Friday, October 13, 2017

Courmayeur - locul cu rele



Aprilie 2016, Ouarzazade (Maroc)

Stateam ascunsa de soare la umbra unui zid si ma tot uitam la sirul de autocare din care coborau cu incetinitorul niste zombie plini din cap pana in picioare de nisip si sare.  Parca toti aveau cuie in pantofi si mergeau cat mai prudent cu putinta ca sa nu doara mai rau decat durea oricum. 

Printre ei, cu un zambet cat casa, era si motivul pentru care ma aflam eu intr-o zi oarecare pe o strada oarecare intr-un oras uitat de lume la marginea Saharei: Cipri se intorcea de la Marathon Des Sables.
Hotarase doar cu un an in urma sa se apuce de alergat distante lungi si acum ii reusise cea mai mare nebunie la care putuse sa se gandeasca la momentul ala: 250 de km, impartiti in 6 etape, de alergat prin desert. 

Cica una dintre cele mai grele curse de alergat din lume. 

Intre timp a concluzionat ca nu e chiar asa de grea dar usoara in nici un caz nu e. 

Avea picioarele atat de chinuite incat a trebuit sa luam un taxi pentru absolut uimitoarea si nemaipomenita distanta de 1.5 km de la autocar pana la hotel. 

Apropos: nu inceteaza niciodata sa ma uimeasca cum niste oameni pot face 100-150-200 de km pe jos ca apoi,  imediat ce ajung la linia de sosire, sa se transforme in niste batranici de 80 de ani care abia isi mai taraie picioarele. 






N-am asezat pe marginea piscinei la hotel si dupa nici jumatate de ora de povesti am ajuns la discutia: “si acum ce urmeaza?”.  Pentru ca Cipri niciodata nu merge inapoi. La el tot timpul trebuie sa fie mai mult si mai mult si mai mult. De exemplu nu a mai alergat un maraton de vreo 3 sau 4 ani cred. Nu conteaza timpul obtinut in cursa. Daca poate sa il faca atunci trebuie mai mult. Deci trebuia ceva mai greu decat Marathon Des Sable. Si nu a durat prea mult ca sa gasim “Solutia” ideala. Era cat se poate de evidenta. Era o nebunie de cursa mai ales daca nu ai alergat in viata ta pe distante lungi pe munte.
 UTMB:  170 de km de alergat intr-o singura etapa, 10 000 de metri diferenta pozitiva de nivel si tot atat si de coborat,  incepi vineri seara la 18.00 si ai 42 de ore ca sa termini. 

Numai ca la UTMB nu te inscrii oricum ci trebuie sa faci puncte in alte curse ca sa te califici. Iar daca nu esti unul dintre sportivii de top (in clasamentul ITRA) atunci trebuie sa mai si participi la o loterie pentru ca sunt doar 1200 de locuri si suprinzator...stiu…dar exista mai mult de 1200 de nebuni care vor sa participle in fiecare an la UTMB. 

Punctele nu au fost cine stie ce problema. Doar vorbim de Cipri. Da-i o sarcina de dus la capat si poate sa treaca si prin vreo doua apocalipse si el tot indeplineste ce are de indeplinit. Insa loteria a fost un stres maxim pentru ca nu aveam nici un fel de control. 

Insa:
Ianuarie 2017, Hoi An (Vietnam)

Ne mutam de la o cafenea la alta in cautarea semnalului ideal. Fix astazi s-a hotarat internetul de la hotel sa ia o pauza de functionare asa ca am baut la cafele de ni s-a urat tot cautand receptia cea mai buna. Site-ul merge oricum greu pentru ca probabil mai sunt ceva mii de oameni facand exact ce facem si noi dar receptia asta nu vrea sa ne ajute deloc.  Cand deodata site-ul se incarca la mine pe telefon si vad ca scrie in dreptul numelui lui ca trebuie sa plateasca. Ii arat si vreo 30 de secunde nu stie exact cum sa reactioneze.
A prins loc...Da...Chiar a prins loc...
Plecam inainte sa mai ne aduca inca o cafea si trecem pe lucruri mai serioase. Avem de sarbatorit.




2  Septembrie 2017, Courmayeur (Italia)

Abia de am dormit vreo doua ore in noaptea asta.  Vremea este absolut groaznica: ploua la altitudini joase si ninge mai sus iar vantul bate de parca alta treaba nu are. Tot calculez cand trebuie sa ajunga la punctul urmator si din fericire timpii sunt chiar mai buni decat speram eu. 

Merge bine.
Merge foarte bine.
Merge atat de bine incat o sa plateasca mai tarziu pentru asta. Dar atunci inca nu stiam ce va urma si ma bucuram ca totul e OK.

Este inca noapte afara asa ca ma imbrac cu tot ce am mai gros prin bagaj si plec spre check point-ul din Courmayeur. O sa pot sa il vad, o sa stau de vorba cu el, o sa vad cum se simte, o sa discutam cum ne organizam pentru punctele urmatoare si cel mai important o sa rup monotonia asta a asteptatului care ma streseaza la nebunie.

Alerga deja de 13 ore si facuse 78 de km. Cu un an inainte noi facusem distanta asta in trei zile J Iar el o facuse acum intr-o noapte. Sa mai spun ca eu murisem de cel putin doua ori pe fiecare dintre urcarile grele? Si ca saracul nostru Rex s-a defectat dupa trei zile (a facut o intindere de muschi)? Well…nu toti suntem Cipri.

Chiar inainte de Courmayeur este o coborare foarte lunga: 1200 de metri diferenta negativa de nivel de facut in mai putin de 8 km. Dupa ce au alergat pentru mai bine de un maraton la altitudini de peste 2000 de metri, pe timp de noapte si i-a nins serios cat au trecut Col de Bonhomme (2329 m) si Col de la Seigne (2516 m), te-ai astepta ca pe coborarea aia sa rasufle usurati. Mai ales ca rasare soarele. In realitate insa pana a ajuns jos, Cipri s-a ales cu niste minunate bataturi.  Motiv de frustrare si nervi.  Ultimul lucru pe care ti l-ai dori adica. 


