Everest base camp trek - Ziua 7

Odihniti si bucurosi ca inaltimea nu ne deranjeaza cu nimic deocamdata, am pornit din Dingboche (4410 m) catre Lobuche aflat la 4910 m.

Descrierea ghidului pentru ziua de astazi a fost ca o sa avem o mare parte din zi "Nepali flat" (drum drept in varianta nepaleza) si doar o singura panta mai abrupta. varianta nepaleza a drumului drept nu este chiar ceea ce numim noi drum drept ci inseamna ca nu sunt pante excesive la deal sau la vale. Ceea ce de multe ori se joaca cu mintea ta. pentru ca tu te stepti sa fie "drept" si cand colo este tot la deal la deal dar gradual. 

Deci desi descrierea ghidului ne preagtea pentru o zi usoara, mie nu mi s-a parut insa deloc asa. Este adevarat ca la inceput mergi destul de drept si peisajul este unul de zile mari (mai ales pentru cineva caruia ii place un peisaj mai lunar pentru ca ne aflam deasupra limitei copacilor) insa panta mai sus mentionata este destul de serioasa. Am tot verificat pozele facute de Cipri si din pacate nici una nu arata prea bine situatia de la fata locului. Pentru ca te uitai in sus si nu se vedea decat un morman de pietroaie care ascundea poteca si parca nici nu avea un final.

Seara in Lobuche, ne-am intalnit cu un corean care suferea foarte tare din cauza altitudinii. Avea dureri cumplite de cap si nu reusea deloc sa isi revina. A stat de vorba cu noi pentru vreo ora, i-am dat niste paracetamol ca sa il ajute la adaptare dar intr-un final a decis ca cel mai bine este sa coboare inapoi in Dingboche si sa astepte acolo sa vada daca ii va fi mai bine.  O decizie extraordinar de buna insa ma gandeam ca eu daca as fi fost in situatia lui probabil ca nu as mai fi urcat inapoi. Mi-a ajuns sa urc panta aia o data. Mental nu cred ca as mai fi avut puterea sa o mai urc inca o data. Desi daca s-ar fi aflat la o altitudine mai joasa in nici un caz nu ar fi fost ceva care sa imi puna picioarele la incercare. Greutatea era data de combinatia dintre panta si altitudine.

Tot in Labuche la cabana ne-am intalnit si cu un american ce facea traseul impreuna cu fetele lui de 10 si 12 ani parca. Mi s-a parut impresionant si sper sa fiu si eu un parinte din aceeasi categorie. Desi recunosc ca l-am intrebat cum i se pare si daca are incredere in felul in care copiii pot evalua daca felul cum sunt influentati de altitudine este acceptabil sau nu. Pentru mine a fost mereu un mare semn d intrebare daca voi reusi sa inteleg cand un simptom este serios de ajuns incat sa iei atitudine. Si ma gandesc ca pentru un copil este mult mai greu decat mi-ar fi mie ca adult. Insa tatal mi-a explicat ca fetele sunt destul de realiste in evaluari si in plus facuse deja Anapurna cu un an inainte. Si mai mult de atat nu erau chiar americani tipici. pentru ca locuiau de 8 ani in bangladesh, asta dupa ce inainte locuise 8 ani in Kenya si inainte de asta prin Africa de Sud parca. Fiecare copil era nascut in alta tara si nu tari tocmai linistitoare pentru parintii panicosi. Asta este unul din locrurile care imi plac foarte mult cand calatorim: intalnim tot felul de oameni interesanti cu povesti minunate de care nu te mai saturi.

Sa ne luam la revedere de la Ama Dablam

Nepali flat

Un grup de coreeni

Oaresce ghetar

La deal

Pauza pentru mine

Si am ajuns

Camera de hotel cu priveliste de zile mari

La 4808 metri (chiar in capatul pantei de care vorbeam mai sus) se gaseste Everest Memorial - o colectie de Cairns sau Chortens (mici gramezi de pietre) dedicate alpinistilor, porterilor si serpasilor ce si-au pierdut viata in incercarea de a urca pe cel mai inalt varf de pe Pamant.

Este un loc care te face sa te gandesti ce scurta este viata si ca ar trebui sa te bucuri de ea in fiecare moment ca nu se stie cand o pierzi. 

In plus tot plimbandu-te printre monumente este imposibil sa nu te gandesti la motivele ce-l fac pe om sa incerce chestii nebunesti chiar si cu pretul vietii. Fara curiozitatea asta probabil ca am fi inca in pestera in incercarea de a descoperi focul. Toata admiratia mea pentru "nebunii" astia.

Everest memorial

Into thin air