Prima zi in China – 15 Iulie 2012

Dupa un zbor de doar 10 ore care a decurs cat se poate de normal, pe 15 iulie 2012 la ora 6 dimineata am pus piciorul pe taram chinezesc (mai precis in Beijing). Si ca la fiecare inceput de calatorie, eram inca din zori de zi plini de spirit aventurier si gata sa dam piept cu un oras care se intinde pe o suprafata egala cu suprafata Belgiei...Prin urmare am decis sa nu folosim taxiul pentru a ajunge la hotel ci transportul in comun. Care transport in comun s-a dovedit foarte prietenos cu vorbitorii de limba engleza: statiile erau scrise si cu alfabetul latin, anunturile erau si in engleza, indicatoarele in statiile de metrou erau si in engleza etc. Asa ca intr-o clipita ( de fapt dupa ce am folosit trenul expres si doua linii de metrou, ceea ce a durat vreo ora – dar cum spuneam eram plini de entuziasm deci a parut o clipita) am ajuns la statia de unde parea ca mai avem doar un pic de mers pe jos pana la hotel.

Evident ca estimarea noastra de un pic de mers pe jos a fost cam departe de adevar mai ales cand ai patru rucsaci cu tine si daca mai si incepi sa mergi in directie opusa decat ar trebui.

Cu ocazia asta am invatat si prima lectie pe ziua de astazi: este foarte important sa citesti si al doilea cuvant din numele strazii pentru ca se pare ca este destul de comun sa ai patru strazi cu acelasi nume dar diferentiate de: “nord”, “sud”, “vest” sau “est” atasat la sfarsit.

In zilele urmatoare ne-a luat cam 20 de minute mersul pe jos de la hotel la metrou...in prima dimineata estimez ca ne-a luat de doua ori mai mult dar nici macar asta nu ne-a coborat nivelul entuziasmului. Cel putin mie nu mi l-a coborat. O fi si pentru ca eu duceam doar rucsacii mici care erau bagajul de mana deci nu m-a incomodat caratul unei greutati mai deloc. Pentru Cipri situatia a fost un pic diferita. Nu de alta dar rucsacii mari sunt...mari. Dar sa zicem ca si el e de acord cu mine in cazul de fata si ca plimbarea in zori de zi cu bagajele dupa noi nu a fost chiar atat de reaJ



In cautarea hotelului



Deci iata-ne ajunsi la hotel: Courtyard 7 aflat in vestitul hutong Nanlouguxiang, unde am fost primiti cu bratele deschise si unde dupa un mic dejun copios si o galeata de cafea parca am prins iar curaj sa ne luam la tranta cu Beijingul.

Dupa problemele avute anul trecut in prima noapte petrecuta in Indonezia, ne-am hotarat ca de acum inainte in fiecare calatorie, primul hotel sa fie unul foarte bine cotat pentru a reduce sansele ca ceva sa mearga prost cat inca suntem novici in calatoritul in tara respectiva. Si un hotel bun in care sa ai parte de tot confortul ajuta si sa treci mai usor peste oboseala generata de diferenta de fus orar. O sa scriu mai detaliat despre hotel intr-un alt post pentru ca mie mi-a placut foarte mult.

Cu burta plina si haine corespunzatoare caniculei de afara, ne-am facut pe indelete planul pe ziua respectiva. Plan ce includea o duzina de obiective care mai de care mai mari, mai impresionante si mai resfirate prin oras.

Gata de batut orasul in lung si-n lat

Primul pe lista: Orasul interzis.

Orasul interzis

In drum spre iesire am intrebat la receptie care este cel mai scurt drum de la hotel pana la Orasul Interzis.

Raspunsul: taxiul.

Noi?  Cu taxiul? Neah...nici o sansa...

Oricine a stat si 5 minute pe langa noi stie cat de mult ne place sa mergem pe jos. Lasand de o parte faptul ca participam regulat la tururi de mers pe jos si ca (mai ales pentru Cipri) cursele lungi (100 km) sunt o pasiune, noi consideram ca mersul pe jos este cel mai bun mod de a descoperi un oras nou. Perspectiva este cu totul alta decat atunci cand esti in masina. Si pentru ca pe site-ul de prezentare al hotelului (nu stiu de ce inca mai cred in informatiile puse pe siturile astea de prezentare) scria ca Orasul Interzis este la doar 1200 de metri de hotel, am plecat inarmati cu o harta in cautarea locatiei magice.

Pe undeva pe unde credeam noi ca suntem la jumatatea drumului (cand trecusem evident de mult de limita celor 1200 de metri) ne-am dat seama ca nu avem deloc habar pe unde ne aflam asa ca ne-am schimbat perspectiva si am facut cu mana unui taxiu sa ne salveze. Si uite asa ajungem la a doua lectie a zilei: taxiul este cel mai bun prieten al turistului in Beijing ( asta daca nu uiti sa iei adresa scrisa in chinezeste cu tine...ceea ce e de departe cea mai mare greseala pe care o poti face...si pe care evident ca am facut-o si noi o data...dar despre asta in episodul viitor J ).