Asa ca primul lucru a fost sa se duca la punctul medical ca sa-i bandajeze niste degete. Si de aici au inceput problemele. Tipa care l-a luat in primire era o tinerica fara expereinta care il intreba daca il doare cand il inteapa cu acul sa sparga basica si care abia il atingea de frica sa nu se sparga probabil. Sau naiba stie de ce. Pentru numele lui Dumnezeu, Cipri nu are jumatate din unghiile de la picioare si in plus e genul de nebun care alearga 170 de km pe munte deci zau ca are o toleranta la durere cum rar iti e dat sa vezi. Lasa naiba menajamentele si fa-l cat mai repede.

 La un moment dat Cipri s-a enervate atat de tare incat s-a bandajat singur pentru ca tipa il bandaja de parca s-ar fi dus sa stea in pat dupa ce termina cu el. Trebuie sa stii ce faci ca sa tina bandajul ala pentru multe ore de alergat de atunci inainte. Noroc ca Cipri fusese invatat de un medic in Sahara cum sa se bandajeze ca sa tina. Asa ca s-a pus singur pe treaba. De fapt vorbind cu ce stim acum: singurul lucru care ne lipsea ca sa se bandajeze singur in camera comuna  era o forfecuta ca sa taie bandajul. In rest avem tot ce ne trebuie la noi. Este clar ce o sa avem la noi data viitoare cand mai face o astfel de cursa nu? Invatam de grejeli…

Insa pana a terminat cu vizita la bandajat deja trecuse nici mai mult nici mai putin de 35 de minute. S-a dus sa isi ia ceva de mancare si cand manca m-a intrebat de cat timp sta. Planul lui era sa nu ii ia mai mult de 20 de minute tranzitia. El era acolo deja de 40 de minute. Si s-a vazut panica pe fata lui cand a auzit. Aproape ca s-a ridicat de la masa sa plece atunci in momentul ala. Dar nu ar fi facut altceva decat sa faca lucrurile si mai rau decat erau. A mancat, s-a schimbat de sosete si dupa 47 de minute a iesit pe usa. 47 de minute este ingrozitor de mult. Si nu numai ca l-a scos din ritm dar l-a facut sa reactioneze haotic, sa nu se tina de plan si mai era si nervos la culme. Si ca sa fie si mai frumos, imediat dupa Courmayeur e o urcare extrem de urata: aproape 1000 de metri D+ in mai putin de 5 km. 

El a plecat la dat din picioare iar eu am luat autobuzul inapoi spre Chamonix ca sa dorm un pic in masina. Urmatorul punct unde ne vedeam era Champex Lac adica dupa inca 36 de km de alergat pentru el.

Eram pe bancheta din spate si butonam telefonul cand vad ca suna. Iar pe ecran era fix numele pe care nu mi-l doream in nici un caz sa il vad in momentul ala. Era Cipri. Iar Cipri nu m-a sunat niciodata in timpul unei competitii deci nu putea fi decat ceva rau. Singura explicatie , in mintea mea, era ca si-a rupt un picior. Atat. Asa ca atunci cand am raspuns eram cu inima in gat si aproape cu lacrimi in ochi. La marginea unui frumos atat ce panica.

Am zis cu julatate de gura “Ce faci Cipi”. Iar raspunsul m-a facut sa ma simt de parca cineva si-a bagat mainile la mine in piept si imi strange cat poate de tare inima. 

“Nu mai pot”.

Suntem un cuplu de zece ani si l-am vazut facand tot felul de acyivitati nebunesti dar niciodata pana acum nu l-am auzit spunand ca nu mai poate. 

Nu am crezut vreodata ca stie ce inseamna “Nu mai pot”. 

Si pentru cateva secunde efectiv nu am stiut ce sa ii raspund.

Ar fi fost atat de simplu sa zic: stai acolo ca vin acum sa te iau cu masina. 

Atat de simplu.

Dar pentru mai bine de un an de zile s-a antrenat ca un sclav pentru cursa asta.
Cum as putea sa uit ca se trezea la 2 noaptea ca sa merga la alergat?
Sau ca ploua torential de nici macar Rex nu avea chef de iesit din casa, iar el mergea totusi sa isi faca distantele pe care le avea de facut.

Asa ca am strans toata convingerea de  care eram in stare si i-am zis ca stia ca o sa doara asa ca trebuie sa se mobilizeze sa mearga mai departe. I-am zis ca dupa Grand Col Ferret o sa vina o portiune mai usoara si ca acolo o sa isi odihneasca un pic picioarele. I-am zis ca in Champex Lac ne vedem iar. Ca o sa fiu acolo. Ca va fi OK.

Iar el mi-a zis ca ii obliga organizatorii pe toti sa se imbrace cu echipamentul de ploaie pentru ca pe Gran Col Ferret ninge si temperaturile sunt negative si e atat de nasol incat nimeni nu are voie sa plece neechipat corespunzator. Daca nu iti iei pantalonii de ploaie pe tine, esti descalificat pe loc.

Atat de nasol era mai departe.

Iar eu m-am facut ca nu aud ce zice si ii spuneam ca o sa fie urat doar pana sus, dar apoi va fi usor.
Ce puteam sa spun altceva?
Ca eu cred ca sunt nebuni cu totii?
Prea tarziu pentru asta.
Stiam de cativa ani ca sunt nebuni cu totii :)

Daca primii 80 de km au mers extrem de bine si i-a facut in 13 ore. Urmatorii 90 de km au fost pur si simplu un chin. Nu cred ca l-am vazut vreodata extenuat ca in halul in care era la Champex Lac. Dar nici o problema ca am putut sa il vad si mai rau de atat cand l-am asteptat la Trient si mai apoi la Vallorcine.



Puteti sa vedeti filmarile cu trecerile pe la divese check-pointuri aici:
Nu inteleg cu mai putea sa mearga in La Flegere.

De fapt va sfatuiesc sa faceti un exercitiu de imaginatie. Inchipuitiva ca stati treaz de vineri dimineata pana duminica dimineata. Apoi adaugati la asta faptul ca ar trebui sa mergeti continuu de vineri seara pana duuminica dimineata.

38 de ore, 22 de minute si 54 de secunde

Ultimele 24 de ore fiind un chin.

Cam asta a fost povestea UTMB-ului.

