Angkor (II)

A doua zi a inceput in forta cu o vizita la Angkor Wat la rasaritul soarelui.

 Un “must see” dat in toate ghidurile si brosurile despre Angkor. Ceea ce inseamna ca tot turistul va incerca sa ajunga sa vada rasaritul cel putin o data cat sta in Siem Reap deci trebuie sa fii pregatit pentru aglomeratie si pentru ideea ca in nici un caz nu vei avea templul doar pentru tine.

Trebuie sa recunosc insa ca ma asteptam la mult mai rau din povestile auzite de la altii asa ca inca o data nu am fost deloc deranjata de aglomeratie. Si in continuare cred ca vacanta in China a facut minuni. M-a imunizat pentru aglomeratie :)

In plus am avut si norocul sa ajungem suficient de devreme incat sa prindem un loc bun pentru Cipri ca sa faca poze. Loc bun am avut si eu dar l-am cedat destul de usor pentru ca eu nu faceam poze si m-am simtit prost sa stau in primul rand in conditiile in care altii vroiau sa faca poze si nu aveau loc bun. Evident ca daca s-ar fi trezit si ei la fel de devreme ca noi ar fi prins aceleasi locuri dar asta tot nu m-a facut sa ii las sa treaca in fata mea.

Linistitul templu...

Si gloata de turisti.

De la Angkor Wat am plecat apoi la Kbal Spean pentru o plimbare de 1.5 km prin padure si o vizita la Raul celor o mie de lingas. Linga este un simbol falic peste care se turna apa in temple si apoi apa “sfintita” era colectata si folosit in diverse ceremonii. Pare cunoscuta nu ideea de “apa sfintita”? 

La Kbal Spean simbolurile linga sunt sculptate pe fundul raului asa ca practic toata apa raului care trece peste ele este sfintita. O idee foarte ingenioasa as spune.

Eu si Cipri am renuntat la explicatia oficiala si am venit fiecare dintre noi cu propria varianta care sa aibe cel putin la fel de multa logica precum oficiala :).

Cipri a decis sa numeasca raul asta: “raul puturosilor”. Pentru ca se poate interpreta ca decat sa care piatra la temple si sa faca acolo sculpturile, angkorienii au decis sa mearga direct la sursa.

Eu am l-am numit “raul ucenicilor” pe principiul ca inainte de a ii lasa pe sculptori sa participe la lucrari importante ii trimitea in padure sa isi formeze mana.

In drum spre Kbal Spean

Descoperind sculpturile pe firul raului

Dupa Kbal Spean a urmat Banteay Srei care se afla printre templele noastre preferate. Este de departe templul cu cele mai detaliate si impresionante sculpturi. Vazut de departe parca ar fi un castel de nisip, iar de aproape parca ar fi din dantela. Este un templu ce nu merita ratat chiar daca se afla la ceva distanta de complexul central.

La intoarcerea spre oras am luat o pauza de temple si ne-am oprit la Muzeul minelor antipersonal infiintat de un fost copil-luptator in trupele Kmerilor rosii. Pentru noi minele antipersonal sunt de domeniul filmului, pentru cambodgieni este viata de zi cu zi chiar si acum la 25 de ani de la terminarea regimului Kmerilor rosii. Si ca si cum milioanele de mine nu erau de ajuns, s-au mai ales si cu alte milioane de UXO cadou de la americani si rusi in lupta lor prosteasca cica prin Vietnam. Acum zece ani, 2000 de cambodgieni mureau anual din cauza exploziilor accidentale. Acum s-a ajuns la 200 pe an dar tara este in continuare departe de a fi complet deminata. Cum ar fi daca undeva in Europa sau America ar muri un procent asemanator de oameni din cauza minelor antipersonal? Probabil ca zona aia ar fi evacuata si armata ar marsalui umar la umar pana ar termina tot de verificat. Intr-o tara indepartata si saraca de care prea putini au auzit 200 de oameni pe an sunt usor de ignorat. La urma urmei nu este in ograda noastra. Cat timp printesa Diana s-a implicat in strangerea de fonduri pentru organizatiile care se ocupa de deminare totul a mers relativ OK. Dar moartea ei a fost ca si cum problema minelor antipersonal in Cambodgia s-a rezolvat peste noapte. Lipsa unei figuri care sa tina prima pagina a ziarelor si sa reaminteasca de fapt care este situatia a dus la o lipsa acuta de fonduri si la o evolutie cu viteza melcului turbat in a face tara “landmine free”.

