Wednesday, October 9, 2019

Orice sau nimic?

Unul dintre primele comentarii primite imediat dupa ce am pus online primele filme cu balenele rechin, a fost ca puteam sa merg in Oslob (Filipine) ca sa le vad.

Nu m-a mirat deloc comentariul si nici rapiditatea cu care a sosit. 

Oslob este cel mai cunoscut si cel mai popular loc pentru vazut balene rechin din cateva motive cat se poate de simple:
  • vei vedea sigur balene rechin pentru ca sunt tot timpul timpul anului acolo
  • este foate simplu sa le vezi pentru ca vin la suprafata. Nici macar nu trebuie sa stii sa inoti.
  • este foarte ieftin. Costa doar 20 de euro pentru jumatate de ora de stat in apa cu ele
Si atunci de ce am ales sa mergem la capatul lumii si sa platim o avere ca sa le vedem in loc sa mergem in Oslob?

Pai sa le luam pe rand:

"Vei vedea sigur balene rechin pentru ca sunt tot timpul timpul anului acolo"

Motivul pentru care balenele rechin sunt acolo tot timpul este unul foarte simplu: sunt hranite. 
Cat de etic si cu respect fata de natura este sa schimbi cursul normal hranind animalele salbatice ca sa devina un circ pentru turistii insetati de "selfies"? 
Cercetarile biologilor marini arata ca urmarile nu sunt deloc de ignorat. Dar nici nu cred ca trebuie sa ai o diploma de biolog marin ca sa iti dai seama de asta.
Faptul ca au acces la o sursa de hrana sigura si usoara, le afecteaza complet obiceiurile. Ajung sa nu mai migreze in cautarea hranei si ajung dependenti de oameni. Nu stiu sa faca diferenta intre barcile care le hranesc si barcile cu motor care nu le hranesc si atunci sunt ranite sau omorate de ele. Ca sa nu mai spun ca hrana pe care o primesc este una  inferioara si care nu le ofera tot ce au nevoie din punct de vedere nutritional.
Iar astea sunt doar cateva dintre efecte. Sunt foarte multe articole pe tema asta asa ca nu o sa ma apuc sa o discut in detaliu.
Evident ca vor fi si multe pareri contra si bazate pe studii care arata ca numarul balenelor rechin a crescut de cand localnicii au inceput sa faca bani din genul asta de turism.
Ceea ce nu este surprinzator. Balenele rechin au fost aproape complet decimate in Filipine pana sa se descopere ca poti sa faci bani mai usor din turism decat din pescuit.
Insa e oare o solutie sa transformi un animal salbatic in circ pe motiv il protejezi in loc doar sa il protejezi? Nu se poate protectie fara castig financiar imediat? 
Sunt mule locuri unde se poate. Sunt si altele unde se pare ca nu...

Personal nu sunt interesata sa contribui la dezvoltarea unei astfel de afaceri. Asa ca am ales sa merg intr-un loc unde le vezi in mediul lor natural. Asta daca le vezi. daca nu, atunci incercam alta data si in alt loc. Din fericire sunt atat de multe balene rechin in Galapagos incat este un loc unde le vei vedea sigur daca mergi in sezonul care trebuie.

Si stiti cat de frumos este sa fii luat prin surprindere  de intalnirea cu o astfel de frumusete? 
Noi am vazut prima balena rechin la ultima scufundare din insula Wolf. Asta desi stiam ca ele sunt la insula Darwin (urmatoarea locatie de vizitatn, dupa Wolf). Deci nimeni nu se astepta. Chiar la sfarsitul scufundarii am auzit cum ghidul bate nebuneste in tubul de oxigen ca sa ne atraga atetia (nu e ca si cum ai putea striga sub apa). Si ma uitam si ma uitam si nu vedeam nimic. Apoi incep incet incet sa vad niste puncte albe si am stiut imediat ce e. Si da-i si inoata si incearca sa prinzi balena. Desi in filme pare ca sta pe loc, va garantez ca trebuie sa inoti nu gluma ca sa poti sa te tii macar o clipita langa ea. Am ajuns mai aproape si am reusit sa o vad intreaga. Iar ala este momentul in care am ramas intepenita pe loc. Stiam ca este mare dar nu mi-am dat seama ca e atat de mare. 
13-14 metri si probabil 25 de tone. 
Asta da peste. 
Draguta de ea a decis insa ca poate nu am vazut-o chiar toti bine asa ca dupa ce a trecut de grup, s-a intors si ne-a mai lasat sa o admiram o data. Asa ca m-am trezit fara sa vreau nas in nas cu o gura de vreo 2 metri. Toata lumlea incerca sa se dea la o parte ca sa lase o sa treaca. Nu ca ar fi avut ea nevoie de binevointa noastra, dar in apa nu atingi nimic. Asta e regula de aur. Pentru ca poti sa faci enorm de mult rau transmitand paraziti sau mai stiu eu ce.

