Thursday, January 2, 2014

Everest base camp trek - greu sau plimbare in parc?


Scriu randurile astea dintr-un hotel in Pokhara unde de vreo cateva zile lenevim cu drag si spor. Mai iesim la o plimbare pe strazi, mai ne dam cu barca pe lac, mai bem o cafea uitandu-ne la munti, oameni si lac. Insa in marea majoritate a timpului lenevim si atat. La urma urmei ne-am atins scopul pentru care am venit in Nepal: sa facem Everest Base Camp (EBC) trek. Si in plus exista ceva mai impresionant decat vederea de la Kala Pattar (5545 m) astfel incat sa se justifice iesirea din camera de hotel? Eu una ma indoiesc ca exista. Asa ca ne continuam starea de leneveala cronica pentru inca cateva zile cat mai avem de concediu.
Plimbarea noastra prin locul unde pamantul atinge cerul mi-a dat material pentru multe posture pe blog de acum inainte. Insa o sa incep cu cateva pur organizatorice pentru cei care isi pun acelasi intrebari ca si noi acum un an cand ne gandeam daca sa mergem sau nu in muntii din Nepal.
Intreebarea zilei de astazi: E greu sau nu sa faci EBC trek?
Oricine il cunoaste pe Cipri stie de firea lui de “sensation seaker”. Acum ceva ani a zis ca vrea sa alerge in semi maraton. Si l-a terminat. Apoi a zis ca incearca un maraton. Si l-a terminat. Apoi a zis ca incearca turul Flandrei la biciclit. Si l-a terminat. Apoi a zis ca vrea toate clasicele de biciclit din Belgia. Si in 2013 le-a facut pe toate. Mai apoi a aparut idea unui semi triatlon. Pe care ati ghicit l-a terminat. Iar in 2014 il asteapta primul Iron Man pe care sunt sigura ca o sa il termine chiar de alearga in limba pentru ca Cipri niciodata nu s-a dat batut la nimic la care s-a inscris. 
Din toate astea ar trebui sa deduceti ca el este mereu ocupat sa se antreneze pentru ceva. Deci in cazul lui nu prea existau semne de intrebare despre cat de buna este conditia fizica.
Eu insa sunt de felul meu un “couch potato”. Efectiv nu am  nimic in comun cu firea sportive-competitita a jumatatii mele evident mai preocupata de activitati fizice. Daca ar fi dupa mine alergatul nu ar exista nici ca metoda de a prinde autobuzul. Fac sport pentru ca trebuie si pentru ca sper eu sa ajung la pensie intr-o conditie fizica acceptabila care sa imi permita sa merg in jurul lumii insa in nici un caz nu este ceva care sa ma faca increzatoare ca ma pot primbla prin Himalaya ca prin parc. Asa ca mi am petrecut destul de mult timp cititnd pareri despre cat de greu sau usor li s-a parut oamenilor traseul pana la Kala Pattar.
Concluzia acum la sfarsit de traseu este ca este cat se poate de realizabil pentru oricine are norocul sa nu sufere din cauza raului de altitudine. Traseul nu necesita nici un pic de cunostinte tehnice ci trebuie doar  sa mergi si atat. Unele zile sunt mai grele altele sunt mai usoare insa sunt zile extreme de scurte pentru ca trebuie sa tii cont de limitele impuse de urcarea in inaltime asa ca aveti margini serioase sa ajungeti de la un sat la altul. Nici o graba impusa de nimic. Pana la urma ce conteaza este sa te bucuri de drum nu sa fii primul la urmatoarea cabana.
Deci pentru oricine crede ca este greu sa ajungi la 5545 de metri, mesajul meu este ca nu e deloc asa. Nu o fi o simpla plimbare in parc insa de multe ori este ca o zi lunga la cumparaturi in perioada cu reduceri. :)
Si la sfarsit de post o scurta discutie despre efectele altitudinii insa doar scurta discutie deci sfatul meu este sa cititi serios despre Acute Mountain Sickness (AMS) si aclimatizare pentru ca poate fi diferenta intre o vacanta de vis si una de cosmar.
La altitudini de peste 2500 de metri concentratia de oxigen din aer incepe sa scada semnificativ ceea ce afecteaza evident cantitatea de oxigen ce ne hraneste creierul si celelelate organe si face orice efort sa fie mult mai dificil decat la nivelul marii. Pana si la repaus inima o sa bata de parca vrea sa iasa din piept. Iar la asta se adauga si scaderea presiunii atmosferice care creeaza probleme suplimentare.
Corpul uman are capacitatea de a se adapta la aceste schimbari daca i se da ceva timp. Unii oamenii se adapteaza mai repede altii mai greu. Ce conteaza este deci sa iti asculti organismul, sa fii atent la cum reactionezi la urcarea in inaltime si sa urci sau sa cobori in functie de asta. Insa nu va fortati norocul si nu mergeti mai departe decat daca este acceptabil pentru organismul vostru altfel o sa regretati. Am vazut destule helicoptere recuperand oameni din Labouche astfel incat sa va dau sfatul asta cat se poate de serios. 
Toata lumea o sa aibe la un moment sau altul simptome slabe ale AMS-ului cum ar fi: lipsa poftei de mancare, uneori dureri de cap scurte, dificultatea de a dormi, ameteli, oboseala etc. Insa daca ascensiunea se face incet (incet fiind in functie de fiecare individ cum spusei mai sus) ele se amelioreaza si se poate continua linistit traseul. Daca insa nu se tine cont de faptul ca organismul are nevoie de timp sa se adapteze la noile conditii de functionare si se ajunge la simptome gen: senzatia ca nu ai aer chiar si cand stai, tuse seaca, dureri foarte serioase de cap, voma, stare de confuzie, imposibilitatea de a te coordona, comportament irational atunci este cazul sa cobori cat mai repede la o altitudine acceptabila desi ma indoiesc ca vei mai putea face asta si ar fi de fapt bine sa ai o asigurare de sanatate serioasa care sa permita salvarea cu helicopterul de pe munte.
Ca sa se limiteze posibilitatite de a suferi de AMS atunci cand treci de 2500 m-3000 m cele mai cunoscute sfaturi sunt:
  • “Climb High, Sleep Low” – regula de aur pe care o vei auzi la toti oamenii de pe munte. In mod normal sfatul este sa nu dormi la o altitudine mai mare de 300 de metri fata de noaptea precedenta. Daca se depaseste cu mult altitudinea asta atunci este recomandata o zi de aclimatizare la altitudinea respective inainte sa se continue urcarea.
  • Daca nu te simti bine si suferi din cauza simptomelor usoare prezentate mai sus, ia o pauza si asteapta sa te ajunga si organismul din urma cu functionarea la altitudinea respectiva.
  • Daca suferi din cauza simptomelor serioase, atunci coboara imediat.
  • Mergi pe munte intr-o stare fizica buna. Este extrem de importanta ca pe tot traseul sa incerci sa te odihnesti foarte bine (deci ia un sac de dormit calduros daca mergi undeva unde e frig), mananca bine pentru ca avem un corp precum o masina- nu conteaza cat de performanta e, nu o sa mearga daca nu are combustibil si mentine-te hidratat (hidratarea este extrem de importanta in lupta cu altitudinea). Incearca sa nu bei cafea, alcool sau sa fumezi pentru ca iti vei face mult mai mult rau decat bine.
  • Si cateva sfaturi de la porter si ghizii locali din Nepal: mananca multa supa de usturoi si bea mult ceai de ghimbir. Se pare ca supa de ustuori face minuni. Cipri poate garanta pentru asta. Eu am ignorant-o complet la fel cum am ignorat si ceaiul de coca in Peru. Se pare ca se poate si fara.
  • Daca chiar vreti sa aveti parte de o adaptare mai rapida in cazul in care nu aveti rabdare ca totul sa decurga natural, atunci puteti lua Diamox insa inainte sa faceti asta vorbiti cu un medic si cititi bine care sunt efectele secundare pentru ca exista o disputa destul de acerba in jurul medicamentului asta. Si nu uitati ca nu este un tratament deci in cazul in care aveti deja simtptome serioase atunci Diamox nu va va ajuta cu nimic. Diamox ajuta la adaptare nu trateaza AMS-ul.