Muzeul trebuie neaparat vizitat chiar daca nu esti interesat de istoria Cambodgiei. Pentru ca muzeul este de fapt cel care prin taxa de intrare sustine o scoala-camin initial pentru copii mutilati de mine acum pentru copii cu probleme de sanatate sau pur si simplu provenind din familii foarte sarace. Copii locuiesc in caminul aflat in spatele muzeului, mananca acolo, si au acces la educatie. Sunt obligati prin contract sa mearga la scoala publica din sat pana termina opt clase. Daca nu mai vor sa mearga la scoala nu mai au dreptul sa stea in camin. In plus la camin lucreaza si o profesoara americanca (acum mutata definitiv in Cambodgia) care preda ore suplimentare de limba engleza si tot felul de alte cursuri ocupationale.

Toti banii de pe biletul de intrare in muzeu merg catre scoala si in momentul de fata scoala-camin se gospodareste complet singura fara sa aibe parte de fonduri de la guvern.

In plus Aki Ra (fondatorul muzeului) conduce si o mica organizatie care se ocupa cu dezamorsarea minelor antipersonal. De exemplu in perioada in care i-am vizitat noi mergeau sa curete un loc intr-un sat aflat la 48 km de Siem Reap unde vroiau sa construiasca o scoala. Locul respectiv era considerat sigur pe hartile oficiale insa satenii spuneau cu totul altceva. Fusesera cazuri de persoane ucise sau ranite pe terenul ala si prin urmare acum era complet acoperit de jungla pentru ca nimeni nu indraznea sa il foloseasca. Iar organizatia lui Aki Ra vroia totusi sa aibe un teren sigur si in practica nu numai in actele oficiale daca tot construiau o scoala acolo.

Cu respectiva scoala este iar o poveste interesanta. Bugetul pentru construirea ei era de 60000 de dolari. Bani stransi foarte usor din donatii private. Pentru ca fiecare om doreste sa contruiasca o scoala pentru copiii saraci dintr-o tara uitata de lume. Face bine la multumirea de sine. Problema apare insa cu bani necesari ca scoala sa functioneze: salariile profesorilor, recuzite, uniforme pentru copii etc. Doar 600 de dolari pe luna, dar 600 de dolari care sunt extrem de greu de gasit. Pe cat de udosr este sa strangi banii pentru contruit o scoala pe atat de greu se pare ca este sa strangi banii fa faci scoala sa functioneze.

Vizita la muzeu a fost o experienta foarte interesanta si ne-a oferit o cu totul alta imagine a Cambodgiei decat ceea ce vede turistul care viziteaza Angkorul si atat. Si a fost o pauza binevenita in periplul nostru printre temple.

Ziua am incheiat-o intr-un templu foarte putin vizitat aflat pe drumul de la Banteay Srei catre complexul central: Banteay Samre. Iar parerea mea este ca un astfel de templu aflat mai departe de circuitul normal al turistilor este perfect pentru a incheia ziua. Poti sa stai sa te odihnesti pe tremtele lui fara sa fii deranjat de nimeni si nimic. In cazul de fata mai ne-am intalnit doar cu 5 alti turisti dar de care ne-am pierdut relativ repede si am putut medita in voie la tot ceea ce am experimentat in ziua respectiva.

In drum spre oras.