Am invatat multe (si el si eu) din nebunia asta.
Data viitoare vom sti mai bine.


Insa pentru totdeauna Courmayeur va fi locul cu rele.
Pur si simplu urasc orasul ala.
Este locul unde Rexanu’ s-a accidentat de umblam cu noaptea in cap dupa un medic veterinar.
Si apoi este locul de unde a inceput chinul pentru Cipri si panica pentru mine.
Zilele trecute ne uitam la un documentar si la un moment dat prezentatorul ajunge in Courmayeur. Ma uitam la imagini si parca “ma tinea” ceva in piept si aveam din ce in ce mai putin aer.
Asta este Courmayeur pentru mine.

Thursday, September 21, 2017

" Food for thought"

Norvegia este de departe tara in care mi-ar placea cel mai mult sa locuiesc.
Este atat de verde, atat de "sportiva", atat de "socialista", atat de "in aer liber", atat de "civilizata", atat de "ecologica" de parca cineva ar fi transpus in realitate ceea ce visez eu la un loc bun de trait.

Imi aduc aminte ca astazi prima mea vizita in Oslo. Era iarna si culmea - era zapada nu ca in Belgia unde iarna inseamna doar culoare gri. Nu mai vazusem atata alb de pe vremea cand eram copil la tara la bunici. Metroul pe care il luasem de la statia de tren pana la sediul Universitatii unde aveam sa dorm urmatoarele saptamani, era plin de oameni rosii la fata care trageau saniile dupa ei pentru ca urcau pana pe dealul Helmenkollen cu metroul si veneau la vale cu sania si tot faceau ture. Ala a fost momentul in care am stiut ca o sa iubesc Norvegia. Si asa a fost.

Am tot mers in Oslo pentru masuratori in anii care au urmat si cu fiecare vizita mi-a placut mai mult si mai mult si mai mult. Este o tara fix pe sufletul meu. 

Cand am terminat doctoratul a aparut posibilitatea sa ma mut in Norvegia, insa propunerea era pentru un loc de munca pe care nu mi-l doream deloc. Era intr-un moment in care am zis ca eu nu mai vreau cercetare fundamentala nici daca ala ar fi ultimul domeniu din lume. Si cum am obtinut un post pe cercetare aplicata aproape de casa, am ramas tot in Belgia. Asa a fost sa fie. Pur si simplu nu s-a potrivit propunerea cu aspiratiile mele din momentul ala. Si mi-a fost mai usor sa gasesc locul de munca la care visam in tara de rezidenta decat sa o iau de la capat in alt loc. Dar  undeva in sufletul meu mi s-a parut ca am ratat o sansa...

Saptamana trecuta am fost in Lillehammer la o conferinta si in timp ce ma plimbam pe dealurile din jur si ma minunam cat de verde e totul mi-am reamintit de ce Norvegia e primul loc care imi vine in minte daca ma intrebi unde as vrea sa locuiesc. Din momentul in care ma dau jos din avion, parca as ajunge intr-o zona "stress-free". Singurul lucru de care ma pot plange (in afara de pretul la bere) e ca in perioada asta nu am voie sa alerg asa ca parca nu am profitat din plin de zona. In rest am fost toata numai zambet. Si daca ar fi fost si Cipri si cu Rex cu mine ar fi fost zambet la puterea zambet.

Ce imi veni sa scriu toate astea? Pai motivul pentru care pun gandurile astea pe hartia virtuala e pentru ca iar mi s-a oferit posibilitatea sa merg in Norvegia. Este pentru o perioada determinata (un an si jumatate) si e la nord de cercul polar adica daca as fi dat acatiste la biserica si nu ar fi fost o oferta mai buna ca locatie si timp. Insa, ca si data trecuta, este pentru un subiect pe care nu mi-l doresc. Daca propunerea venea acum doi ani, nu ati mai fi vazut in urma mea decat praful (ca la Road Runner). Acum insa nu mai mi se potriveste. 

Insa este atat de tentant. Atat de tentant....Efectiv am un nod in gat.

Iar Cipri ar avea munti pentru antrenament :)

Poate ca daca nu as fi fost in Lillehammer saptamana trecuta nu as fi fost atat de tentata. Dar cum sa nu iti placa asa ceva:










Friday, August 18, 2017

Despre naivitatea clientului/turistului

La inceputul anului, agentia de turism Funtrip a intrat in faliment.
Sute de clienti s-au trezit peste noapte ca nu mai pleaca in vacanta mult visata si au inceput sa caute solutii sa isi recupereze banii. 
Cum firma nu mai avea sediul deschis si nimeni nu mai raspundea la telefoane, recuperarea banilor nu a mers deloc ca pe roate.
Pagubitii au facut si grupuri pe facebook si bloguri in speranta ca vor tine subiectul in atentia publicului si ca proprietarul firmei (domnul Andrei Dinu) se va tine de cuvant si ii va despagubi.

La un moment dat a aparut vestea ca  Andrei Dinu ofera locuri la niste excursii in Africa in locul excursiilor pe care le rezervase clientii. Conditia era sa nu aibe nici o alta pretentie. Si evident sa renunte la procedurile de obtinere de despagubiri de la firma asiguratoare. In plus trebuia sa platesti diferenta intre cat te costase vacanta initiala si cea oferita acum.

Cum poate el organiza excursii in conditiile in care agentia nu mai are licenta de functionare?
Asta se pare ca nu vrea sa explice nimeni.

Dar "detaliul" asta nu a impiedicat cativa zeci de clienti sa accepte si sa merga in Africa.

Si uite asa ajungem la mesajul din titlul scrierii de astazi: cum poti sa fii atat de naiv incat sa accepti si chiar sa platesti in plus pentru o excursie organizata de nu se stie cine. Mai mult oferta venea de la o agentie care tocmai a dat faliment si care ti-a pus parul pe bigudiuri fugind de responsabilitate. O agentie care si-a inchis telefoanele si sediul si nu a comunicat nimanui nimic.

Cum sa fii atat de naiv?

Uite ca se gasesc destui.

Inteleg ca oamenii se gandeau ca daca asteapta banii si nu accepta oferta domnului Dinu vor astepta mult si bine. Dar e mai bine sa mergi in Botwana sau Rwanda cu niste "profesionisti" de genul asta?

