Din pacate a venit timpul si pentru ultima debarcare.
Daca pana atunci a existat mereu un "lasa ca mai facem si maine". De data asta m-am dus si m-am asezat pe un deal si cu ochii in zare imi repetam ca o mantra: "pls pls pls fa in asa fel incat sa mi se deschida capul asta mic cat o nuca sa imi incapa in el tot peisajul si toate memoriile si toate senzatiile de care am avut parte".
Pls pls pls fa-ma sa imi aduc aminte tot. Pana la cel mai mic detaliu.
Pls pls pls...
Pentru ca recunosc ca am fost un pic depasita de experienta Antarcticii.
De cat de gigantic era totul.
De ideea de a fi unul dintre putinii oameni aflati la momentul ala pe un continent intreg. Si chiar unul mai mare decat iti poti imagina.
De cat de nesemnificativi eram noi. Co tot cu Framul nostru. Cred ca nu exista loc mai bun ca Antarctica pentru a intelege cat de putin insemnam noi oamenii.
Este adevarat ca ma asteptam ca Antarctica sa fie o destinatie iesita din comun dar nu m-am asteptat nici un moment sa fiu coplesita de ceea ce vad. Dar exact asta s-a intamplat.
Am vazut pana acum o multime de locuri absolut uimitoare si cu fiecare calatorie noua este tot mai greu sa fiu impresionata dar Antarctica este intr-o liga a ei.
Trebuie sa o vezi ca sa intelegi.
Si aproape in fiecare zi si la fiecare debarcare m-am trezit gandundu-ma ca poate totul va ramane ca un amalgam in memoria mea. Ca poate e prea mult si asta duce la saturatie. Ca poate nu voi reusi sa am peisaje care sa mi se contureze cu claritate in minte atunci cand ma voi uita inapoi.
Dupa cateva luni de lasat experientele la dospit pot sa spun ca nu s-a intamplat deloc asa. Imaginile nu sunt deloc un haos nesfarsit din care nu se desprinde nimic concret. Totul s-a asezat pe locul pe care si-l merita.
Dar atunci, in ultima zi, nu vroiam sa plec de acolo. Mai vroiam macar un pic de timp. sa se mai aseze ceva.
No comments:
Post a Comment