Joi, 29 August, a fost ziua cea mare.
Cea mai importanta cursa a anului si cea pentru care m-am tot antrenat anul asta si pentru care am muncit anul trecut ca sa fac puncte de calificare.
OCC - cursa cea mai scurta de la UTMB.
Doar 55 de km si 3500 de metri D+/-. In realitate 57 de km si 4000 de metri D+/-. Si nu doar pentru ca asa a zis ceasul meu ci chiar asa e in descrierea traseului la ei pe site.
O cursa pentru care am avut emotii foarte mari. Nu pentru ca nu as fi fost sigura ca termin. Facusem deja 2 curse de 50 de km anul asta si stiam ca termin mult inainte de timpul limita. Deci singurul lucru care m-ar fi facut sa nu termin era o accidentare. Gand pe care am incercat sa il tin cat mai departe de mine, altfel as fi coborat muntii si mai incet decat o fac in mod normal (care e pas de babuta de 80 de ani). Ci pentru ca odata ajunsa la start mi-am dat seama cat de nelalocul meu eram in marea aia de barbati fara pic de grasime pe ei. Faceai 4 din cata grasime am eu.
Super slabi, super "fit", super epilati si cu tatuajele cu "Iron man" sau legate de "trail running" la vedere.
In jurul meu, nimeni mai gras ca mine.
Iar singurele doua persoane mai grase decat mine pe care le-am vazut pe traseu....m-au depasit...
Acum ce sa spun? La coborare ne ajuta gravitatia. Avem si noi grasutii avantajele noastre.
Stiam ca o sa fie greu pentru ca sunt multi alergatori buni. Dar parca nu eram pregatita pentru: 299 de "Elite runners" si doar 374 de femei din totalul de 1605 de participanti.
Dar pana la urma a fost ok. Cu o zi inainte imi faceam planul sa termin in 12 ore (timpul limita este 14 ore si 30 de minute). Odata pe traseu am crezut ca pot termina in 10 ore si 45 de minute. De aici si dezamagirea mea. Ultimii 10 km nu au mers pe cat de bine credeam si calculul cu 10 ore 45 s-a transformat intr-un timp de 11 ore si 7 minute.
Locul 904 la total si 170 la femei.
Daca as fi terminat in 10 ore 40 de minute, as fi fost cu vreo 150 de locuri mai sus.
Motiv sa ma intorc sa mai fac cursa asta ca sigur pot mai bine.
Dar motivul meu de mandrie sta in faptul ca eu sunt foarte constanta pe urcari ceea ce reprezinta un mare avantaj si imi permite sa depasesc destul de multa lume. Nu sunt foarte rapida dar sunt constanta. Nu ma opresc. Nu stau sa imi trag sufletul. Dau din tenesi pana ajung sus.
In Champex Lac eram pe locul 1215
.
Dupa prima urcare serioasa, in La Giete eram pe locul 1155.
Evident ca la coborarea de dupa La Giete am pierdut ceva locuri pentru ca eu sunt teribil de slaba la coborarile rapide.
Eu sunt asa mai mototol. Adica sunt in stare sa ma impiedic si de o frunza si sa cad sa imi rup gatul. Iar lipsa asta de incredere generata de un studiu empiric (adica am cazut destul de mult incat sa fie statistic relevat) a dus la viteza de melc pe coborarile pe care altii se arunca cu capul inainte de zici ca nu au nici o grija pe lume.
Mai ales barbatii. Barbatii nu cred ca au acelasi simt de conservare ca femeile.
In Trient m-am intalnit cu Cipri si l-am intrebat pe ce loc sunt. Aveam impresia ca sunt printre ultimii si nu imi place deloc sa fiu printre ultimii.
Mi-a zis ca sunt vreo 150 de femei in fata mea si 20 dintre ele sunt la nu mai mult de 20 de minute.
Cand am auzit asta, mi-am dat seama ca probabil la total stau foarte prost asa ca am insistat si am aflat ca sunt pe la 1100 si ceva.
Am zis minunatul cuvant englezesc cu "F" de cateva ori si am inceput sa bomban ca merg incet.
As fi putut sa ma resemnez cu gandul ca asta e. Atat pot. Dar stiam ca urcarea din Trient este una de rupt oase si ca o sa mi se potriveasca foarte bine. Am mancat repede niste cascaval cu salam si paine si am iesit val vartej din check-point.
Si ca sa ma motivez am inceput sa numar cate persoane depasesc. Ceea ce a facut minuni la moral. Daca nu v-ati dat seama din ce scrisei pana acum, eu sunt o persoana destul de competitiva.