Cum sa ai incredere ca se vor tine de cuvant? Si nu ma refer numai la faptul ca ai mai si platit in plus desi era cat pe ce sa ramai si fara banii initiali pentru ca firma e falimentara. Dar cum sa ai incredere sa te pui in grija lor? Si in Africa?

Si in plus: a verificat vreo agentie de stat cum de respectivul domn ofera excursii? In numele cui? Cine are licenta de turism ca sa presteze serviciile astea?

PS:
Cand am scris despre agentia care oferea vacante in Antarctica care nu ajung in Antarctica, mi-au sarit reprezentantii agentiilor in cap pe motiv ca ii defaimez. Ma intreb daca imi va da cine vreo explicatie acum.

PPS:
Probabil ca voi fi acuzata iar de "invidie" tinand cont ca una dintre excursiile in Africa era organizata impreuna cu un blogger foarte cunoscut din Romania. Acelasi care este asociat si cu vacanta din Antarctica care nu este in Antarctica...Evident ca din invidie scriu textele astea. Nu pentru ca mi se pare o rusine sa te numesti blogger independent si sa faci astfel de lucruri. Apropos: cineva l-a intrebat cum de a fost posibila excursia in conditiile in care Funtrip nu mai are licenta. A evitat sa raspunda. Daca va raspunde si daca intr-adevar este legal ce au facut promit ca voi modifica textul in mod corespunzator. Pana atunci insa: "Fericiti cei saraci cu duhul".


Thursday, August 10, 2017

Antigua - Introducere pentru Guatemala

Capitala Guatemalei este Guatemala City. Acolo se afla aeroportul international deci sunt sanse destul de mari ca acolo sa fie si poarta ta de intrare in tara. Si cu toate astea putini sunt turistii care aleg sa petreaca chiar si numai o noapte in Guatemala City pentru ca este un oras despre care se spune ca nu are absolut nimic de oferit. Asa ca majoritatea turistilor ia un autobuz chiar de la aeroport si in mai putin de o ora ajunge intr-un orasel care pare a fi antiteza capitalei.

Si daca ai facut greseala sa ii crezi pe toti cei care nu au pus in viata lor piciorul in Guatemala dar sar cu pareri gen "Guatemala e mizerabila, periculoasa, cu oameni care nu au ce manca etc etc etc" o sa ai surpriza vietii cand te dai jos din masina si vezi cum arata Antigua (ca despre oraselul asta era vorba).

Cu strazile lui pavate cu piatra cubica, cladirile viu colorate, femeile imbracate in port traditional si vulcanul Agua care parca te priveste de sus, Antigua parca este o pictura de pe o carte postala. Te asteptai la batai intre bande rivale si mormane de mizerie? In cazul asta Antigua te va dezamagi. 

Si din foarte multe puncte de vedere, Antigua pare ca o "introducere" pentru ce inseamna Guatemala. Daca nu stii prea multe despre Guatemala, doua zile in Antigua or sa te invete mai multe decat orice ghid. Garantat. Cam asta s-a intamplat cu mine asa ca o sa va impartasesc si voua cateva notiuni de "trivia" poate va ganditi sa participati la "Vrei sa fii milionar" sau "De slimste mens ter wereld".

Altitudinea

Eram in masina care ne ducea de la aeroport spre Antigua si ne uitam pe geam la soseaua care tot urca si urca si urca si asa incepea sa aibe sens distantele si timpii cititi prin tot felul de ghiduri. Cipri se uita la ceas si ma anunta ca suntem pe la 1800 de metri altitudine. Intr-o prima faza nici macar nu l-am crezut. Cum sa fim asa sus? Ei bine eram. Orasul Antigua se afla la 1500 de metri altitudine. La fel si Guatemala City.

Pentru ca asta e Guatemala - o tara muntoasa. Mai toata suprafata ii este acoperita cu munti (tara este strabatuta de doua lanturi muntoase: Sierra Madre si Sierra de los Cuchumatanes) si majoritatea oraselor mari se afla la altitudini de peste 1500 de metri. Cel mai inalt varf din America Centrala - Tajamulco (4220 de metri) se afla tot in Guatemala. Si in afara de zona de coasta si o parte din districtul Peten, restul e la peste 1000 de metri altitudine.

Vulcanii

A doua zi am iesit dis de dimineata la un alergat si pentru ca vazusem muuuult prea multe fotografii cu Arcul Santa Catalina primul instinct a fost sa ma uit in directia lui. Si asa m-am trezit nas in nas cu vulcanul Agua:

Vulcanul Aqua
 Guatemala se afla de-a lungul celebrului "Ring of Fire". Trei placi tectonice se intalnesc dedesubtul ei si cum era de asteptat intalnirea nu este deloc una prietenoasa asa ca nu mai putin de 37 de vulcani isi au rezidenta in Guatemala - o tara cu suprafata de doua ori mai mica decat Romania. 

Cum ziceam mai sus cele mai inalte doua varfuri din America Centrala - TacanĂ¡ si Tajumulco se afla in Guatemala si sunt de fapt vulcani. 

Din cei 37 de vulcani, 3 sunt inca extrem de activi: Pacaya, Fuego si Santiaguito.
Fuego vazut de pe Acatenango
Si ghici unde se afla Pacaya si Fuego? 
La o aruncatura de bat de Antigua. 
Si nu sunt singurii de langa Antigua. In total, intr-o zi senina poti sa vezi 4 vulcani asezati frumos la poza in jurul orasului: Agua, Pacaya, Fuego si Acatenango. Si toti pot fi urcati in cazul in care cautati o activitate care sa va dezamorteasca picioarele. Noi am urcat pe Acatenango si Fuego dar despre asta o sa povesesc pe larg alta data.

Si daca tot suntem la categoria "Trivia" : cel mai tanar vulcan din Guatemala este Santiaguito care a fost creat abia in 1922. Si de atunci tot scuipa foc si creste. Deocamdata este pe la 3700 metri inaltime. Asa vecini sa tot ai...NOT.