Este probabil o amintire pe care nu o voi uita toata viata. Eram atat de emotionata incat nu stiam cum sa ma calmez ca sa nu cosnum tot aerul din tub. Respiram nebuneste si mai ca imi iesea inima din piept. Si cad am esit afara ma gandeam daca mai voi ramane in minte cu detaliile intalnirii sau totul se va pierde pentru ca eram mult prea emotionata ca sa fiu atenta:




"Este foate simplu sa le vezi pentru ca vin la suprafata. Nici macar nu trebuie sa stii sa inoti."

Motivul este iar la fel de simplu: sunt hranite.
 
Cum inoti cu balenele in Oslob? Pai turistii sunt pusi in barci fara motor si dusi la vreo 200 de metri de tarm (poti sa si inoti dar nu ai voie pentru ca este cu plata). Barcile sunt asezate pe doua randuri si turistii intra in apa chiar in fata barcii intr-un tarc din bambus. Nu au voie sa paraseasca tarcul si trebuie sa se tina continuu de batul de bambus. Apoi o barca cu un tip care arunca mancarea in apa incepe sa treaca prin canalul facut intre randurile cu barci cu turisti. Balenele urmeaza barca respectiva precum niste catei tentati de un os. Sunt duse intr-o parte in alta in timp ce turistii de pe margine isi fac o poza doua si dupa 20-30 de minute turistii sunt imbarcati si dusi pe tarm de unde iau alti turisti si "spectacolul" se repeta de la 6.30 si pana la pranz. Sute (poate mii) de turisti pe zi intr-un spatiu mic care urla si se zbat pentru un loc mai bun de selfie. In nici un caz nu este ceva pentru mine.

Numarul de scufundatori care ajunge in Darwin si Wolf este foarte limitat prin lege. Sunt doar 13 barci care au voie sa duca turisti acolo si fiecare barca are cel mult 16 persoane.Cei 16 turisti sunt impartiti in 2 grupuri si nu ai voie sa mergi decat cu ghid. 1 ghid la 8 scufundatori. Apoi traseul fiecarei barci este decis de Parcul National astfel incat sa nu fie mai mult de 2 barci in acelasi loc. Deci in Darwin nu vor fi niciodata mai mult de 32 de scufundatori intr-o zi. Mai mult barcile vorbesc intre ele asa ca se face cu randul la intrarea in apa. Deci sansele sunt foarte mici sa intalnesti scufundatori de la cealalta barca sub apa.

In mod normal eram doar 8 tursti + 1 ghid langa balena. Dar dDe cateva ori ni s-a intamplat sa ramanem doar 2 sau 3 scufundatori cu balena. Au venit de doua ori choar la sfarsitul scufundarii si cei care au ramas fara aer au iesit la suprafata in timp ce noi femeile (femeile consuma mai putin aer) am ramas si ne-am plimbat pentru inca 5-10 minute cu doamna balena. Doar 2-3 persoane si o balena rechin.Nu tu imbraceli. Nu tu nebunie. Nu tu fuga dupa poze. Liniste atat pentru noi cat si pentru ea.



"Este foarte ieftin. Costa doar 20 de euro pentru jumatate de ora de stat in apa cu ele"

Esti la 200 de metri de tarm impreuna cu mia de alti turisti si stai 20-30 de minute in apa. Evident ca este ieftin. Dar doar pentru ca ceva este ieftin nu inseamna si ca ar trebui incercat. Partea etica ar trebui sa conteze si ea.

Galapagos este scump. Este al naibii de scump. Si nu multi oameni isi permit sa ajunga acolo. Insa exista locuri chiar si in Filipine in care poti sa le vezi in mediul natural. Fara sa treci prin tot circul de mai sus si fara sa le faci rau balenelor. Deci faceti un pic de cercetare si mergeti in alt loc. Daca ar fi mai putini turisti dornici de asa ceva si s-ar pune mai mare presiune pe operatorii turistici din Oslob, sunt sigura ca ar creste atentia pentru balenele rechin. In momentul de fata tot ce conteaza sunt banii.

Nu a astept sa se ajunga la regulile din Galapagos, dar totusi - mii de turisti pe zi? 

Stiati ca 95% din turistii care merg in Oslob incalca regula cu 2 metri distanta de balena si mai mult o ating? 

Si de ar fi asta cel mai rau lucru care se intampla acolo.

De aici titlul scrierii de astazi: alegem chiar orice doar pentru ca se poate sau mai si filtram situatiile? 
De ce nu alegem mai bine "nimic" daca ceea ce ni se ofera face rau?