Noi suntem printre acei norocosi care se pare ca se adapteaza destul de usor la altitudine. Nu am suferit nici macar de simptome usoare decat o mica durere de cap in ziua in care am urcat la Kala Pattar si Cipri care a avut ceva problem cu somnul dar care pune asta pe prea multe ore de somn. In rest am simtit ca este mai greu cu mersul la altitudini mai mari dar nimic serios. Pe cand mergeam pe munte cu viteza unei babute aveam un puls pe masura momentelor in care fac exercitii cardio acasa la nivelul marii. Iar la repaus pulsul era pe masura unor exercitii usoare la nivelul marii. 
In timp ce urcam am auzit insa oameni care a trebuit sa renunte din cauza a tot felul de motive. Pe munte totul se poate intampla:
  • Persoane care au renuntat pentru ca au calcat stramb si si-au intins ceva ligament sau mai rau.
  • Persoane care sufereau atat de rau de dureri de cap incat a trebuit sa coboare la altitudini mai joase si multi dintre ei au clacat psihic si nu au mai facut drumul inapoi la deal. Iar eu as fi fost sigur unul dintre ei. Noroc ca nu a trebuit sa cobor.
  • Persoane care erau deja la nivelul de vomitat si comportament dezorientat asa ca au fost salvati de helicoper.
  • Persoane care au facut atacuri de panica noaptea si nu au mai putut continua. Si aici ii inteleg destul de bine pentru ca eu de exemplu sunt claustrofobica si de fiecare data cand inchideam sacul de dormit simteam ca ma sufoc. Cu timpul cu cat ma incalzeam mai tare in sac cu atat deveneam mai agitata, ma tot zvarcoleam si incepea inima sa fuga de nebuna pentru ca la altitudinea aia si la repaus era in galop. Si nu de putine ori nu m-am gandit ca ma paste un atac de panica daca nu ma calmez si nu ma abtin din zvarcolirea fara rost in sac.
  • Si multe si marunte pentru ca toate relele se pot intampla atunci cand esti la o saptamana de mers de orice drum.

Cam atat pentru astazi asa ca o sa incerc sa termin intr-o nota pozitiva: curaj si veniti in Nepal de va place muntele pentru ca nu este tara ca Nepal atunci cand vine vorba de a fi aproape de cer.