Cutremurele

"Ring of Fire" nu inseamna numai vulcani ci inseamna si cutremure absolut devastatoare. Antigua a fost aproape complet distrusa in 1773 de un astfel de cutremur si atunci s-a luat hotararea sa mute capitala in Guatemala City. Pentru aproape un secol, orasul a ramas abandonat iar catedralele si palatele colonialiste, distruse de cutremur, au ramas ruine si nu au fost reconstruite niciodata. Chiar si acum, cand zona este una extrem de prospera, nu s-au reconstruit. Dar nici nu au fost darmate complet asa ca la fiecare pas vei da de ramasitele unei ere de mult apuse.

Ruinele din Antigua
Civilizatia maiasa 

Multi, printre care m-am numarat si eu, cred ca populatia maiasa a disparut pentru ca civilizatia maiasa a disparut. Insa nu este deloc adevarat. 40% din populatia Guatemalei este Maia. 

Nu, nu ati citit gresit.

40%

Si este absolut uimitor sa vezi femeile in hainele lor colorate batand strazile Antiguei in lung si in lat. Fiecare sat are portul lui traditional caracteristic si in functie de culori si de model vei stii imediat cine de unde e.




Daca toata lumea istoria imperiului Maias, foarte putini stiu despre genocidul din Guatemala cand guvernul militar guatemalez a hotarat ca populatia maiasa ii ajuta pe insurgenti asa ca i-a vanat cu o cruzime iesita din comun. Totul cu aprobarea Statelor Unite evident. Numai intre 1981 si 1985 peste 60 000 de adulti au fost ucisi, in jur de 400 de sate complet distruse, 200 000 de copii si-au pierdut cel putin unul dintre parinti etc etc etc. In total, pana la sfarsitul razboiului civil aproape 200 000 de maiasi si ladino au fost ucisi de armata.

Daca vreti sa stiti mai multe despre razboiul civil din Guatemala va recomand o carte scrisa de Stephen Schlesinger si Stephen Kinzer: "Bitter Fruit: The story of the american coup in Guateamala". Si inainte sa ma acuze fanii SUA de denigrare precizez ca este o carte ce are la baza documente declasificate CIA. Nu e teoria conspiratiei ci investigatie jurnalistica si istorica facuta ca la carte. Ca orice e scris de Kinzer de fapt. In cazul in care nu ii stiti cartile, va sfatuiesc sa le cautati.

Cafeaua

Va spuneam mai sus ca Antigua a ramas parasita pentru aproape un secol dupa cutremurul din 1773. Asta opana cand la un moment dat oamenii si-au dat seama ca in zona respectiva conditiile sunt perfecte pentru o cultura pentru care cererea crestea vazand cu ochii - cafeaua.

Plantele de cafea arabica cresc cel mai bine in regiuni tropicale cu temperaturi de 15-30°c, umiditate ridicata 70-90%, precipitatii serioase in sezonul ploios si altitudini de 1000-2500 m.  Adica exact ceea ce oferea zonele muntoase de langa Antigua si lacul Atitlan.

In prezent Guatemala este al zecelea cel mai mare producator de cafea din lume si pana in 2011 era cel mai mare producator din America Centrala (a fost depasit de Honduras). Si produce numai cafea de calitate superioara - adica arabica. Rodusta este o cafea de calitate inferioara care creste in conditii mult mai putin stricte si care da productii mult mai mari. Indonezia este cel mai mare producator de robust.

Langa Antigua sunt cativa producatori de cafea care pot fi vizitati. Noi am mers la La Azotea care este un producator destul de mic unde totul se face inca cu metode traditionale si ferma este detinuta de aceeasi familie care a pornit afacerea acum aproape 150 de ani. Exista un mic muzeu unde ti se explica istoria cafelei in Guatemala, apoi vizitezi fabrica, plantatiile si in plus au si un muzeu dedicat instrumentelor muzicale maiase.
La Azotea

Cafea





Hipster? Gentrificare? Traditional?

Antigua nu mai este de mult orasul mic si traditional inca nedescoperit de turistul de rand. Dimpotriva. Este de cele mai multe ori primul loc unde ajunge turistul de rand. Asa ca de multe ori ai impresia ca esti in SUA nu undeva in mijlocul Guatemalei. Mai ales daca te uiti la preturi. Antigua fiind de departe cel mai scump loc din Guatemala si dupa cum ii auzeam pe unii poate printre cele mai scumpe din America Centrala.

Pare a fi un loc gentrificat. Cu cafenelele lui sofisticate. Restaurantele si hotelurile luxoase. Reclamele cu "bio", "organic", "locally grown" etc...

Dar uneori mai este nevoie si de asa ceva in programul unui calator. Deci accept cu placere rasfatul mai ales daca orasul arata asa cum arata Antigua.

Nu este locul nostru preferat din Guatemala. Nici pe departe. Pentru mine Tikalul nu are rival iar Cipri o sa iti spuna cat ai clipi cat de frumos este Atitlan. Dar este un loc unde poti sa te opresti pentru cateva zile ca sa iti tragi sufletul si sa capeti puteri pentru inca o tura de umblat prin tara.
 












 

Monday, July 31, 2017

100 de ani de la batalia de la Passchendaele

 "I died in Hell. They called it Passchendaele"
(Poetul Siegfried Sassoon)

31 Iulie 1917

Ora 03.50

Armata britanica incepe ofensiva pentru capturarea satului Passchendaele - era ceea ce se va numi mai tarziu a treia batalie de la Ieper (Ypres in franceza).

100 de zile de cosmar mai tarziu, jumatate de milion de morti si sate rase complet de pe fata pamantalui din cauza unul bombardament crancen (un milion de bombe a cazut pe Passchendael in cele 3 luni)  au rezultat in mutarea liniei frontului cu 8 kilometri.

Atat.

8 kilometri.

35 de soldati aliati au murit pentru fiecare metru de pamant castigat.

In urma a ramas un peisaj dezolant si scos parca dintr-un cosmar:

Desi planul Aliatilor era sa ajunga pana la porturile de la Zeebrugge si Oostende, in 1917 odata cu cucerirea maldarului de caramida numit pe vremuri Passchendaele s-a decretat ca au castigat batalia si s-au oprit. Avea sa mai dureze ceva pana au reusit cu adevarat sa invinga. 