Noi am decis sa nu alegem Oslob.
Si chiar si daca nu mi-as fi permis sa ajung in Galapagos, tot nu as fi ales Oslob.

Tot ce va rog este sa cititi inainte despre ce inseamna Oslob. Sa stiti ce presupune o astfel de interactiune si ce incurajeaza cei 20 de euro/dolari pe care ii platiti.



Monday, October 7, 2019

Planul pentru - Galapagos

Totul a inceput in August 2011 cand enervati de mult prea turisticul Bali am plecat sa cautam ceva mai pe sufletul nostru. De fapt am plecat sa cautam orice numai Bali nu. Atat de mult ne-a displacut Bali.

Cea mai la indema solutie a fost sa trecem rapid cu barca pe Gili Air si asa am descoperit o insula care ne-a ramas pentru totdeauna in suflet. 

Gili este fix genul nostru de locatie: o insula de doar 5 km perimetru, fata drumuri, fara masini, fara hoteluri de lux, fara prea multi turisti, fara cluburi, fara galagie etc etc etc. Timpul curge lent si fara bataie de cap in Gili.

Dar cum noi nu prea suntem genul de om care sta cu burta la soare pentru o saptamana si cum Gili nu avea altceva de oferit decat mare, plaja, soare si mancare am fost imediat atrasi de singura alta activitate de pe insula: scufundarile. 

Ne-am dus la o agentie ce oferea scufundari cu ideea sa incercam una ca sa vedem cum este. Dar cei de la agentie ne-au convins sa facem cursul pentru certificarea "Open Water Diving" si de la prima intalnire cu un coral am devenit "dependenti" pe viata.

Anii au trecut si de fiecare data cand am avut ocazia am mers la scufundari pentru ca lumea de sub apa este ca nimic din ce ai vazut vreodata. Este un loc magic cu fapturi ca desprinse din cartile de povesti. Totul este altfel. Pana si perceptia ta este altfel. Se desi nu sunt o practicanta a meditatiei, scufundarile sunt ceea ce as intelege eu prin meditatie. Este atat de linistitor sa plutesti fara nici o greutate si sa nu auzi nici un alt sunet decat propria resipiratie (sau delfinii daca ai noroc sa te intalnesti cu ei).

Sir David Attenborough spune cel mai bine:


Si ca orice "dependent" de ceva am inceput sa ne dorim din ce in ce mai mult si destinatii din ce in ce mai variate si mai greu accesibile. Cu timpul "Bucket list"-ul nostru de calatorii a inceput sa contina destinatii care oamenilor normali nu le spune multe dar pe care orice pasionat de scufundari le stie fara sa clipeasca: Sipadan, Soccoro, Malpelo, Hanifaru, Raja Ampat si evident "the island to rule them all" - Galapagos.

Galapagos este regina scufundarilor. Este Mecca. Este locul unde orice scufundator isi doreste sa ajunga in viata asta. Cu totii visam la ea. Din pacate, Galapagaos are doua mari probleme:
  • costa foarte mult. O croaziera de 7 nopti pleaca de la 5000 de dolari de persoana. Daca adaugi avioanele, taxele, cheltuielile suplimentare, noptile la hotel inainte si dupa croaziera, asigurarile de calatorie etc. ajungi lejer la 15.000 de euro pentru o vacanta de 10 zile, 2 persoane.
  • conditiile de scufundare nu sunt deloc usoare. Temperatura apei este scazuta, vizibilitatea la fel iar curentii nu sunt deloc prietenosi. Dar fix astea sunt motivele pentru care ai atat de multi rechini acolo. Deci nu te plangi de conditii ca fara ele nu ar mai fi placerea scufndarii ci incerci sa castigi destula experienta incat sa te descurci in conditiile alea. De aceea vasele de croaziera care ajung la Wolf si Darwin cer sa ai certificare Advance Open Water si de preferat minim 100 de sufundari si certificare Nitrox.
In speranta ca vreodata cumva vom avea bugetul necesar pentru o vacanta de scufundari in Galapagos (punctul 1), ne-am pus pe treaba pentru rezolvat punctul 2. Asa ca in ultimii 2.5 ani, toate vacantele noastre (in afara de Islanda) au fost vacante construite in jurul unor scufundari: Surin si Similan in Thailanda, A doua mare bariera de corali in Belize, Marea Bariera in Australia, Sipadan in Borneo, pana si Omanul a avut scufundarile lui. 

Ne-am luat certificarile, am facut destule scufundari cat sa fim increzatori in fortele proprii si apoi a inceput perioada de convingere in care eu am tinut monoloage peste monoloage ca sa il conving pe Cipri ca bugetul ne permite sa mergem. Ceea ce invariabil s-a produs. Ca doar de incapatanare si persisenta nu duc lipsa. 

