Everest base camp trek - Ziua 2

In a doua zi pe traseu trebuia sa mergem de la 2610 metri din Phakding pana la 3445 metri in Namche Bazaar. Ziua se anunta destul de dificila cu o ultima urcare foarte dura (cam o ora si jumatate de mers continuu la deal) chiar inainte sa ajungem in Namche si fusesem averizati ca acea ultima urcare o sa ne stoarca complet de energie.

Plecarea din Phakding

Toata ziua am urmat raul si l-am traversat de pe o parte pe alta

Unii au si ceva bagaje de carat

Carausul nostru vesel nevoie mare

Iar eu un pic mai preocupata de unde pun piciorul

Si niste portiuni mai abrupte

Si unele la vale care pentru mine sunt mai rele decat alea la deal

Nu spun ca nu a fost o zi mai grea insa in nici un caz nu a fost pe atat de grea pe cat am auzit de la ghizi sau de la altii care au fost pe traseu. Ce a fost insa cel mai greu pentru mine in aceasta a doua zi  a fost lupta cu podurile suspendate. In prima zi am avut de trecut un singur pod suspendat (sau doua) dar a doua zi ne-au asteptat vreo patru treceri de mi se parea ca nu mai ajungem o data la destinatie. Si chiar inainte de mult discutata urcare serioasa de dinainte de Namche este un pod aflat la o inaltime foarte mare si atat de lung incat cred ca am imbatranit un an pana am ajuns pe partea cealalta.

Tot timpul am asteptat la poduri sa treaca toata lumea si apoi incet incet (uneori la brat cu Meghu-ghidul nostru) mi-am facut si eu curaj sa pasesc pe pod. Era extrem de important ca sa nu se balangane podul altfel aveam impresia ca in orice secunda o sa fiu catapultata pe cealalta parte (nu se stie cum insa patologicul nu are nevoie de explicatii logice).

Si in departare se vede primul pod

Lung dar din fericire gol

Incet incet sosesc si eu

Si inca unul

Cel putin vederea de pe pod este impresionanta

In sfarsit la capatul podului

Si inca unul

Si iaca si ultimul si cel mai inspaimantator dintre ele

Cu o ceata de nu ii vedeai capatul

Si ceva vant ca altfel ar fi fost prea usor

Si intr-un final trec si eu la brat cu Meghu

Si pentru ca nu era suficient de complicat sa trec peste niste poduri desprinse din filmele de groaza, a inceput sa se schimbe si vremea si sa se aseze o ceata destul de deasa. Iar cand soarele nu se vede, frigul isi face sitita prezenta imediat pe munte. Iar noi am ajuns la fix la locul de cazare pentru ca cu cat inaintai in timp cu atat vremea s-a stricat mai rau si mai rau pana la momentul in care oamenii soseau mai mult oameni de zapada decat fiinte cu sange cald. De la caldura din restaurantul unde ne adapostisem parca nu parea asa rau. insa se facuse asa geata incat traseul devenise un pic periculos pentru ca se putea aluneca foarte usor pe pietre. 

In sfarsit la caldura...

si mancare.