Frontul din Flandra fusese intotdeauna controversat dar a treia batalie de la Ieper a dus totul la extrem. Zadarnicia bataliilor si tactica extrem de proasta care a condamnat la moarte sute de mii de oameni au zdunginat din temelii ideile despre cum se poarta un razboi.

Nu e de mirare ca Passchendaele a un devenit simbol. Un simbol pentru ce inseamna violenta extrema si de multe ori zadarnica din timp de razboi. Chiar si pentru noi, observatori de la decenii distanta, povestile si fotografiile de atunci iti lasa un gol in stomac.

Cum o fi sa traiesti in transee aflate doar la cativa metri de inamic? Cum o fi sa poti sa te uiti in ochii celui pe care ar trebui sa il ucizi? Cum o fi sa stii ca poti fi chiar tu ucis de cel care ti-a dat un cadoul la Craciun cand ati hotarat sa puneti "pauza" la razboi?

In ziua de astazi este extrem de greu sa mai vezi urmele razboiului printre campurile foarte verzi si orasele renovate perfect. Dar pentru cel ce stie ce sa caute zona Ieper este ca o Mecca pentru pasionatul de istorie. Sunt atat de multe locuri de vazut incat macar pentru o zi poate ca ar trebui sa luati o pauza de la vizitat celebrul triunghi Bruxel-Brugge-Antwerp.

Muzeul Memorial Passchendaele este unul dintre muzeele mele istorice preferate. Este atat de bine gandit incat nu ai cum sa nu inveti ceva din el si nu ai cum sa te plictisesti. Tema centrala este evident batalia de la Passchendaele dar odata cu povestea bataliei din Flandra se discuta mult despre evolutia tehnicilor de razboi. Primul razboi mondial a facut trecerea de la lupta corp la corp cu baioneta si sabia la o lupta bazata pe  artileria grea, armele chimice, bombardamentul aerian etc. Ar fi clar un muzeu pe care ar trebui sa il viziteze si anumiti demnitari din administratia Trump care debitau niste prostii mari cat casa despre armele chimice.

Tot parte din muzeu este si reconstructia unui "dugout" - transee subterane  si o serie de transee normale care exemplifica diferentele dintre nemti si aliati dar si diferitele perioade. Din 1914 cand au avut loc primele batalii din zona Ieper si pana in 1918 cand s-a ajuns la un final, atat aliatii cat si nemtii au construit de zor fortificatii de tot felul in lungul liniei frontului. Ani de zile in care linia s-a mutat nitel mai spre unii sau spre altii dar fara modificari majore. Asa ca si constructiile in care militarii trebuiau sa petreaca toamne ploioase si ierni geroase, au devenit extrem de complexe. In plus nemtii se asteptau la o ofensiva agresiva din partea aliatilor asa ca au investit enorm in fortificatii si suprafete mari minate. Daca o sa luati un tur al campurilor de batalie din zona Ieper o sa ajungeti sa vedeti tot felul de transee reconstruite unde se vede cat de departe erau unii fata de altii.

Un alt muzeu extrem de interesant este In Flanders Fields Museum. De data asta insa este o cu totul alta perspectiva. Daca la muzeul din Passchendaele este o abordare din punct de vedere al tehnicii militare la "In Flanders Field" este o abordare "afectiva". Atunci cand intri in muzeu primesti numele unei persoane reale implicate in bataliile de la Ieper. Poate fi un soldat sau poate fi doar cineva care locuia in zona. Si pe masura ce vizitezi muzeul ii descoperi povestea. Persoana respectiva iti povesteste cum a trait el experienta razboiului. Dupa aceeasi idee este  prezentata si restul informatiei. In loc sa ai o eticheta sub un exponat, ai un filmulet cu un actor jucand rolul unui participant la batalie sau chiar un veteran care iti explica respectiva notiune sau respectivul eveniment.  Este ceva ce iti ramane in minte. Si este o idee care mi se pare extrem de eficienta. Am vazut-o si la muzeul din Bastogne si  si atunci mi-a placut la fel de mult. Pentru ca te face sa vezi latura umana. Degeaba iti pun eu pe o hartie cifrele cu victime, obuze, gloante etc. E cu totul alt efect cand ai un filmulet cu o persoana care "isi spune poveste". 

Ceva ce nu am facut inca dar este extrem de sus in lista mea cu dorinte sunt tururile facute cu ghid in care vizitezi campurile de batalie. Am inteles ca sunt foarte bine facute si ca in momentul in care vezi cat de apropiate erau transeele, te cam alegi cu un nod in gat.

Si nodul ala in gat este ceea ce ar trebui sa genereze orice vizita intr-un astfel de loc. Pentru ca razboiul, cu toata grozavia lui, ar trebui sa ne fie reamintite cat de des se poate. Rolul istoriei este sa invatam o lectie din ea. Odata pentru totdeauna.

PS: Stiti de ce simbolul Primului Razboi Mondial este o floare rosie de mac?

Raspuns:

In Flanders fields
 
In Flanders fields the poppies blow
Between the crosses, row on row,
That mark our place; and in the sky
The larks, still bravely singing, fly
Scarce heard amid the guns below.
We are the Dead. Short days ago
We lived, felt dawn, saw sunset glow,
Loved, and were loved, and now we lie
In Flanders fields.
Take up our quarrel with the foe:
To you from failing hands we throw
The torch; be yours to hold it high.
If ye break faith with us who die
We shall not sleep, though poppies grow
In Flanders fields.

By Major John McCrae – 1915 - Boezinge


Tuesday, July 25, 2017

Ciocu' mic si joc de glezne

Ti-ai inchipui ca dupa experientele mele cu minunatii baieti de la TSA (Transport Security Administration - USA) mi-am invatat lectia si merg dupa principiul "Capul plecat, sabia nu-l taie" sau (mai putin "elevatul") "Ciocu' mic si joc de glezne" atunci cand ajung la controlul pasapoartelor la intrarea in vreo tara.

Mda...nu chiar. 

