Un sut in fund, un pas inainte

Daca ma gandesc in urma la cum a fost 2015, primul impuls va fi sa stramb din nas.

2015 nu a fost chiar cel mai minunat an cu putinta pe acest Pamant.

Insa atunci cand am suficienta rabdare incat sa trec de primul impuls si stau si analizez nitel situatia, parca totusi nu as descrie 2015 ca pe un an prost. Ceea ce il caracterizeaza este fix zicala din titlu: "Un sut in fund, un pas inainte".

Toate lucrurile negative care mi s-au intamplat au avut inevitabil si niste urmari pozitive. De fapt de foarte multe ori pataniile lui 2015 au avut darul de a ma urni intr-o directie buna pentru mine dar pe care de frica sau din comoditate am evitat sa o adopt pana atunci. Desi nu imi place sa recunosc, sunt genul de om care prefera sa ramana in zona lui de confort chiar si atunci cand este mai mult decat evident ca nu ar mai fi trebuit sa fie zona de confort de foarte mult timp.

Primul exemplu de amintit este deja mult prea discutatul, aici pe blog si nu numai, accident de schi. O cazatura absolut ridicola pe o partie extrem de usoara, la o viteza de m-ar fi intrecut un melc si fara nici un motiv aparent in afara de faptul ca asa s-au aliniat astrele in ziua aia. Atat de ridicola a fost cazatura incat nici vizita la urgenta si nici consultul ortopedului nu m-au convins ca as putea avea ceva serios. Nici macar cand ortopedul vorbea de operatie nu l-am inteles prea bine ce vrea de la sufletul meu. Abia cand mi-a spus pe litere ca ligamentul e complet rupt si mi-a aratat poza de la RMN m-am prins si eu ca s-ar putea sa nu fie pe cat de usor speram eu sa fie.

Dar nici o problema ca m-am incapatanat sa cred ca ma voi recupera in maxim o saptamana chiar si dupa ce m-am operat. Si pentru ca m-am incapatanat atat de mult sa ignor realitatea evidenta si sa fiu naiva pana in panzele albe, frustrarea si enervarea mi-au fost companioni de nadejdie pentru vreo trei luni de zile cat a durat de fapt pana m-am recuperat la nivelul la care credeam eu inainte ca o sa ma recuperez intr-o saptamana-doua.

A fost atat de frustrant si m-am plans atat de mult de situatie incat  kinetoterapeutul mi-a trecut asta in fisa de trimis la ortoped ca sa il faca pe ortoped sa imi mai explice inca o data ca asa e normal sa te recuperezi :) Am avut o destul de mare surpriza la controlul de trei luni cand ortopedul mi-a zis ca sunt la nivelul unui pacient mediu dupa sase luni si ca totul merge exceptional de bine. Nu cred ca si-a dat seama cat de aproape a fost de moarte nenea medicul. Pai daca m-as fi recuperat ca media apai el ar fi trebuit sa fi fost pregatit cu testamentul. Abia am reusit sa raman sanatoasa la etajul superior 3 luni. 6 luni...vai vai si iar vai.

Conluzia deci: nu fuse bre deloc amuzant. Dar acum ca sunt aproape complet recuperata si deci o leaca mai obiectiva, recunosc ca a avut si ceva efecte pozitive.

De exemplu operatia a insemnat ca nu am putut face sport. Dar in felul asta am ajuns sa apreciez cat de mult inseamna sportul in viata mea de zi cu zi si ca nu sunt deloc pe cat de "couch potato" ma credeam. De fapt sunt o persoana mult peste medie. Asta daca iei media corecta cu care sa te compari. Ceea ce nu e foarte usor atunci cand esti casatorita cu nenea Iron Man care face jumatate de triatlon intr-o zi normala de week-end doar asa de amuzament.

Tot legat de lipsa de mobilitatea se leaga si faptul ca am fost nevoiti sa anulam vacanta de vara si am stat linistiti acasa fara sa ne mai plimbam pe nicaieri. Deloc, dar deloc, o situatie placuta. Insa vine si partea pozitiva: daca tot nu am fost nicaieri in vara Cipri a venit cu ideea sa ne rasfatam si sa compensam alegand pentru iarna o destinatie cu totul si cu totul iesita din comun. Si ce ar fi mai iesit din comun decat Antarctica?

Il suspectez pe Cipri ca a venit si mi-a pus Antarctica pe tava pentru ca era singurul mod in care sa ma faca sa incetez cu atatea vaicareli. Si i-a reusit. Altfel nu as fi vrut sa fiu in pielea lui si sa suport o vara intreaga de bombanit ca nu avem concediu. :) Sa fii o "drama queen" are si avantaje. Zic. Dar mai bine nu puneti teoria asta la incercare.

Daca tot sunt sincera in scrierea asta, o sa recunosc ca mi-a fost extrem de greu sa ma urnesc si sa aleg vacanta in Antarctica. Cat Cipri era indecis, mi-a fost foarte simplu. Dateam vina pe el ca nu  mergem si imi plangeam teatral soarta (la partea a doua cred ca stiti ca exagerez voit). Cand el a zis sa mergem si basta si a mutat mingea la mine in teren, m-am trezit ca imi tremura mana pe mouse in timp ce faceam plata. Nu mai eram deloc la fel de convinsa ca vreau. Imi aduc si acum aminte cum eram in canapea amandoi si eu trebuia sa fac transferul pentru avansul croazierei si m-am uitat la el si l-am intrebat "Esti absolut sigur ca vrei asta?". Intrebarea era de fapt mai mult pentru mine. pentru ca eu eram departe de a i absolut sigura. Si in sinea mea cred ca speram sa zica nu. :) 

Toate lunile de zile care au urmat apoi de la plata si pana la plecare au fost sub semnul: "oare daca este un mare rateu?". Nu suntem mari bogatani incat sa dam oricat oricand fara sa ne pese. Iar pretul pentru o vacanta in Antarctica numai de neglijat nu e. Si pentru ca pretul era atat de nebunesc si asteptarile erau nebunesti. Si constienta fiind ca pun atat de multa presiune pe ceea ce ni se va oferi si ce ne va oferi Antarctica ma panicam si mai rau gandindu-ma ca o sa pic de foarte foarte sus. Stiti cum e: daca platesti 5 euro pe un tricou nu iti pasa ce calitate e. Daca platesti 1000 de euro pe un tricou apai te astepti sa iti faca si de mancare si sa iti calce rufele. Cam asa eram eu cu Antarctica.

Cum a fost? A meritat pretul platit? 

Am discutat foarte mult intre noi si nu numai despre asta. Si ce pot sa spun acum este ca indiferent ce efort financiar faceti, daca va doriti cu adevarat Antarctica apai garantat merita sa faci efortul ala. Personal consider ca vacanta noastra si-a meritat pretul chiar si daca am fi avut numai ziua 8 atat de frumoasa pe cat a fost. Sau numai 9. Sau numai 10. Sau numai 11. Sau numai 12. Nu ca celelalte zile ar fi fost rele dar astea au fost ca scoase dintr-un basm. 

Pentru noi a meritat cu varf si indesat. Din fericire. Altfel nu ati fi vrut sa fiti nici macar la distanta de un monitor de mine :)