In primavara lui 2019, ne-am decis sa merge in Galapagos in septembrie 2019 si cat ai clipi am rezervat locurile pe barca. O saptamana cu Humbolt la Darwin si Wolf

 De ce ne doream atat de mult sa ajungem in Darwin si Wolf?

Cum am spus mai sus, conditiile din Galapagos sunt perfecte pentru rechini. Galapagos impreuna cu Malpelo si Cocos formeaza asa-numitul triunghi al rechinilor si vei vedea sute de indivizi. Sute de rechini ciocan. Zeci, poate sute de rechini Galapagos, "black tip", "white tip" sau "silky". 

Starul este evident rechinul ciocan.
Nu sunt multe locuri in lume unde poti sa il vezi. Si cu atat mai putin, locuri in care sa ii vezi cu sutele.

Si tare mult ne doream sa ii vedem. Mai ales ca nu i-am vazut niciodata pana acum:

Sursa
Dar cel mai mult si cel mai mult ne doream sa vedem balenele rechin. Cel mai mare peste din lume care poate ajunge la 18 m lungime si 40 de tone. Nu le-am vazut pana acum si desi sunt locuri unde poti sa le vezi mult mai usor nu sunt locuri in care as merge (pentru ca sunt hranite iar eu nu sunt de acord cu genul asta de turism) asa ca am ales sa le vedem in locul cel mai ravnit - Galapagos. 

Galapagos se pare ca este locul unde balenele rechin merg sa sa dea nastere puilor asa ca vei vedea numai balene rechin ajunse la maturitate, de obicei sunt numai femele insarcinate si sunt MARI. Foarte mari. Nu sunt precum cele din Oslob sau Isla Mujeres. Sunt mari. Si nu vei realiza cat de mari sunt pana nu vei da nas in nas cu una dintre ele. Iti garantez ca sunt mult mai mari decat orice ti-ar spune imaginatia ta :)

Sursa
Si daca tot ajungeam pana acolo am decis sa mai stam inca o saptamana in Galapagos si sa vizitam pe cont propriu trei din cele patru insule locuite le arhipelagului: San Christobal, Santa Cruz si Isabela.
Doar nu era sa ratam testoasele gigant, iguanele marine sau leii de mare:




Iar acum la sfarit de vacanta pot sa spun ca Galapagos este amboslut uimitor. Este pe locul doi in clasamentul nostru cu "Locuri impresionante" in care am ajuns pana acum. Doar Antarctica este inaintea ei. Ne-a placut la amandoi extrem de mult si nici nu ne-am dat seama cand au trecut cele 20 de scufundari. Nu imi venea sa scred ca am ajuns deja inapoi pe uscat si am plecat de acolo cu inima grea. Chiar daca Galapagos i-a luat la revedere de la noi cu un curcubeu la decolarea avionului:


E un loc cum altul nu-i si mi-as dori sa ramana asa pentru multe generatii de acum inainte. 

Dar despre asta, in episoadele urmatoare...

Monday, September 2, 2019

La alergat - Si acum? (OCC)



Joi, 29 August, a fost ziua cea mare.

Cea mai importanta cursa a anului si cea pentru care m-am tot antrenat anul asta si pentru care am muncit anul trecut ca sa fac puncte de calificare.

OCC - cursa cea mai scurta de la UTMB.
Doar 55 de km si 3500 de metri D+/-. In realitate 57 de km si 4000 de metri D+/-. Si nu doar pentru ca asa a zis ceasul meu ci chiar asa e in descrierea traseului la ei pe site.

O cursa pentru care am avut emotii foarte mari. Nu pentru ca nu as fi fost sigura ca termin. Facusem deja 2 curse de 50 de km anul asta si stiam ca termin mult inainte de timpul limita. Deci singurul lucru care m-ar fi facut sa nu termin era o accidentare. Gand pe care am incercat sa il tin cat mai departe de mine, altfel as fi coborat muntii si mai incet decat o fac in mod normal (care e pas de babuta de 80 de ani). Ci pentru ca odata ajunsa la start mi-am dat seama cat de nelalocul meu eram in marea aia de barbati fara pic de grasime pe ei. Faceai 4 din cata grasime am eu.

Super slabi, super "fit", super epilati si cu tatuajele cu "Iron man" sau legate de  "trail running" la vedere. 

In jurul meu, nimeni mai gras ca mine.

Iar singurele doua persoane mai grase decat mine pe care le-am vazut pe traseu....m-au depasit...
Acum ce sa spun? La coborare ne ajuta gravitatia. Avem si noi grasutii avantajele noastre.

Stiam ca o sa fie greu pentru ca sunt multi alergatori buni. Dar parca nu eram pregatita pentru: 299 de "Elite runners" si doar 374 de femei din totalul de 1605 de participanti.

