Pe 13 Februarie s-au implinit 9 ani de cand sunt plecata hai hui prin lume.
Acum ca lucrurile sunt pe un fagas cat se poate de normal, parca timpul a fugit fara sa il simt.
Dar cu ochii de acum totul pare roz. Cu ochii de la inceputuri insa....numai roz nu era.
Asa ca m-am gandit sa pun aici povestea primei mele zile de emigrant. o scrisesem cu alta ocazie dar e pacat sa nu isi aibe locul si pe blogul meu.
Intotdeauna am fost
un copil rasfatat caruia i s-au facut toate poftele si care nu a fost
nevoit nici macar sa se duca pana la magazinul din coltul strazii ca sa
cumpere paine. Si, desi la 18 ani am plecat la facultate si am stat la
camin, obiceiurile de pana atunci nu mi s-au schimbat si am dus exact
aceeasi viata ca la mama acasa.
De
exemplu mergeam in fiecare saptamana acasa ca sa iau mancare gatita de
mama si ca sa imi spal rufele. Vorba vine sa le spal ca mama se ocupa de
fapt de ele. De asemenea, nu a trebuit niciodata in viata mea sa merg
sa ma lupt cu sistemul biroctratic pentru obtinerea nu stiu carui act...
Doar pentru asta exista mama, nu?
Pe
cand eram in primul an de master m-am hotarat sa plec si eu ca tot omul
cu o bursa Erasmus-Socrates prin strainataturi. Zis si facut. Ajutata
de proful cu care mi-am facut lucrarea de licenta am hotarat unde anume o
sa plec, am vorbit cu proful raspunzator de laboratorul in care urma
sa-mi fac lucrarea de master si cand ei au zis ca ma primesc am inceput
sa imi fac actele. Dupa o adevarata aventura cu obtinerea vizei in care
am vazut si eu cum este sa trebuiasca sa te duci de zece ori la primarie
pentru ca nu iti puneau o stampila bine, a venit si ziua plecarii de
acasa.
Am mers la aeroport insotita de: mama, tata, bunica, bunicul si fratele.
Mai
aveam putin si luam si vecinii cu noi dar bine ca era dimineata prea
devreme si au stat acasa Dupa o sedinta de plans din partea intregii
familii am reusit sa trec si eu de vama si sa merg spre poarta de
imbarcare. Evident plina de avant si fericita a o sa vad si eu tari
straine. Vazuta de sus
toata Europa este la fel ceea ce mi-a dat si mai multa incredere ca
totul va fi bine.Am trecut de vama, mi-am recapatat bagajele si de aici
incepe aventura.
Bursa
mea era pentru sapte luni ce se intindeau frumos pe trei anotimpuri si
nu aveam voie sa merg acasa in alea sapte luni deloc si nici bursa nu
era atat de mare incat sa ma gandesc ca o sa merg prea des la shopping
in periplul meu european. Asa ca sper ca va inchipuiti cum aratau
bagajele mele si daca nu va inchipuiti va dau eu detalii: un rucsac
imens care cantarea vreo 15 kg, o gentuta mai mica ce mai cantarea si ea
vreo 6, plus gentoiul cel mare care cantarea 37 de kilograme. Si dupa
cum am ajuns sa descoper in primii 10 metri parcursi singura, gentoiul
meu cel mare era extrem de instabil pe cele 2 roti mititele din dotare
asa incat se tot rostogolea pe o parte si nu reuseam sa il conving sa
desfasoare o miscare rectilinie si uniforma pentru nimic in lume. Ca
sa nu mai spun ca in Romania in noapte plecarii mele au fost -24 de
grade si zapada cat casa iar in Belgia era o vreme primavaratica. Din
pacate eu nu am stiu ca la ei este asa si eram imbracata ca Dochia cu
sapte cojoace.
Prin
urmare pana am ajuns eu la tren (adica doua etaje mai jos de sosiri in aeroport),
eram transpirata ca un alergator de maraton care nu s-a antrenat
inainte. Si trageam ca vai de mama mea de toate miile de kilograme din
posesie si trenul fluiera sa plece din statie si eu tot mai aveam cate
una alta de aruncat in tren si el sa inchida usile si eu dai si lupta si
dai si lupta. Asta evident urmarita cu mare amuzament de vreo 10 nenici cat usa de mari
care nu au miscat nici un muschi de la degetul mic ca sa ma ajute. Nici
nu m-am urcat bine in tren si deja lacrimile erau pana la barba si
blestemam ziua in care mi-a venit ideea geniala sa plec in tara asta de
doi lei cu oameni care nu te ajuta nici daca mori in fata lor.
Intr-un final ajung si in orasul in care trebuia sa studiez.
Si
cum citisem bine ghidul de pe net care spunea ce trebuie sa faci cand
ajungi stiam ca de la gara trebuie sa merg la un birou de unde iau cheia
de la camera de camin si semnez contractul si apoi merg la camin. Ma
uitasem si pe harta si luasem si numerele de autobuze care imi trebuiau.
Totul parea realizabil....in teorie si fara bagaje evident....
Cu
chiu cu vai reusesc sa urc averea in autobuzul de la gara si il rog pe
sofer sa imi zica si mie cand soseste statia in care trebuia sa cobor.
El era cu zambetul pana la urechi deja...parca stia ce o sa urmeze. La
prima frana a autobuzului bagajele mele s-au raspandit in cele patru
zari. Nici nu puneam stapanire bine pe unul, ca altul o lua la vale.