Toata lumea a auzit de Orasul interzis si are cel putin o vaga idee cat de impresionant e...ceea ce nu este la fel de cunoscut este ca si mai impresionant este puhoiul de lume care asteapta sa il viziteze. Si daca mai ai si indrazneala sa incerci asta intr-o duminica din Iulie-August (perioada vacantelor) asa cum am facut noi, atunci chiar ca trebuie sa fii pregatit pentru a da piept in piept cu materializarea ideii de aglomeratie. Daca ti-ai inchipuit vreodata ca ai stat prea mult la o coada asteptand ceva sau ca era prea multa lume, asteapta sa ajungi la una dintre locatiile foarte turistice din China si vei afla ca ce ai vazut pana atunci este o nimica toata. Efectiv te sperii cand vezi puhoiul de lume care se tot impinge si care nu da doi bani pe a sta ordonat la coada. Daca nu ai coate ascutite esti sortit pieirii. Noi am numit acest fenomen: “atacul umbrelelor” pentru ca umbrela este ceva ce nu lipseste chinezului plecat la plimbare si care nu vrea sa fie atins de soare pentru a nu se bronza. In timp ce noi tot cautam bronzul perfect ei nu stiu cum sa fuga de el si isi doresc o piele cat mai alba..sau galbena...in fine intelegeti voi: deschisa la culoare. Si in preajma marilor obiective turistice tot ce vezi este o masa de umbrele care se revarsa intr-o anumita directie.

Daca credeti ca exagerez stati sa vedeti pozele:

Atacul umbrelelor

Deci cum spuneam: ne-am trezit dintr-o data prinsi printre umbrelati, incercand disperati sa ajungem la ceva ce sa arate ca o casa de bilete. Si dupa ce am mers si mers si mers am gasit in sfarsit casa de bilete si intrarea si am respirat si noi intr-un sfarsit usurati. A se observa ideea de distanta mare parcursa - idee recurenta in povestirea timpului petrecut in Beijing, pe aici nu s-a inventat inca termenul “la doi pasi” si de s-a inventat este cu siguranta void pentru ca nu ai unde sa il folosesti. Totul este la o alta scala fata de ceea ce stim noi in Europa.

Imi dau seama acum ca am uitat sa mentionez un aspect foarte important: erau vreo 40 de grade Celsius afara deci ne topeam vazand cu ochiul si imparatul asta de construi orasul interzis nu s-a gandit si el la binele turistului din anul 2012 sa ii planteze si lui un pom sa mai stea la umbra. Mama ei de viata...ca sa il citez pe Cipri. Zgarciti mai sunt unii J

Pana acum m-am tot vaitat despre aglomeratie, distante, caldura ( nu degeaba ma numea Frank “drama queen”) dar adevarul este ca am avut o zi pe cinste si vizita la Orasul interzis a fost o experienta extraordinara care nu trebuie ratata si pe care un om trebuie sa o faca odata in viata. Numai si pentru Orasul interzis si pentru Marele zid si Beijingul este una dintre cele mai importante destinatii de calatorie din lumea asta (opinia mea deci nu dati cu pietre).

 Nu ma pricep eu la descrieri plastice si nici la istorie asa ca las pozele sa vorbeasca de la sine:

Dupa vizita culturala a urmat una de relaxare, si anume am mers la plimbare prin parc si am descoperit ceva ce vazusem la televizor si de care m-am indragostit iremediabil: oameni care merg in parc sa danseze, sa faca  sport, sa cante etc. Totul facut benevol si gratis si practicat ca o forma extrema de socializare. Nu trebuie sa cunosti pe nimeni pur si simplu trebuie sa iti placa unul dintre lucrurile care se desfasoara in jur si te alaturi daca te crezi sufficient de bun. Si mie chiar imi place muzica chinezeasca… motiv de ras pentru Cipri…dar poti sa te pui cu gusturile omului ? Eu as sta o vesnicie sa ascult diversi batranei exersandu-si talentul. Sunt amuzanti…si iti aseaza un zambet pe fata. Ceea ce conteaza cel mai mult.



Spectacol in aer liber



 Concluzia: mare “like” de la mine pentru mersul in parc. De la Cipri un “like” mai mic tinand cont de faptul ca a adormit pe banca in timp ce o batranica repeat pentru a cincea oara acelasi cantecel. Mare hit se pare pentru ca toata lumea stia versurile, iar dupa multiplele repetari parca stiam si noi ceva cuvinte.

Desi era doar ora 14.00 noi eram rupti de oboseala si Cipri deja adormea de fiecare data cand se oprea din mers (eu il suspectez ca dormea chiar si cand mergea :) ) asa ca am decis sa mergem la hotel, sa facem un dus, sa dormim o ora-doua si apoi sa mergem la un spectacol de acrobatii. Oboseala nu era numai din cauza caldurii excesive si a mersului pe jos ci mai ales din cauza lipsei somnului. Noi am plecat la 14.00 din Belgia (ora Belgiei) si am ajuns la 6.00 in Beijing (asta inseamna miezul noptii in Belgia) timp in care nu am dormit deloc deci la ora 14.00 a Beijingului noi eram treji de 26 de ore ceea ce se simtea cu varf si indesat.

Ceva de mancare inainte de somn

Zis si facut: am mers la hotel, ne-am facut somnul mult meritat si la 17.30 am plecat spre teatrul Chaoyang unde a avut parte de un show foarte dragut de acrobatii. Nu va asteptati la ceva gen “Cirque du soleil” al carui mare fan sunt...nu are aproape deloc jocuri de lumini, nu are muzica live, iar coregrafia lasa mult de dorit... insa compenseaza prin gradul de dificultate al acrobatiunilor. Si la sfarsit vei fi mai mult decat multumit de experienta avuta. Noi cel putin asa am fost.

Chaoyang Theater

Si cam asa se incheie prima noastra zi in Beijing.

Mergem devreme la culcare pentru ca maine este o zi mare in viata noastra de calatori: o sa mergem in vizita la Marele zid chinezesc.