Daca merg la plimbare pe munti atunci ma opresc, mai fac cate o poza, mai ma uit, mai povestesc si glumesc. Este de relaxare chiar si daca e antrenament. Dar daca ma inscriu la un concurs atunci ma inscriu ca sa fiu in competitie cu altii. Altfel care e rostul?
Si daca tot m-am justificat (nu inteleg prea bine de ce am simtit nevoia sa justific dar nu as fi eu fara justificari) si am hotarat ca asta e sunt competitiva si trebuie sa traiesc cu asta revin la statistica cursei. Fiecare cu pacatele lui :)
Din Trient pana sus la Les Tseppes am mai depasit 120 de persoane.
Dar dupa fiecare urcare vine si o coborare. Iar coborarile, cum v-am spus, nu sunt deloc "my cup of tea".
Avantajul meu a fost insa ca dupa urcarea de rupt oase, coborarea ce urmeaza (cand lumea e si asa foarte obosita) nu este deloc una rapida. E o coborare din aia de te rogi sa se termine pentru ca nu ai carare usor de alergat. Nici macar nu sunt pietroaie de sarit de pe unul pe altul. Este o coborare urata. Aproape mereu prin unul din santurile alea sapate de ploaie pe coasta dezgolita a muntelui. Nici nu stii daca sa alergi prin groapa aia care nici nu e suficient de lata cat sa incapa doua picioare sau prin iarba unde nu stii ce denivelare se ascunde.
Cipri imi spusese deja de ea si mi-a zis ca trebuie sa fiu pregatita ca o sa ma oboseasca tare. Si asa a fost. Pana jos, simteam ca soldul drept este pe punctul sa ridice steagul alb al renuntarii.
Dar coborarile de genul asta sunt grele pentru toata lumea. Nu prea sunt neprofesionisti care sa le alerge usor, deci pana in Vallorcine nu numai ca nu fusesem depasita dar mai depasisem inca 30 de oameni.
Coborari urate - Bun. Cel putin cobor atent si nu ma depaseste nimeni.
Coborari rapide - Nu multumesc.
De fapt nici coborarile foarte tehnice pe bolovanis, nu imi plac deloc.
Daca prin padure sansa e foarte mare sa alunec pe vreo radacina si sa cad. Sau cel putin asa e la mine in cap. La alea pe bolovanis am impresia ca sigur imi rup piciorul in secunda imediat urmatoare.
Ca sa concluzionez:
- urcari cu cat mai grele si mai lungi cu atat mai bine. Ca la dat din picioare ma pricep. Nu-i bai.
- fara coborari pe bolovanis sau rapide prin padure. Daca e sa cobor macar sa cobor incet. Oricum cobor incet dar sa coboare si restul lumii incet :)
Dupa Vallorcine urmeaza o poteca "fake flat" destul de lunga spre Argentiere cu o coborare in ultimii 3 km.
E genul de drum pe care l-as fi alergat fara sa simt ca alerg...daca nu as fi fost deja de 7 ore pe munte.
Ies din check point si vad ca toata lumea merge.
Ma uit la sosea.
Ma uit la lume.
Hmmm...
De ce merg oamenii, cand se poate alerga? Zic eu in naivitatea mea si dau sa zburd pe campie .
Am zburdat vreo 200 de metri si m-am oprit.
Spre marea mea dezamagire, picioarele ziceau ca m-am tampit si ca ele nu au chef de zburdat.
Dar ca sa trec ca citate de doi lei: "daca viata iti da lamai, faci limonada".
OK. Nu pot sa alerg contiuu dar macar pot sa alternez mers si alergat. Ceea ce am si facut.
8 kilometri mai tarziu eram in Argentiere. Cu 35 de minute mai devreme decat estimase softul celor de la UTMB. Atat de devreme incat si Cipri si scotienii cu care ne cunostem din Oman si veneau la check point pentru sustinere, m-au ratat.
De unde deducem ca Cipri inca nu stie cum e cu timpii: optimisti, realisti si "vis urat" pe care ii cunoaste orice sustinator de ultra. Mergi la check point cu jumatate de ora inainte de timpul obtimist. Asa de siguranta. Si astepti pana o iei razna pentru ca probabil omul soseste undeva intre "timp realist" si "vis urat".
Nu ca as fi stiut eu la momentul respectiv ca am ajuns mai devreme. Tot ce stiam e ca urmeaza ultima urcare si ca inca un pic si sunt gata.
Oh well...
Ceasul meu arata ca am facut 45 de km. Si ma gandeam ca mai am 10 km pe care in mintea mea i-am impartit in: 3 km de urcare, 4 km de coborare si 3 km prin oras. Nu stiu de ce i-am impartit asa. Probabil pentru ca asa mi-ar fi placut sa fie.
Daca ar fi fost asa atunci sigur puteam sa termin in 10 ore 45. Aveam 2 ore si 10 minute la dispozite ca sa fac 10 km. Cum sa nu imi iasa?
In realitate mai erau 13 km: 5 km urcare, 7 km de coborare prin padure si doar 1 km prin oras.
Mare diferenta.
Pe sosea 2 km in plus sau in minus nu este capat de lume. 2 km pe o urcarea grea poate insemna si 40 de minute in plus.
Si cum nu putea fi doar o mica problema de matematica, pe urcare am ramas fara picioare.
Teoretic era de departe cea mai usoara dintre cele 3 urcari mari dar fara picioare a parut o urcare fara sfarsit.
Cand am iesit din padure si m-am uitat in sus si am vazut cat mai am pana la telecabina din La Flegere mai ca nu m-am asezat in fund sa imi plang de mila.
Si parca stateam pe loc. Nesuferita de telecabina nu se apropia deloc.
10 ore.
Hai ca totusi poate fac coborarea in 45 de minute.
Eu inca mai credeam ca mai am doar 6 km. 3 prin padure si 3 prin oras. Ca asa hotarasem eu.
Imediat dupa telecabina este o coborare foarte abrupta si apoi un drum forestier. Si zburdam eu cu pletele in vant pe drumul forestier, foarte multumita de viteza, cand aud ca striga cineva ca nu pe acolo se coboara. Pun frana. Ma duc taras cativa metri si apoi ma uit si vad poteca ingusta care incepea sa serpuiasca printre copaci.
Mda...cam atat a durat speranta mea. 300 de metri.
Cand am inceput sa cobor prin padure a devenit foarte repede evident ca nu prea am cum sa termin in 10 ore 45. Totusi poate termin inainte de 11 ore.
Se coboara destul de mult din La Flegere insa problema mea a fost ca nu am coborat direct ci ca a fost o coborare relativ lina si rapida (pentru altii) pentru 7 km de-a lungul vaii.
Cand ceasul arata 56 de km, eu inca nu iesisem din padure.
Iar cand in sfarsit am dat de asfalt timpul era deja peste 11 ore.
Cipri ma astepta la sosea si ma incuraja iar eu credeam ca alerg ca vantul si ca gandul. Asta pana cand am vazut filmarea din Chamonix si mi-am dat seama ca eram mai mult ca un melc ranit. Nicidecum Speedy Gonzales.
Insa nimic nu mai conteaza odata ce ajungi in Chamonix si toata lumea aplauda si striga si te felicita.
Nimic nu mai doare.
Nici timpul nu mai conteaza.
E doar bucuria ca ai realizat ce ti-ai propus.
Parca plutesti si pentru cateva zile dupa concurs in continuare plutesti.
Te uiti de curse viitoare.
Faci planuri.
Esti de neinvins.
Asta pana da iar muntele cu tine de pamant ca sa iti arate ca nimeni nu e de neinvins.
Dar pana atunci esti "the king of the world". Sau "queen". Dupa caz :)
OCC a fost ultima cursa mare de trail a anului. Si per total am indeplinit tot ce mi-am dorit pe anul asta. De fapt m-am clasat la toate cursele mai bine decat speram in primavara.
Cerinta de a fi la jumatatea clasamentului la "Total" a aparut abia dupa Lavaredo. Initial voiam sa fiu la jumatate doar la femei. Insa am vazut ca se poate si am sperat, cu fiecare cursa, la mai mult.
Sunt multumita si m-am distrat foarte tare la toate cursele. Foarte foarte bine m-am simtit. Iar antrenamentul nu m-a deranjat prea tare. Dimpotriva.
Asa ca e timpul pentru gasit noi obiective la care sa visez si pentru care sa ma antrenez.
Ce ar putea fi insa dupa Lavaredo, Eiger si OCC?
Trei curse care mi-au placut foarte mult si care chiar m-au tinut motivata timp de 8 luni de zile.
Cu asta am o mare problema. Oare ce urmeaza?
Si uite cum am intrat si eu in ciclul pe care il vazusem deja la altii care fac (ultra) trail running.
Sa gasim ceva mai greu, mai lung, mai altfel...
No comments:
Post a Comment