Evident ca nimeni nu m-a ajutat cu nimic....Probabil pentru ca ii durea
burta de la atata ras.
Soseste
si statia unde trebuia sa cobor si i se face soferului mila de mine si
ma ajuta cu bagajele. Mai ca imi venea sa-l pup de reconoscatoare ce
eram. Pana a adaugat: “prea multe cosmetice nu????” Cum sefu’ multe
cosmetice??? Stii matale cum e sa impachetezi pentru 3 anotimpuri????
Mai ca nu i-am spart capul cu geanta care chiar continea cosmetice.
Ma
dau deci jos din autobuz, ma uit pe harta si incerc sa ma dumiresc care
era directia buna de mers. Ca la cate bagaje aveam si 5 metri in plus
erau un chin. Evident ca nu am nimerit-o pe aia buna si desi ma aflam la
doar 10 metri de adresa corecta nimeni nu a putut sa ma ajute. Parca ii
lovise amnezia pe toti pe care ii intalneam eu in cale.
Ajung la birou, mi-a luat 20 de minute pentru 50 de metri practic, si ma asez in fata biroului in care era lumina aprinsa.
In
al doilea era lumina stinsa si nu se vedea ca ar lucra cineva. Si stau
si stau si nimeni nu ma baga in seama. Dupa vreo 10 minute in care
oamenii din birou se uitau la mine si apoi ma ignorau complet bat un pic
in geam si dau sa intreb ce aveam de intrebat. Abia atunci s-au gandit
sa imi spuna ca biroul corect este cel ce parea parasit si ca cineva
este acolo doar ca au o pana de curent pentru moment.
Ma
mut la celalalt ghiseu, astept sa i se faca mila unei tantici care
flirta cu electricianul si in sfarsit intru in posesia cheii. Ba mai
mult domna cu pricina a fost atat de amabila incat mi-a spus si ce
autobuz trebuie sa iau. Si ca sa scurtez cautarile statiei de autobuz o
intreb frumos de unde se ia autobuzul si stateam si cu harta intinsa.
Raspunsul a fost: “Din statie.”....Evident ca din statie tanti ca doar
nu sunt venita de pe luna dar unde mama masii este statia? Lamuririle nu
au mai venit pentru ca s-a plictisit de mine si a plecat la
electricianul ei.
Asa
ca mai m-am invartit 10 minute dupa statia de autobuz si in cele din
urma am nimerit si statia de coborare corecta cu ajutorul soferului
care de data asta a fost mai binevoitor decat precedentul. Numai ca
odata data jos din autobuz a sosit chinul gasirii caminului. Mai ales ca
este al naibii de greu sa rostesti numele la strazi daca simti ca ti se
plimba limba in gura de fiecare data cand incerci. De ce nu i-o fi
chemand si pe belgienii astia Ion si Gheorghe ? Pe camin il chema
Boudewijne. Pe care numai corect nu il rosteam. Si evident ca si
strazile trebuiau sa poarte nume la fel de nerostibile pentru mine :
Harelbekestraat si Sint-Pietersnieuwstraat.
Cand am ajuns in camera de camin deja plangeam in hohote.
Mi-am
sunat cea mai buna prietena intai ca sa imi spun pasul in speranta ca o
sa ma mai calmez pana imi sun parintii. Cum sa nu….Cand a zis mama:
“Alo” eu eram deja cu lacrimile la genunchi...Evident ca mama a inceput si ea sa planga ca a lasat puiul printre niste straini
rai....Sesiunea de imbarbatare cu familia a esuat evident cu succes. Eram mai varza murata decat la inceput.
In
cele din urma am reusit sa ma calmez un pic si am iesit si eu sa imi iau
o paine si o sticla de suc. Si evident ca nu am gasit nici un
supermarket sau vreo brutarie pe o raza de 2 km insa am gasit 4 magazine
de pompe funebre. La cat eram de necajita le-am luat ca pe un semn divin. :)
Dupa ce umblasem deja jumatate de ora am dat de un magazinas mic mic mic in care paine nu am gasit dar eram fericita ca au Coca Cola. Pana am vazut pretul si am facut atac de cord: 2.10 euro pt 1.5 litri. Mi-am dat seama ca imi este sortit sa scap de dependenta mea de Coca Cola in felul asta. La o bursa de 440 de euro pe luna cum sa imi permit sa dau atata banet pe suc?
Suparata si nemancata m-am intors la camera de camin si am plans pana mi-au iesit ochii ca la melc.
Dupa ce umblasem deja jumatate de ora am dat de un magazinas mic mic mic in care paine nu am gasit dar eram fericita ca au Coca Cola. Pana am vazut pretul si am facut atac de cord: 2.10 euro pt 1.5 litri. Mi-am dat seama ca imi este sortit sa scap de dependenta mea de Coca Cola in felul asta. La o bursa de 440 de euro pe luna cum sa imi permit sa dau atata banet pe suc?
Suparata si nemancata m-am intors la camera de camin si am plans pana mi-au iesit ochii ca la melc.
Cine si-ar fi inchipuit atunci ca peste sase ani tot in tara aia o sa fiu?
PS: A se observa ca povestea este pusa la categoria "Povesti amuzante". Acum chiar asta este. Atunci insa a fost groaznic. Vreo patru luni m-au strans efectiv peretii camerei de la atata singuratate.
No comments:
Post a Comment