Dar pana la urma a fost ok. Cu o zi  inainte imi faceam planul sa termin in 12 ore (timpul limita este 14 ore si 30 de minute). Odata pe traseu am crezut ca pot termina in 10 ore si 45 de minute. De aici si dezamagirea mea. Ultimii 10 km nu au mers pe cat de bine credeam si calculul cu 10 ore 45 s-a transformat intr-un timp de 11 ore si 7 minute.

Locul 904 la total si 170 la femei. 

Daca as fi terminat in 10 ore 40 de minute, as fi fost cu vreo 150 de locuri mai sus. 
Motiv sa ma intorc sa mai fac cursa asta ca sigur pot mai bine.

Dar motivul meu de mandrie sta in faptul ca eu sunt foarte constanta pe urcari ceea ce reprezinta un mare avantaj si imi permite sa depasesc destul de multa lume. Nu sunt foarte rapida dar sunt constanta. Nu ma opresc. Nu stau sa imi trag sufletul. Dau din tenesi pana ajung sus.




In Champex Lac eram pe locul 1215
Dupa prima urcare serioasa, in La Giete eram pe locul 1155.

Evident ca la coborarea de dupa La Giete am pierdut ceva locuri pentru ca eu sunt teribil de slaba la coborarile rapide. 

Eu sunt asa mai mototol. Adica sunt in stare sa ma impiedic si de o frunza si sa cad sa imi rup gatul. Iar lipsa asta de incredere generata de un studiu empiric (adica am cazut destul de mult incat sa fie statistic relevat) a dus la viteza de melc pe coborarile pe care altii se arunca cu capul inainte de zici ca nu au nici o grija pe lume. 

Mai ales barbatii. Barbatii nu cred ca au acelasi simt de conservare ca femeile. 

In Trient m-am intalnit cu Cipri si l-am intrebat pe ce loc sunt. Aveam impresia ca sunt printre ultimii si nu imi place deloc sa fiu printre ultimii.

Mi-a zis ca sunt vreo 150 de femei in fata mea si 20 dintre ele sunt la nu mai mult de 20 de minute. 

Cand am auzit asta, mi-am dat seama ca probabil la total stau foarte prost asa ca am insistat si am aflat ca sunt pe la 1100 si ceva. 

Am zis minunatul cuvant englezesc cu "F" de cateva ori si am inceput sa bomban ca merg incet.
As fi putut sa ma resemnez cu gandul ca asta e. Atat pot. Dar stiam ca urcarea din Trient este una de rupt oase si ca o sa mi se potriveasca foarte bine. Am mancat repede niste cascaval cu salam si paine si am iesit val vartej din check-point.

Si ca sa ma motivez am inceput sa numar cate persoane depasesc. Ceea ce a facut minuni la moral. Daca nu v-ati dat seama din ce scrisei pana acum, eu sunt o persoana destul de competitiva. 




Daca merg la plimbare pe munti atunci ma opresc, mai fac cate o poza, mai ma uit, mai povestesc si glumesc. Este de relaxare chiar si daca e antrenament. Dar daca ma inscriu la un concurs atunci ma inscriu ca sa fiu in competitie cu altii. Altfel care e rostul?

Si daca tot m-am justificat (nu inteleg prea bine de ce am simtit nevoia sa justific dar nu as fi eu fara justificari) si am hotarat ca asta e sunt competitiva si trebuie sa traiesc cu asta revin la statistica cursei. Fiecare cu pacatele lui :)

Din Trient pana sus la Les Tseppes am mai depasit 120 de persoane.
Dar dupa fiecare urcare vine si o coborare. Iar coborarile, cum v-am spus,  nu sunt deloc "my cup of tea".

Avantajul meu a fost insa ca dupa urcarea de rupt oase, coborarea ce urmeaza (cand lumea e si asa foarte obosita) nu este deloc una rapida. E o coborare din aia de te rogi sa se termine pentru ca nu ai carare usor de alergat. Nici macar nu sunt pietroaie de sarit de pe unul pe altul. Este o coborare urata. Aproape mereu prin unul din santurile alea sapate de ploaie pe coasta dezgolita a muntelui. Nici nu stii daca sa alergi prin groapa aia care nici nu e suficient de lata cat sa incapa doua picioare sau prin iarba unde nu stii ce denivelare se ascunde.

Cipri imi spusese deja de ea si mi-a zis ca trebuie sa fiu pregatita ca o sa ma oboseasca tare. Si asa a fost. Pana jos, simteam ca soldul drept este pe punctul sa ridice steagul alb al renuntarii.

Dar coborarile de genul asta sunt grele pentru toata lumea. Nu prea sunt neprofesionisti care sa le alerge usor, deci pana in Vallorcine nu numai ca nu fusesem depasita dar mai depasisem inca 30 de oameni.

