Numai ca eu stiam ca norul de sulf devine din ce in ce mai de nesuportat odata cu cresterea temperaturii pe timpul zilei deci am preferat frigul noptii si trezitul devreme de frica mirosului de sulf.

Tot in seara de dinainte am discutat si cu alti oameni sa formam un grup mai mare si sa pornim la 4 dimineata. Pe intuneric e intotdeauna mai bine sa fii cu mai multi.

La 3.30 ne-am trezit, ne-am imbracat, am mancat un pic (nu foarte mult tot de frica mirosului) si am iesit afara unde am descoperit ca eram cam singuri. Unii dintre cei care anuntasera ca incep urcarea tot la 4 erau inca in sacii de dormit, altii mancau, iar altii am banuit noi ca sunt plecati deja pentru ca se tot vedeau luminite pe munte. Prin urmare am decis ca fiind in trei nu este chiar atat de rau deci putem porni si fara alta companie. Daca esti singur insa, sau chiar si in doi si fara ghid mai bine astepti pana se face un grup mai mare. Nu stii niciodata ce se poate intampla pe munte pe intuneric bezna.

Prima ora de urcat a mers foarte bine. Am avut un ritm bun si ma incalzisem cat de cat. Nu parea a fi deloc pe cat de rau ma asteptam sa fie. Cararea era usor de urmat, in fata noastra se vedeau lanternele oamenilor, noi ne simteam ok. Totul mergea ca uns. Apoi am facut o pauza de cateva minute (maxim 2 minute) in care mi-am luat eu alte manusi si am mancat un pic de ciocolata si in loc sa fie mai bine a inceput sa fie mai rau. Batea un vant ingrozitor si a inceput sa imi fie frig si pentru nimic in lume nu puteam sa ma incalzesc. Eu ma stiu cum sunt cand urc deci eram imbracata asa cum ma imbrac de obicei. Mai mult de atat ar fi insemnat ca as fi transpirat ca porcul si as fi racit sigur la pauze. Vina nu cred ca a fost la felul cum eram imbracata dar nici nu pot explica foarte sigur ce anume s-a intamplat (poate altitudinea, poate faptul ca organismul era slabit de la mancatul prost din ultimele zile, cine stie). Cert este ca vreo ora a fost groaznic si a fost atat de rau incat credeam ca fac cale intoarsa. Afurisitul de vant nu se oprea pentru nimic in lume si desi speram ca se va opri cand rasare soarele, nu s-a intamplat si de fapt nu s-a oprit toata ziua. Noroc cu incurajarile si grija lui Cipri altfel m-as fi oprit in miez de noapte.

Dupa vreo ora ca prin minune starea de rau a disparut si mi-am revenit si am inceput sa fiu iar eu. Rand pe rand am tot depasit grupurile din fata noastra si era evident ca avem sanse mari sa ajungem sus. Am renuntat aproape complet la pauze din cauza vantului care te ingheta de cum te opreai un pic si am tot urcat si urcat si urcat in ritmul nostru monoton.

Dupa vreo patru ore am ajuns la o zona de unde se vedea foarte bine varful si in fata lui si emisiile de sulf. Cel mai scurt mod de a ajunge la varf era drept inainte prin norul de sulf. Deloc ceva interesant pentru mine. Apoi in partea dreapta se vedea o carare ce ocolea zona cu emisii si care ajungea tot la varf fara problema mirosului si doar cu un mic ocol. Evident ca noi am luat-o in dreapta. Si bine am facut ca nu am suferit absolut deloc. 

La 9 dimineata dupa 5 ore de urcat eram in varf de munte. Nu am stat prea mult sa ne bucuram de vedere (care intre noi fie vorba chiar era interesanta - parca erai pe alta planeta) ca vantul batea de te spulbera si cum venea cate o pala de vant dinstre emisiile de sulf cum te apuca tusitul si te ustura gatul. 

Deci la 9.30 ne-am apucat de coborat. Destul de relaxati si cu o viteza de melc turbat. Asa de molcom incat parca eram iesiti la plimbare in parc. La urcare sunt mereu mai rapida decat media dar la coborare sunt ca un bebelus ce abia invata sa mearga. Pentru ca sunt mai mototoala de felul meu am tot picat pe coborari si de aceea sunt extrem de atenta pe unde imi pun picioarele. Culmea este ca desi sunt tot mai atenta la coborare, incidenta picarilor in fund nu s-a redus. Dimpotriva parca e ceva sa imi faca in ciuda. Cand iti e lumea mai draga eu o iau pe fund la vale.De data asta insa am reusit sa ajung la cabana fara sa patesc nimic grav. Si pentru ca era inca devreme (am ajuns jos la 13.25) am decis ca facem drumul pana in Teheran in aceeasi zi si nu mai stam inca o noapte in cabana minunata. 

Am dormit pentru o ora si jumatate, ne-am odihnit nitel, am mancat si la 16.00 am pornit catre Camp 2 unde am ajuns dupa 2 ore de coborat. Se simteu orele de urcat pe varf in picioare si eram tot mai inceti cu fiecare ora care trecea. 

Din Camp 2 am luat o masina de terem pana la Palour si de acolo masina ghidului pana in Teheran. La 21.00 eram in camera de hotel, intr-un pat moale, cu cearsafuri curate si apa fierbinte la dus. Raiul pe pamant.

Concluziile urcarii noastre pe Damavand:

• Este un traseu frumos care merita incercat daca ajungeti in zona. Nu cred ca merita o excursie speciala in Iran doar pentru varf dar este un atu in plus pentru a pune Iranul in "Bucket list".
• Este un traseu de facut pe cont propriu nu printr-o agentie pentru ca raportul calitate-pret la agentie este total nejustificat
• In nici un caz nu trebuie renuntat la ziua de aclimatizare. Daca sunteti intr-o forma buna faceti un traseu de trei zile ca cel prezentat de noi. Altfel faceti patru zile cu ultima zi fiind cea de coborare de la cabana si ajuns in Teheran.
• Nu este un traseu usor dar nici nu este imposibil de facut. Trebuie sa fii intr-o forma buna si sa nu ai probleme cu altitudinea. Insa a fost mult mai greu decat cea mai grea zi pe Everest Base camp trek. Ziua de varf este destul de solicitanta. Nu este o simpla plimbare in parc.
• Nu va speraiati de povestile cu emisiile de sulf. Ocoliti zonele respective si nu veti avea nici o problema.
• Desi nu este tocmai placut sa urci pe intuneric, cel mai bine este sa incepeti ascensiunea devreme ca sa aveti destul timp de rezerva pentru orice chestie neprevazuta care poate aparea.
•  In rest bucurati-va de privelisti si spor la drum

Primele raze de soare

Odata cu rasaritul incepe si voia buna. E mai usor pe lumina.

Hai la deal la deal la deal

Urcaram ceva

Primele semne ale emisiilor de sulf

Drept inainte parca nu arata bine. La dreapta insa e promitator.

Pe Luna sau pe Damavand?

Si gata am ajuns in crater

Ne odihnim o leaca admirand

Poza de varf.

Si repede la vale ca e frig

La revedere Damavand.

La picior pe Damavand (ziua 2)

Esentiale pentru o noapte cu somn la cabana intr-o camera comuna cu ceva zeci de paturi sunt: dopurile de urechi si masca de pus pe ochi. Noi nu am fost pregatiti nici cu una nici cu alta asa ca  somnul nu a fost cel mai dulce tinand cont ca indiferent cat ar fi omul de linistit (desi nu a fost cazul vecinilor nostrii de pat) cand e un numar mare de persoane in acelasi spatiu fizic se ajunge la galagie pentru ca zgomotele sunt cam aditive (nu avem noi atat de mult noroc incat sa fie interferenta distructiva). Iar la asta se adauga si faptul ca cei ce urca pe varf in ziua respectiva pornesc de la cabana chiar si de la miezul noptii, atingand apogeul undeva in jur de ora 4 dimineata cand probabil este cea mai mare agitatia din toata ziua in cabana. Toata lumea se pregateste, vorbeste, planuieste, pune la cale strategii, isi cauta hainele, manusile, betele, se imbraca, se dezbraca, se imbraca iar, mananca ceva, bea ceva, isi verifica a mia oara rucsacul etc etc etc.

In jur de 6 dimineata, cand toata lumea ce planuia sa mearga pe varf plecase, cabana s-a golit si era o liniste de ziceai ca suntem in vid (dupa galagia initiala) asa ca ne-am bagat serios la somn ca sa recuperam ce am pierdut noaptea. 

Ne-am trezit destul de tarziu (pe la 10 cred) si dupa un mic dejun relaxat am plecat la plimbarea de aclimatizare care este de fapt acelasi traseu pe care il faci si in ziua de varf dar te opresti in jur de 4800 de metrii. E o plimbare linistita, facuta la pas molcom si cu unicul scop sa stai cat mai mult la altitudini mai inalte. Cei mai ambitiosi ajung pana la cascada, altii pana la primul steag iar altii doar la cativa pasi mai sus de patul unde au dormit noaptea.

Este un moment propice sa vezi cum arata cararea si sa te pregatesti pentru ziua de varf cand vei face fix acelasi drum dar pe intuneric. Mai analizezi un pic cat de departe e varful si ca nu exista decat varianta: la deal (nu exista nici un loc drept sau de coborare). Mai te incurajezi ca nu pare asa greu. In concluzie este o zi de reflectat si care este extrem de important sa nu o folosesti ca sa te obosesti. Important e sa ajungi cat mai sus dar nu atat de sus incat sa fii obosit in ziua de varf.

Seara ne-am petrecut-o discutand cu cei care veneau de pe varf. Mai ales cu grupul de romani. Un grup destul de neomogen ce continea si niste nenici montaniarzi seriosi, si niste nenici mai cu burtica si mai putin rapizi, si o fetita inca adolescenta. Primii au plecat nenicii mai inceti (la 4 dimineata), au urmat apoi fetita, tatal ei (care e de fapt tatal celebrei Coco Popescu) si o doamna (la 5) si ultimul a plecat un nene ce era rapid (la 6).  Si seara tot asteptam sa se intoarca dar asteptarea s-a tot lungit si lungit si lungit si primii au ajuns doamna si domnul rapid undeva in jur de ora 16.30. Amandoi spuneau ca nu a fost chiar atat de greu insa faptul ca le-a luat atat de mult timp (sa nu va inchipuiti ca stai la taclale pe varf - urci, cobori si gata) pe mine m-a pus serios pe ganduri. Apoi tatal si fetita au sosit o ora mai tarziu. Iar nenicii inceti au ajuns inapoi in jur de 18.00. 14 ore pe munte si toate se vedeau pe felul cum aratau. Oamenii aia erau extenuati. Mai ca imi venea sa ma dau batuta. Si nu exagerez deloc. Incepusem deja sa ma indoiesc ca va fi ok.

Si ca sa puna capac, un tip ucrainian foarte tanar si foarte in forma a ajuns si el inapoi la cabana dupa 12 ore pe munte si ne-a zis ca a suferit enorm din cauza norului de sulf si ca a vomitat la fiecare ceva zeci de metrii odata ajuns in zona aia. 

De mers sa zicem ca merg orice ar fi. Dar ideea ca voi vomita si ce nu am mancat din cauza mirosului de sulf era ca un cosmar. Ma luase o frica de zile mari. Noroc cu Cipri care mai ma calma si cu nenicii inceti din Romania care mi-au explicat ca exista o modalitate sa eviti norul de sulf daca ocolesti vreo 10-15 minute. In plus ghidul nostru imi spunea ca atata timp cat am facut urcarea din prima zi in 3.5 ore nu am de ce sa ma tem ca va fi ok si in ziua de varf. Asa ca mai mi-a revenit nitel suflul. 

Sa speram ca maine va fi bine.

Cabana ramane in vale

Plimbare linistita fara rucsac

Greu cu planuitul

Nu este nici o surpriza pentru nimeni ca imi place la nebunie sa planuiesc diverse calatorii prin locuri la care vizez si daca am noroc si in care merg.

Uneori este extrem de usor sa pun cap la cap un itinerariu si in cateva zile am deja totul foarte clar in minte (asa a fost pentru Iordania).

Alteori insa destinatia este atat de mare, variata si bogata in posibilitati incat imi prind urechile in locatii, idei, vise etc etc etc. Asa a fost cu China si mai rau este acum cu India.

Tot timpul prioritatea mea pentru India a fost Kashmir si Ladakh. Stiam exact ce vreau sa fac si mi-ar fi luat probabil maxim o zi planuirea itinerariului. Insa cum mergem in decembrie, cele doua provincii aflate in creierii muntilor (si nu orice munti ci Himalaya) sunt mai putin prietenoase deci raman pentru o alta tura prin India si a trebuit sa ma orientez catre altceva. Ceea ce in sine nu e o problema pentru ca India nu duce lipsa de locuri tentante. Insa problema vine de la faptul ca nu prea reusesc sa restrang ceea ce vreau sa vizitez la ceva ce poate intra in 21 de zile cat avem noi la dispozitie.
Probabil vor fi provinciile Kerala si Rajasthan. Dar cu cat citesc mai mult cu atat imi vine mai greu sa ma decid si lista cu destinatii creste in loc sa scada.
As pune mai putine zile in Kerala ca sa avem suficient pt: Agra, Jaipur, Udaipur, Jodhpur si Jaisasalmer insa tare imi e ca mai mult ne va placea sa umblam hai hui printre plantatiile de ceai decat prin orase. Deci as pune mai multe zile in Kerala dar nu stiu ce sa scot din Rajathan.
Si uite asa am ajuns deja pe la a saptea foaie A4 cu zilele insirate de la 14 decembrie la 4 ianuarie si posibile itinerarii si nimic nu ma convinge.
Ufa...greu cu planuitul asta uneori....

La picior pe Damavand (ziua 1)

Cu cateva zile inainte de plecarea pe Damavand ne intalnisem cu ghidul nostru in Yazd la un pahar de vorba ca sa ne cunoastem si sa vedem daca ne potrivim impreuna. Nu o fost o intalnire rea asa ca ca am pornit la drum cu ganduri pozitive.

De fapt de la bun inceput trebuie spus ca nu a fost un ghid rau. Stia muntele destul de bine, stia ce inseamna sa urci pe un munte inalt, vorbea engleza extraordinar de bine,  mai facuse traseul de nenumarate ori si parea sincer interesat sa faca totul OK. Pe parcurs au aparut ceva probleme (ceva inevitabil cred) insa marile noastre nemultumiri nu au fost cu calitatile lui de ghid ci cu felul cum sunt tratati turistii straini pe Damavand - ca niste vaci bune de muls. Deci daca vreti neaparat un ghid si nu va deranjeaza pretul platit, Massoud Jaladat (fravahar_m@yahoo.com) cred ca este unul dintre cei buni. Insa in continuare sfatul meu este sa mergeti pe cont propriu pentru ca personal nu consider deloc raportul calitate - pret pentru intreaga excursie ca fiind ceva acceptabil.

Luni dimineata la ora 08.00 eram la locul de intalnire cu ghidul pregatiti sufleteste si nu numai pentru plimbare. Eu eram imbracata de munte asa ca imi lipsea rochia ce imi acoperea fundul si intr-un mod extrem de ciudat ma simteam aproape dezbracata. Ce inseamna presiunea normelor sociale...

