Nu am fost niciodata cine stie ce om sportiv. Nici macar pe vremea cand eram copil si mama trebuia sa se chinuie sa ma scoata din casa ca sa ma duc sa ma joc. Mai in gluma mai in serios si cand imi leg sireturile de la pantofii de alergat imi ajung bataile inimii la 100. Pana ma apuc sa alerg deja sunt in zona patru. Si nu am decat o singura viteza. La mine nu exista alergat incet si sprint. Singura diferenta cand zic ca sprintez e faptul ca ma inrosesc ca un rac. Viteza ramane la fel. Trebuie sa fie si ceva constant in universul asa. Si constanta absoluta e viteza mea de alergare :) Zici ca organismul meu decide sa devina extenuat doar la gandul ca trebuie sa faca efort suplimentar.
Deci este evident cam care este conditia mea fizica din punctul asta de vedere.
Prin comparatie Cipri alearga 10-11 km/h cu bataile sub 125-130. Eu bataile astea le am cand imi beau cafeaua. Pana si Rex este sportiv. Vinerea trecuta la controlul periodic mi-a zis veterinarul ca se vede ca e un caine atletic ca bataile inimii sunt extrem dar extrem de jos. Am anuntat-o ca se antreneaza impreuna cu un nene care se pregateste pentru ultra-runs. A inceput sa rada si mi-a zis ca totul are sens atunci...
Insa cand vine vorba de mers pe jos nu am avut niciodata probleme indiferent de ce mi se aseaza in cale.
Am terminat de 3 ori pana cum cursa de 100 de km de mers pe jos numita foarte inspirat Dodentocht adica "Marsul mortii". Si sunt foarte mandra de asta. Mai ales ca nu m-am antrenat pentru ea.
Am urcat munti de peste 5600 de metri inaltime.
Am avut13 zile consecutive de hiking pe munte fara nici o probleme.
Pur si simplu mersul (spre deosebire de orice presupune deplasarea cu mai mult de 6 km/h) vine ca ceva natural pentru mine.
Sau mai bine spus "venea ca ceva natural" si atunci cand am decis ca accept operatia la genunchi asta a fost una dintre fricile mele cele mai mari. Daca imi pierd super-puterea de a merge oricand, oricat, oriunde fara nici o pregatire suplimentara?
Imi place extrem de mult sa merg pe jos. La mine totul se face la picior. Nu ma duc sa vizitez orase din autobuzul hop on-hop off ci umblu pana cad talpile la pantofi. Nu ma duc cu Rex la plimbare in jurul casei ci de preferat e un 10-15 km macar. Nu ma duc sa stau cu burta la soare in concediu ci ma duc pe un munte ceva. Nu ma duc in week end la restaurant si poate un film ci la plimbari lungi de 20-25 de km pe te miri unde.
Si ma gandeam cu frica la cum va decurge recuperarea. Daca piciorul meu va decide ca e mai bine sa fie boem si puturos?
Nu am ajuns incala vreo concluzie definitiva insa se pare ca lucrurile sunt pe fagasul normal si piciorul meu nu a decis sa se dezica de obiceiurile noastre comune. Altfel il renegam. Il dezmosteneam. Il lasam neepilat si neingrijit pe vecie. Na :) Se pare ca i-a fost frica sa fie paros si dupa ce i-am repetat amenintarile pentru cateva luni iaca am inceput sa revenim la activitatile nostre normale de familie.
Deci cu mic cu mare am pornit la o plimbare nitel mai lunga pe la vecinii olandezi. Am ales sa impuscam doi iepuri de o data si am ales sa mergem la plimbare printr-o zona patrimoniu Unesco - Kinderdijk.
Daca sunteti in zona Rotterdam si vreti sa vedeti niste mori tipic olandeze dar fara nebunia ultra-super-turistica din locuri precum Zaanse Schans apoi Kinderdijk este o solutie foarte buna. Sunt cateva mori transformate in muzee ce se pot vizita si pentru asta biletul este 7 euro. daca doar vreti sa va plimbati printre canale atunci intrarea este gratis. Noi ne gandim deja la cand vor veni parintii cum o sa ii luam la o plimbare lejera si o sa ne oprim la un picnic in locurile special amenanjate.
Pana una alta de data asta plimbarea a fost o leaca mai activa si am facut 16 km in un pic sub 2 ore si 50 de minute. Nu-i rau pentru catelusul schiop. Si cu fiecare iesire capat mai multa incredere in mine. Nu ma invinge pe mine un ligament :)
No comments:
Post a Comment