Cred ca locuitul pentru mai bine de un deceniu intr-o tara in care politia este extrem de politicoasa si chiar da macar doi bani pe drepturile omului m-a invatat prea mult cu binele. Eu tot sper sa nu ma aduca nimeni cu picioarele pe pamant pentru ca imi e foarte bine asa. Dar calatoriile in SUA nu ajuta absolut deloc din punctul asta de vedere. Si mai noi si America Centrala mi se pare "virusata " de vecinul de la nord.

Ne trezisem la 03.30 (da....noaptea) ca sa luam primul autobuz din Flores - Guatemala catre Belize City. Cateva ore de somn pe drum si ne trezim brusc ca suntem anuntati ca ajungem la granita si sa ne pregatim bagajele. Trebuia sa dam jos tot si sa trecem la picior dintr-o tara in alta.

Somnoroasa, scoasa de la aer conditionat la o caldura de nu vezi in Belgia nici in cea mai cea zi de vara, inca imbracata ca de stat la aer condtionat dat la maxim, cobor destul de buimaca si ma indrept catre ghiseul guatemalez. 

Fusesem avertizati ca uneori mai fac cate o "spaga mica" cerandu-ne sa platim taxe fictive. Mergeam deci pregatita sufleteste. Dar nu a fost deloc asa. Cat ai clipi am primit stampila si am fost trimisi la plimbare.

Trecem spre Belize, primim hartiile de completat, completam si mergem la ghiseu. 

Domnul se uita extrem de sictirit la pasaport si la hartii si incepe sa ma toace marunt. De unde vin. Unde ma duc. Totul pe un ton atat de scarbit de parca ziceai ca imi face o mare favoare ca vorbeste cu mine. Dar cum erau intrebari cat se poate de normale si justificate, i-am raspuns politicos si corect. Pana cand decide sa se lege de faptul ca am stampile de SUA in pasaport dar nu am viza. 

Viza...Unde e viza? 

Viza este intr-un pasaport pe care l-am schimbat pentru ca nu mai avaem pagini libere in el. Pasaport pe care evident ca nu il iau cu mine daca nu imi trebuie. Cum era cazul de fata. Moment in care respectivul imi zica ca trebuie sa arat viza de SUA ca sa intru in Belize si ca imi trebuie viza de Belize. Ceea ce nu e deloc adevarat asa ca i-am raspuns si eu cam tot pe tonul pe care mi s-a adresat el.

Rezultatul: mi-a aruncat pasaportul inapoi si mi-a zis ca trebuie sa astept superiorul pentru un interviu. Superior care nu si-a inceput inca programul si pentru care trebuie sa asteptam vreo 40 de minute. 

Ca sa inceapa programul trebuie sa asteptam 40 de minute. Ca sa ne vada superiorul e cu totul alta discutie.

Toata lumea din autobuz trecuse deja de control iar noi tot stateam si asteptam. De fapt nu prea ne faceam mari sperante ca ne asteapta soferul la cum se prevedea situatia.

Cipri  se uita la mine deznadajduit si zice: "Cu asta te-ai gasit si tu sa te certi?".

Well...daca aveam dreptate?

Oricine a avut probleme cu TSA o sa iti zica ca mori cu dreptatea in mana. :) Dar eu sunt idealista de felul meu.

Cat am asteptat am scos toate hartiile care dovedeau ca nu vrem decat sa cheltuim bani in tara lor. Nimic altceva. Aveam excursia la scufundari platita, cateva cazari deja platite, alte cazari doar rezervate, bilete de avion de plecat spre Europa etc etc etc. 

Intr-un final o doamna destul de simpatica se uita lung la noi si decide sa i se faca mila si sa nu ne mai lase sa asteptam. Nu va faceti iluzii - asta nu s-a intamplat inainte de inceperea programului., dar macar nu am asteptat foarte mult dupa inceperea lui. Ii dau toate hartiile, ii dau cardul de rezidenta, ii explic care e treaba cu stampilele de SUA. Cipri ii spune ca el nu are viza pentru SUA dar ii arata pasaportul plin de vize din intreaga lume. Suntem doar turisti si din fericire tipei ii ia doar vreo jumatate de ora sa ajunga la aceeasi concluzie.

Nu trebuie sa mai spun ca nu am fost deloc prea populari pentre colegii de autocar. Pentru ca din fericire soferul ne-a asteptat. Deci pana la urma "Totul e bine, cand se termina cu bine". 

Invatatura de minte pentru data viitoare? 

Nu as fi asa sigura dar om vedea.

Important de stiut insa e ce ne-a explicat doamna de la frontiera: Pasapoartele romanesti sunt marcate ca fiind pasapoarte cu risc pentru ca au fost foarte multe cazuri de pasapoarte false. Sunt folosite ca sa ajunga in America Centrala pentru care nu e nevoie de viza si apoi sa treaca ilegal in SUA. Asa ca daca ai viza de SUA treci foarte usor de controlul pasapoartelor pentru ca se considera ca nu ai motiv ca sa treci ilegal si in plus ai fost serios verificat cand ti s-a dat viza. Am fost sfatuiti ca pe viitor daca mai mergem in America Centrala sa luam si pasaportul in care este viza de SUA. O sa ne faca viata mult mai usoara.

Si chiar cred ca ceea ce ne-a spus este adevarat pentru ca acelasi lucru s-a intamplat si la intrarea in Guatemala. Cum am ajuns la ghiseu si au vazut pasaportul am fost trimisi la un birou separat. Diferenta este ca acolo oamenii au fost extrem de politicosi. S-au uitat pe hartii, am discutat traseul pe care vrem sa-l facem, le-am zis care e situatia cu viza de SUA (si ei au pus exact aceleasi intrebari legate de stampilele mele) si am fost lasati sa plecam mai departe. Totul cu zambetul pe buze si vorbit frumos. Fata de minunatul domn din Belize care parca era decupat de la un ghiseu american.

Tonul face muzica....Iar pentru mine tonul e important. Daca eu sunt politicoasa atunci astept acelasi lucru de la tine. Chiar si daca esti omnipotentul ofiter de la controlul pasapoartelor.

Apropos: de fiecare data cand intru in Romania spun "Buna ziua" cand dau pasaportul la verificat si "Multumesc" cand il primesc inapoi. In toti anii astia, doar o singura data mi s-a raspuns la salut si deocamdata nimeni nu mi-a raspuns la "Multumesc"....