Cum Teheranul este un oras extrem de aglomerat si traficul mai ales la orele de varf este absolut infernal, ne-a luat in jur de o ora numai sa iesim din oras. Si distanta de doar 80 de km pana in Polour a durat in jur de 2.5 ore.

Am ajuns la Federatia Iraniana, am baut un ceai cu cei de acolo, am stat un pic de vorba, am discutat starea vremii, ne-am luat permisele si am pornit catre sat sa facem ultimele cumparaturi. Mai ne trebuia cate ceva de mancarea si sa mancam de pranz. Sunt destule magazine si restaurante in Polour care sa satisfaca ambele nevoi.

Apoi ne-am intors iar la sediul federatiei, ne-am terminat de facut bagajele (le-am reorganizat) si am plecat cu masina de teren catre Camp 2. La iesirea de pe drumul principal catre drumul pietruit catre Camp 2 se afla un punct de unde se cumpara un sac de gunoi in care strangi ce iti ramane pe munte. Apoi la coborare daca aduci sacul inapoi (cu gunoi evident) primesti o parte din bani inapoi. Mi s-a parut o idee geniala care stimuleaza oamenii sa isi care gunoiul la vale si sa nu il lase aruncat pe munte sau la cabana.

La Camp 2 (la moschee) ghidul a negociat cu proprieterii de magarusi/cai si pentru 13 dolari am trimis rucsacul cu mancare si sacii de dormit la deal si noi am pornit la urcat numai cu rucsacii mai mici in care aveam hainele si alte chestii mai usoare.

Camp 2 Base Goosfand Sara se afla la o altitudine de 3040 de metrii si trebuie sa urci pana la 4250 de metrii unde se afla New Hut (noua cabana) detinuta de federatia iraniana. Nu este un traseu greu dar este tot la deal la deal fara nici un loc de coborare si aproape fara nici un loc drept. Dar este o panta moderata si cararea este extrem de usor de urmat. Si cum eram cu picioare proaspete si plini de entuziasm si nici altitudinea nu era ingrozitor de rea, in 3 ore si jumatate eram deja cazati. Ni se spusese ca traseul dureaza cam 6 ore deci am facut un timp suficient de bun incat sa ii dam sperante ghidului ca vom ajunge pana sus. Dintr-un motiv sau altul se pare ca nu paream mergatori prea seriosi. Ca eu sunt mai pufulete de felul meu nu este nici un secret. Dar cand e de mers apai nu stau pe ganduri. Si daca am terminat Dodentochtul de trei ori chiar ca nimic netehnic nu cred ca imi mai poate sta in cale. Insa ca Cipri nu pare mergator serios chiar ca nu inteleg. Ca doar nu termina Iron Man-ul uitandu-se la televizor. Dar lasa ca i-am dovedit noi contrariul lui Massoud :) Asta asa ca sa ma laud un pic.

Odata ajunsi la cabana, ne-am luat paturile in primire si am descoperit ca eram vecini cu un grup de romani de la clubul montan Altitudine. Ei erau ajunsi pe munte cu o zi inainte de noi asa ca in ziua urmatoare aveau ziua de varf. Am stat la povesti cu ei pana tarziu in seara pentru ca mare lucru nu ai ce face la cabana. Doar sa astepti sa treaca timpul si sa te rogi sa adoarma o data oamenii ca sa poti sa dormi si tu.

Cam atat despre prima zi. A doua a fost aclimatizarea si ziua de aflat de la romani si de la altii cum este ziua de varf. Oameni ce au bagat frica in mine nu gluma deci sfatul meu este mai bine sa nu vorbiti cu nimeni despre varf :)

Damavandul in departare

Pe drum de la Camp 1 la Camp 2

Cu privelisti frumoase

La cantarit bagaje

Noi suntem mai inceti

Cabana noua

Arata mai bine decat vechiul refugiu