Coborari urate - Bun. Cel putin cobor atent si nu ma depaseste nimeni.
Coborari rapide - Nu multumesc.
De fapt nici coborarile foarte tehnice pe bolovanis, nu imi plac deloc. 
Daca prin padure sansa e foarte mare sa alunec pe vreo radacina si sa cad. Sau cel putin asa e la mine in cap. La alea pe bolovanis am impresia ca sigur imi rup piciorul in secunda imediat urmatoare.

Ca sa concluzionez:
  • urcari cu cat mai grele si mai lungi cu atat mai bine. Ca la dat din picioare ma pricep. Nu-i bai.
  • fara coborari pe bolovanis sau rapide prin padure. Daca e sa cobor macar sa cobor incet. Oricum cobor incet dar sa coboare si restul lumii incet :)
Dupa Vallorcine urmeaza o poteca "fake flat" destul de lunga spre Argentiere cu o coborare in ultimii 3 km. 

E genul de drum pe care l-as fi alergat fara sa simt ca alerg...daca nu as fi fost deja de 7 ore pe munte.

Ies din check point si vad ca toata lumea merge. 
Ma uit la sosea.
Ma uit la lume.
Hmmm...
De ce merg oamenii, cand se poate alerga? Zic eu in naivitatea mea si dau sa zburd pe campie .
Am zburdat vreo 200 de metri si m-am oprit.
Spre marea mea dezamagire, picioarele ziceau ca m-am tampit si ca ele nu au chef de zburdat.

Dar ca sa trec ca citate de doi lei: "daca viata iti da lamai, faci limonada".  

OK. Nu pot sa alerg contiuu dar macar pot sa alternez mers si alergat. Ceea ce am si facut. 

8 kilometri mai tarziu eram in Argentiere. Cu 35 de minute mai devreme decat estimase softul celor de la UTMB. Atat de devreme incat si Cipri si scotienii cu care ne cunostem din Oman si veneau la check point pentru sustinere, m-au ratat. 

De unde deducem ca Cipri inca nu stie cum e cu timpii: optimisti, realisti si "vis urat" pe care ii cunoaste orice sustinator de ultra. Mergi la check point cu jumatate de ora inainte de timpul obtimist. Asa de siguranta. Si astepti pana o iei razna pentru ca probabil omul soseste undeva intre "timp realist" si "vis urat".

Nu ca as fi stiut eu la momentul respectiv ca am ajuns mai devreme. Tot ce stiam e ca urmeaza ultima urcare si ca inca un pic si sunt gata.

Oh well...

Ceasul meu arata ca am facut 45 de km. Si ma gandeam ca mai am 10 km pe care in mintea mea i-am impartit in: 3 km de urcare, 4 km de coborare si 3 km prin oras. Nu stiu de ce i-am impartit asa. Probabil pentru ca asa mi-ar fi placut sa fie.

Daca ar fi fost asa atunci sigur puteam sa termin in 10 ore 45. Aveam 2 ore si 10 minute la dispozite ca sa fac 10 km. Cum sa nu imi iasa?

In realitate mai erau 13 km: 5 km urcare, 7 km de coborare prin padure si doar 1 km prin oras.

Mare diferenta.

Pe sosea 2 km in plus sau in minus nu este capat de lume. 2 km pe o urcarea grea poate insemna si 40 de minute in plus. 

Si cum nu putea fi doar o mica problema de matematica, pe urcare am ramas fara picioare.

Teoretic era de departe cea mai usoara dintre cele 3 urcari mari dar fara picioare a parut o urcare fara sfarsit.

Cand am iesit din padure si m-am uitat in sus si am vazut cat mai am pana la telecabina din La Flegere mai ca nu m-am asezat in fund sa imi plang de mila.

Si parca stateam pe loc. Nesuferita de telecabina nu se apropia deloc.

10 ore. 
Hai ca totusi poate fac coborarea in 45 de minute.

Eu inca mai credeam ca mai am doar 6 km. 3 prin padure si 3 prin oras. Ca asa hotarasem eu.

Imediat dupa telecabina este o coborare foarte abrupta si apoi un drum forestier. Si zburdam eu cu pletele in vant pe drumul forestier, foarte multumita de viteza, cand aud ca striga cineva ca nu pe acolo se coboara. Pun frana. Ma duc taras cativa metri si apoi ma uit si vad poteca ingusta care incepea sa serpuiasca printre copaci.

Mda...cam atat a durat speranta mea. 300 de metri.

Cand am inceput sa cobor prin padure a devenit foarte repede evident ca nu prea am cum sa termin in 10 ore 45. Totusi poate termin inainte de 11 ore.

Se coboara destul de mult din La Flegere insa problema mea a fost ca nu am coborat direct ci ca a fost o coborare relativ lina si rapida (pentru altii) pentru 7 km de-a lungul vaii.