O fi vreo scoala speciala unde se invata cum sa fii nepolitocos ca sa fii un ofiter de succes?


Tuesday, July 11, 2017

Inca un rasarit

Aveam un coleg de munca (pensionar intre timp) foarte pasionat de calatorii. Genul care a fost oriunde iti trece sau nu iti trece prin cap. Asta pentru ca in mod sigur a fost prin tari pe unde nici nu ti-ai inchipui ca se duce vreun turist. Adica fix ce mi-ar placea si mie sa fiu  si prin urmare cred ca nu vine deloc ca o surpriza faptul ca ne-am inteles destul de bine pe vremuri cand eram in aceeasi cladire. Chiar si acum cand el este extrem de ocupat sa bata lumea in lung si-n lat tot ne mai vedem din cand in cand sa mai stam la povesti...de calatorie evident. 

La un moment dat imi arata niste fotografii facute pe aleea cu baobabi din Madagascar. La un rasarit sau un apus. Nici nu mai imi aduc aminte bine. Si bombanea ca nu a fost deloc experienta extraordinara pe care si-o inchipuia la momentul cand a planuit calatoria si a vazut poze pe internet. Resemnat a adaugat la sfarsit "am vazut atatea apusuri si rasarituri total neinteresante, in calatoriile mele, incat nici nu stiu de ce mai imi bat capul si renunt la somn". 

Intr-un fel inteleg destul de bine de ce spunea asta. Daca iei absolut orice tur de la GAdventures sau Exodus sau Intrepid sau orice alta agentie o sa vezi cel putin un rasarit si cel putin un apus pe undeva. Nu se poate tur fara un rasarit sau apus planuit. Nu se poate. Se pare ca industria a hotarat ca daca turistul vrea turistul trebuie sa primeasca. Indiferent daca locatia cu pricina merita efortul sau nu. 

Insa atunci cand locatia chiar merita apai trebuie sa fii pregatit de o amintire pe viata. In cazul nostru Machu Picchu vazut de la Poarta Soarelui la rasarit este in continuare cea mai pretuita amintire de calatorie. Deci indiferent cate dezamagiri am avea, nu o sa renuntam niciodata la un rasarit pentru ca poate odata candva vom avea parte iar de senzatiile de atunci. Perseveram...poate poate.

Asa se explica de ce atunci cand am vazut ca exista tururi ca sa vezi rasaritul in Tikal de pe Templul IV (cea mai inalta piramida din complex) nu am stat prea mult pe ganduri si am cumparat biletul suplimentar. Ceea ce va recomand si voua in cazul in care mergeti la Tikal. Pentru ca de data asta  e un rasarit "cu potential". Daca vremea e buna si vizibilitatea buna atunci va fi o experienta de tinut minte. Nu a detronat iubitul nostru Machu Picchu dar este ceva pentru care merita sa renunti la somn. De fapt nici nu cred ca va exista ceva vreodata care sa detroneze rasaritul de la Poarta Soarelui. Poate si pentru ca nu vazusem prea mult din lumea asta la momentul ala si noutatea ne-a facut sa vedem totul amplificat de mii si mii de ori. Poate si pentru ca am avut parte de conditii absolut perfecte. Nu stiu exact. Dar e clar ca e amintirea cea mai de pret si e primul lucru care imi vine in minte cand cineva ma intreaba unde mi-a placut cel mai mult. Desi recunosc ca apusul din Antarctica cand am stat cu cortul o noapte departe de tot si toate a fost destul de aproape sa ia primul loc. Cred ca apusul din Antarctica este cel mai frumos lucru vazut vreodata dar frumusetea nu a fost de ajuns incat sa depaseasca senzatia de acum 7 ani din Peru. Probabil ca pare ca  nu are sens ce spun dar cine a zis ca amintirile de calatorie sunt rationale? :) 

Ce este impresionant la Tikal nu e privelistea in sine. Ci zgomotul pe care il face jungla care se trezeste la viata o data cu rasaritul soarelui. E un filmulet la sfarsitul scrierii pe care va sfatuiesc sa il vedeti cu sonor,. Sunetul e cel mai important. 

E 4 dimineata cand pornesti de la hotel (daca stai la unul din parc asa cum am facut noi). Asa ca e intuneric bine si abia vezi pe unde mergi pe potecile intortocheate din jungla. Ajungi sus pe Templul IV si astepti sa se lumineze destul incat sa vezi templele care se ridica deasupra nivelului junglei. Asta in timp ce maimutele urlatoare ofera un adevarat concert. 

Si este pustiu. Eram doar 7 persoane. Atat.

Imi aduc aminte de rasaritul de la Angkor Wat cand ai fi putut sa ai mii de jungle ca in Tikal dar nu le-ai fi auzit din cauza zgomotului facut de aparatele foto de la toti turistii care mai ca nu se bateau pentru un loc mai bun. 

La Tikal doar jungla oferea fundal sonor. Noi, cei 7 somnorosi, eram mult prea ocupati sa ne minunam de spectacol.

Cand am ajuns noi pe Templil IV era vreme buna si vizibilitate perfecta. Vedeai templele foarte bine. Era fix ca in pozele de pe net :) Dar cireasa de pe tort a fost sa avem parte si de un pic de ceata. Dupa ce am stat si admirat vreo jumatate de ora pivelistea, de undeva din dreapta a inceput sa se ridice ceata. Care incet incet a inaintat si un pic cate un pic a ascuns fiecare templu care se vedea in departare. Dupa inca vreo jumatate de ora in fata noastra era doar un covor alb. Am avut parte de spectacolul complet. Nici ca se putea mai bine. Si m-am bucurat de el ca un copil mic. Un rasarit pentru care as renunta oricand la somn. La cat mai multe asa.

Templele I, II si III



La inceput vezi pana hat departe

Apoi incet incet ceata vine hotarata inspre noi
Si ascunde templele pe care le admirasem fara probleme pana atunci
Inca un pic si gata. Se inchide spectacolul
Care temple ziceati ca se vad?


Si un filmulet cu jungla care se trezeste la viata. Cum am zis deja, sunetul este cel mai important: