Adela Tarpan: La elefanti (III)

Dis de dimineata. Ora 6.30. Suna ceasul si sarim repede din pat.

Ce conteaza ca e 6.30 cand trebuie sa mergi sa iti recuperezi elefantul din padure.

Iesim pe terasa ca sa ne luam hainele puse la uscat si descoperim ca erau la fel de ude precum seara cand le-am asezat acolo.

Dar ce conteaza doar mergem sa luam elefantii din padure.

Facem o combinatie de haine uscate si ude si iesim tasnind pe usa.

Elefantii ne asteapta deci ne grabim.

Ne intalnim cu restul lumii in restaurant. Toata lumea este cu zambetul pana la urechi si cat mai grabita sa ia la picior cararea abrupta ce duce spre locul unde ni s-au despartit cararile (noua si elefantilor) aseara.

Pentru nimeni nu conteaza ca nu e nici macar 7 dimineata si ca haine sunt ude ude si ca afara nu prea e cald.

Toata lumea are un singur gand: elefantii.

De pe cealalta parte a raului sosesc si mahoutii. Se uita la noi si ii bufneste si pe ei rasul la vederea albilor tremurand de frig dar cu sangele colcaind in vene ca trebuie sa mearga repede repede in jungla.

Ne fac semn sa ii urmam si incep sa cante. Honda fuge in fata noastra si ne face poze. Desi e devreme lumea e pusa pe sotii.

Ajungem in capatul drumului facut cu buldozerul prin jungla si ne punem pe asteptat.

Mahoutii dispar cat ai clipi printre copaci de parca nici nu au fost.

Si in timp ce stateam noi si povesteam cate una alta despre calatorit, despre elefanti, despre cat de uimitoare este tara asta se vede coborand dealul abrupt de deasupra capului nostru 4 tone de elefant. Prima impresia a fost ca ar trebui sa o luam la fuga insa nici nu ne-am dezmeticit bine si elefantul ingenunchease la doi pasi de noi sa isi ia pasagerul in primire.

Rand pe rand fiecare elefant aflat in partea a din jungla a defilat mandru prin fata noastra. Si la sfarsit au venit si cele doua domnite ce ne carau pe noi si am plecat spre rau pentru baia de dimineata.
Baie la 8 dimineata pe o vreme destul de racoroasa.
Insa nici un moment nu am simtit frigul pentru ca eram mult prea ocupata sa ma bucur de faptul ca faceam baie cu un elefant. Si nu unul de plastic. Si nu in cada ci intr-un rau in jungla laosiana. In mod sigur sunt cel mai norocos om din lume de am parte de asa ceva. Si fix acelasi lucru l-am simtit si in restul de trei zile cand am urmat fix acelasi program.
Dupa baie ducem elefantii in tabara si noi mergem pentru micul dejun inapoi la restaurant. Pana la 10.00 avem timp sa mancam si apoi plecam la plimbare prin jungla. Care plimbare este de data asta facuta dupa cum vrem noi pentru ca suntem singurii din grup. Doar noi, elefantii si mahoutii. Si evident ca am ales sa stam pe gatul elefantului. Esti mai aproape de el, il simti mai bine si in mangai mai bine :) Pentru orice eventualitate mahoutii au pus si scaunul pe elefant ca in cazul in care ne plictisim de stat pe gat sa ne mutam in scaunul mult mai confortabil. Insa in cazul nostru nu a fost deloc necesar asa ca in urmatoarele zile nici nu au mai montat scaunul daca au vazut ca nu suntem interesati de el. Mai ales ca elefantii se simt mult mai bine fara el (au mai multa libertate de miscare).
In toate cele patru zile de plimbat cu elefantul, mahoutul meu a stat continuu langa mine pe elefant pentru ca a vazut ca imi e frica sa nu cad. Si de fiecare data cand era cate o vale abrupta de coborat (sau malul raului) ma gandeam cu teama ca voi zbura peste capul elefantului. Insa in realitate sa stai pe elefant este foarte confortabil. Mult mai confortabil decat pe cal sau pe camila. Pentru ca are gatul foarte lat. Si in plus indiferent cat de abrupt este terenul pe care merge, capul ii ramane oarecum la acelasi nivel. Insa chiar si experimentand toate astea, cand se apropia de cate o vale foarte abrupta ca sa culeaga cate ceva de mancare tot aveam impresia ca o sa o luam cat ai clipi in jos. Mi s-a explicat pe indelete ca pana acum nu le-a cazut nici un elefant in vreo vale insa fricoasa de mine tot statea cu inima in gat ca va fi deschizatoare de drumuri.
La Cipri insa teama nu a existat. Ceea ce a observant si mahoutul asa ca il lasa pe Cipri destul de mult singur cu elefantul lui si el se ducea la cules ierburi pentru gatit, vanat soricei, pasari si serpi, sau cules fructe. Sau mai dormea un pic. Sau mai fuma un pic. Sau mai facea poze si filmulete. Oricum ii datea suficient timp lui Cipri sa exerseze comenzile pe care le invatasem pentru condus elefantul.
In teorie cu totii eram mari soferi de elefant ca stiam toate comenzile. In practica insa lucrurile stateau cu totul altfel. Elefantii nu ascultau decat de mahoutul lor. Si puteam noi urla si 10 minute o comanda, pana nu zicea si mahoutul acelasi lucru, comanda era ignorata cu o incapatanare crancena. Asta evident spre deliciul mahoutilor si spre deliciul celuilalt pasager (adica al meu) cand il vedeam pe Cipri cum incearca sa convinga 4 tone de animal sa se mute doi pasi mai la deal. Care elefant era bagat cu capul pana dupa urechi intr-un mare tufis de bambus din care manca tacticos ca si cum nu ar exista nici o graba pe lumea asta.
In plus mai tot timpul cat am fost prin jungla cu elefantii, m-am simtit ca in filmul “George of the jungle”. In film exista un elefant care se crede caine si George ii arunca copaci prin padure pe care elefantul ii aducea dand din coada inapoi. Cam asa si la noi. Doar ca nu aruncam noi copacii, ci si-I lua elefantul singur.
Eram plecati doar de cateva minute prin padure si elefantul cauta cu trompa prin copaci chestii bune de mancat. Era ca si cum ar fi pipait toate lucrurile pe langa care trecea doar doar gaseste ceva interesant. Sincer am urmarit uimita trompa aia si dexteritatea ei pentru minute, poate ore, in sir pentru ca este uimitor ce poate face elefantul cu ea. Si la un moment dat elefantul lui Cipri incerca sa rupa o crenguta dintr-un copac dar nu reuseste din prima. Cipri, plin de grija si atentie, ii rupe crenguta si i-o ofera elegant elefantului. Insa elefantul (sunt aproape sigura ca vroia sa transmita un mesaj prin asta) ignora crenguta si isi infasoara trompa in jurul intregului copac (care era cam cat piciorul meu de gros si inalt de vreo trei metrii) si in doua sfortari copacul era rupt si elefantul mergea mandrul cu el balansandu-se pe trompa. Evident ca acel copac era mult mai lat decat cararea si totul in calea elefantului era turtit la pamant. Din cand in cand punea copacul jos, piciorul pe copac si cu trompa rupea o bucatica din el. Culegea frunzele de pe bucatica rupta si le arunca si apoi bag ace a ramas in gura si se apuca de rontait. In timp ce manca la bucata aia de copac, restul se balansa tacticos pe trompa. Si procesul se repeta de fiecare data cand i se termina muscatura.
Eu in naivitatea mea credeam ca elefantul mananca 250 de kilograme de iarba. In realitate iarba reprezinta doar o mica parte din dieta lui. Marea majoritate este reprezentata de copaci si tufisuri mari. Ce e prea mic este foarte repede ignorat si aruncat in cazul in care se nimereste sa stea pe mancarea preferata (cum ar fi frunzele din copac).
Nu e prea greu sa iti dai seama cam care e puterea pe care o are trompa aia cand vezi cat de mare e copacul pe care il rupe in trei secunde. Si cand te gandesti cat tu esti o ganganie de pe spatele lui care culmea mai si incearca sa ii dea comenzi parca ti se strange un pic inima. Si nici nu vreau sa ma gandesc cam ce ar gandi un european sau american responsabil cu siguranta turistilor intr-un parc de distractii de exemplu cand vede cam cum este interactia cu elefantii intr-o tabara din Laos. Si culmea nu prea sunt accidente. Iar pentru asta mahoutii sunt cei care merita toate multumirile din lume pentru ca au extreme de multa grija de turisti. Si poate chiar mai multa de turistii aia cu care stau zile in sir si cu care vrei nu vrei dezvolti o anumita legatura. Cel putin eu asa am simtit fata de ei.
Pentru ca sunt niste oameni extraordinari. Mereu pusi pe glume si sotii. Mereu cu zambetul pe buze. Mereu cantand si topaind. Mereu pozitivi. Mereu respectosi. Mereu oameni. Adica fix ceea ce m-a facut sa ma indragostesc de Laos. Si in mod sigur nu numai elefantii m-au facut sa fiu atat de incantata de cele patru zile din tabara ci si mahoutii, Honda sau fetele de la restaurant. Si ca veni vorba de fetele de la restaurant: cea mai buna mancare din Laos am avut-o aici in mijloc de jungla. Si asta desi am incercat toate restaurantele scumpe (cat inseamna scump in Laos) si ultra super bine titrate din Luang Prabang.
Deci cateva ore de plimbare prin jungla si ne-am intors inapoi in tabara in jur de 13.00. Am luat pranzul. Ne-am relaxat si la 14.00 am plecat sa ne luam iar elefantul sa ii facem baie si sa il ducem inapoi in padure pentru noapte. Apoi masa de seara. Stat la taclale cu Honda. Si somn si odihna pentru inca o zi speram la fel.

O rutina dulce dulce de care nu ne mai saturam.