Cand ceasul arata 56 de km, eu inca nu iesisem din padure.

Iar cand in sfarsit am dat de asfalt timpul era deja peste 11 ore.

Cipri ma astepta la sosea si ma incuraja iar eu credeam ca alerg ca vantul si ca gandul. Asta pana cand am vazut filmarea din Chamonix si mi-am dat seama ca eram mai mult ca un melc ranit. Nicidecum Speedy Gonzales.
Insa nimic nu mai conteaza odata ce ajungi in Chamonix si toata lumea aplauda si striga si te felicita.
Nimic nu mai doare.
Nici timpul nu mai conteaza.
E doar bucuria ca ai realizat ce ti-ai propus.
Parca plutesti si pentru cateva zile dupa concurs in continuare plutesti.
Te uiti de curse viitoare. 
Faci planuri.
Esti de neinvins.


Asta pana da iar muntele cu tine de pamant ca sa iti arate ca nimeni nu e de neinvins.

Dar pana atunci esti "the king of the world". Sau "queen". Dupa caz :)

OCC a fost ultima cursa mare de trail a anului. Si per total am indeplinit tot ce mi-am dorit pe anul asta. De fapt m-am clasat la toate cursele mai bine decat speram in primavara. 

Cerinta de a fi la jumatatea clasamentului la "Total" a aparut abia dupa Lavaredo. Initial voiam sa fiu la jumatate doar la femei. Insa am vazut ca se poate si am sperat, cu fiecare cursa, la mai mult.

Sunt multumita si m-am distrat foarte tare la toate cursele. Foarte foarte bine m-am simtit. Iar antrenamentul nu m-a deranjat prea tare. Dimpotriva.

Asa ca e timpul pentru gasit noi obiective la care sa visez si pentru care sa ma antrenez.

Ce ar putea fi insa dupa Lavaredo, Eiger si OCC?  

Trei curse care mi-au placut foarte mult si care chiar m-au tinut motivata timp de 8 luni de zile.

Cu asta am o mare problema. Oare ce urmeaza?

Si uite cum am intrat si eu in ciclul pe care il vazusem deja la altii care fac (ultra) trail running.

Sa gasim ceva mai greu, mai lung, mai altfel...















Tuesday, August 20, 2019

Ce am mai facut in ultimul timp?



De ceva timp tot vin cu scuze si explicatii pentru faptul ca scriu tot mai rar si tot promit ca voi remedia situatia.

Realitatea este ca nu prea ma mai trage sufletul sa scriu si prin urmare pana nu imi va reveni aceasta placere nu cred ca se va schimba ceva. Ma fortez sa scriu 1-2-3 lucruri, apoi ma gandesc ce pierdere de timp a fost si pentru ceva luni iar nu mai scriu nimic. Efectiv nu ma mai motiveaza nimic sa scriu. Si asta nu e vreo incercare de primit incurajari ci doar o constatare.

Dar sa revenim la ce voiam sa scriu: ce am mai facut in ultimul timp? 

De calatorit nu prea am mai calatorit cine stie ce. Am calatorit mult comparat cu media dar am calatorit foarte putin si foarte comod comparat cu ceea ce facem noi de obicei. Sa fim seriosi: Mallorca si Islanda sunt departe de a fi Antarctica si Uganda. 

In a doua parte a anului ne luam un pic revansa insa, asa ca in septembrie o sa mergem intr-o destinatie care rivalizeaza cu Antarctica (si ca exclusivitate si ca pret) iar in decembrie ajungem intr-o tara, pe un munte, unde tot speram de cativa ani sa ajungem. "Stay tuned"...deci:) 

Am muncit mult. Poate cel mai mult din toata viata mea. 
Da, chiar si comparat cu perioada cand scriam lucrarea de doctorat. 
Si am fost ultra super mega stresata de munca. Inca mai sunt. 
Da, chiar si comparat cu perioada cand scriam lucrarea de doctorat. 
Cine si-ar fi inchipuit ca se poate mai mult? Pe vremea aia eram sigura ca un pic mai mult stres si imi crapa inima in mine. Uite ca putem duce mult mai mult decat credem noi.

Am alergat mult. 
Mult pentru mine. 
Nu mult comparat cu domnul sot de exemplu.
Dar anul trecut in martie, dupa doi ani in care nu am facut mai nici un pic de sport pentru ca m-am chinuit cu operatia la genunchi si apoi o inflamatie a tendonului ca m-a facut si sa ma feresc pana si de mers, am decis sa incep sa alerg si eu prin paduri si munti ("trail-running"). E mai putin plictisitor decat prin oras.

Am inceput cu o cursa de 5 km si apoi am fost definitia lui "Asa Nu". Adica de la 5 km in martie am ajuns sa alerg 53 de km in septembrie. Ma mir in fiecare zi ca nu m-am accidentat pentru ca daca te uiti la cauza principala a accidentarilor pentru alergatorii incepatori, vei gasi poza mea de anul trecut. "Prea mult, prea repede" asta este cauza principala iar eu nu numai ca am inceput cu prea mult si prea repede dar am dus totul la extrem. 



Programul curselor mele de anul trecut a aratat asa:

04.03.2018 – 5 km – Gent Trail – timp 35.53 min
24.03.2018 - 10 km- Lampiris Crete de Spa – timp 01.09.32
23.06.2018 – 19 km – Trail d’Orval Florenville – timp 02.42.31
14.07.2018 – 30 km – Gran Trail Courmayeur – timp 06.23.33
11.08.2018 – 50 km - Trail des Fantomes La Roche en Ardenne – timp 08.50.52
25.08.2018 – 26 km- ACG Manneken Pis Trail – timp 03.05.47
02.09.2018 – 30 km – Vaalsebergtrail – timp 03.53.30
08.09.2018 – 22 km – EcoTrail Brussel – timp 02.40.02
16.09.2018 - 53 km- Hemera Trail – timp 07.00.15


"Prea repede"-ul din "Prea mult, prea repede" in nici un caz nu se refera la viteza de concurs. Se refera la cat de repede am marit distantele. ca viteza era de rasul curcilor. Cineva trebuie sa si inchida cursa nu?

Daca Cipri incearca sa fie in primii 15% cand alearga, eu speram sa nu fiu in ultimii 15% . 
Noi facem mereu o pereche perfecta :)

Dar toata nebunia distantelor era cu un scop. Voiam sa particip in 2019 la OCC, cursa cea mai mica din cadrul UTMB. Cipri va face iar UTMB si de data asta voiam sa ma astepte si el pe mine la linia de sosire. 
Iar pentru OCC ai nevoie de puncte de calificare. Trebuia sa fac minim 2 curse de peste 50 de km cu peste  900-1000 m D+. Pe care si anume le-am facut si am castigat si loc la loterie. Deci intr-o saptamana ( pe 29 August 2019) cine e la starul OCC? Yep yep yep.



Intre timp si performanta a inceput sa se imbunatateasca cate un pic. Am facut un semi maraton pe sosea in 1 ora 56 de minute (imbunatatindu-mi cel mai bun timp realizat la HM-ul din Bucuresti in octombrie 2018 -  cu 10 minute chiar). Iar la cele doua curse de trail de aproximativ 50 de km pe care le-am facut in iunie si iulie 2019, am terminat la mijlocul clasamentului. Ceea ce e chiar bine zic eu. 

09.02.2019 – 21 km – Cava Run Eeklo – timp 2.23.20
03.03.2019 – 20 km – Gent Trail – timp 02.07.11
30.03.2019 - 32 km- Lampiris Crete de Spa – timp 04.10.20
28.04.2019 – 21 km Damme (Half marathon) – timp 1.56.03
28.06.2019 - 48 km, 2600 D+- Cortina Trail – timp 09.21.44
20.07.2019 - 52 km, 3100 D+- Panorama Trail Eiger – timp 10.29.13


Dar ce este cel mai important e ca ma simt foarte bine alergand pe munte.
Daca te uiti la timpi si vezi 9 sau 10 ore, poate te gandest ca mori de plictiseala pe traseu. Adevarul e ca nici macar nu mi-am dat seama cand a trecut timpul. Nu am suferit deloc si mi-a placut fiecare minut pe traseu.



Si mai sunt si clipe, ca atunci cand l-am depasit la Cortina pe tipul cu tatuaj de Iron Man, in care m-am simtit cu aripi :)

E ceva ce imi place si de nu ma voi accidenta tare bine ar fi. Ca nu am de gand sa ma opresc curand.

Nu am de gand sa maresc distantele. 
50 de km este o distanta confortabila pentru mine. Nu sufar. Nu ma chinui sa termin in timp. Este distractiv. Iar pentru mine e importat sa fie distractiv. Altfel nu m-as tine motivata.

Dar la anul sper sa trec in primii 40 % in clasament. Pentru asta o sa ma antrenez. 

Si trebuie sa gasesc niste curse frumoase pentru 2020. Desi cred ca e greu sa gasesti ceva sa rivalizeze cu Eiger care este absolut uimioare.

Concluzia e ca probabil ca de acum inainte o sa ma tot auziti povestind si de cum alerg eu, nu numai de cum alearga Cipri. Desi distantele lui sunt mult mai interesante decat ale mele. In cazul in care ati uitat de recenta cursa de 221 de km

Si o sa auziti si de Rex pentru ca dupa cum vedeti si el este prezent la toate cursele unde are voie: