Adela Tarpan: Aventuri pe doua roti pe malul lacului Inle

Friday, November 29, 2013

Aventuri pe doua roti pe malul lacului Inle

De cand ne plimbam prin Asia de Sud Est am prins un microb specific locului: plimbatul pe motocicleta sau scooter. De fiecare data cand ajungem printr-o zona mai rurala inchiriem o motocicleta si pornim la colindat printre sate. Am facut asta prin Sulawesi, Bali, Luang Namtha si de fiecare data a fost o experienta de recomandat si altora. Iar cand legislatia nu ne-a dat voie pe doua roti motorizate am trecut la varianta “arhaica” deci am inchiriat biciclete si ne-am pus pe treaba. Iar Myanmarul a fost una dintre acele tari (si in China si in Cambodgia am avut aceeasi experienta) asa ca in Bagan si in Inle bicicleta ne-a fost prieten de nadejdie desi uneori am fi preferat o varianta mai rapida de transport.

Intr-una dintre zilele pe malul lacului ne-am luat bicicletele si am decis sa mergem oriunde ni se pare noua ca ar trebui sa ne indreptam privirea. Nu ne-am facut nici un plan si nici un traseu. Ci am plecat asa unde om vedea cu ochii.

Am traversat tot satul, am trecut de locul de unde se iau barcile pe lac si am tot mers si mers pana cand la un moment dat am gasit niste izvoare termale de care tot auzisem. Dar pentru ca nu o intotdeauna auzisem numai de bine am ramas doar cu nota mentala ca am trecut pe langa ele si ne-am continuat drumul linistiti. Am trecut pe langa cateva resorturi luxoase (si multe altele in constructie deci dovada clara ca Inle isi pierde si isi va pierde farmecul intr-un ritm alert) si am tot mers pana am dat de un semn catre In Dein. Ne-am uitat pe harta si am decis ca prea mult nu poate sa fie pana acolo deci ne-am pus constiincios pe dat din pedale ca doar nu era sa ratam un satuc de care auzisem si multe lucruri de bine.

Drumul a fost foarte placut si cu multe privelisti de zile mari si dupa patru ore am ajuns in sfarsit la destinatie. Am stat putin, am baut un suc, ne-am uitat la oameni cum fac baie si apoi am decis ca e timpul sa pornim inapoi ca deja era foarte tarziu si aveam un drum lung inaintea noastra.

Numai ca uneori soarta/destinul/zeii/praful de pe calorifer decide ca e timpul sa iti joace o farsa asa ca dupa doar o ora de mers inapoi bicicleta lui Cipri a decis ca are nevoie de odihna si a facut pana. Si asa ne-am trezit la o ora de biciclit intr-un sens sau trei in celalalt de un sat mai marisor.

Am mers pe jos pana la un sat format din cateva case si folosind limbajul universal al datului din maini si aratatului cu degetul le-am explicat satenilor ca avem pana si cautam pe cineva sa o repare. Si oamenii, folosind acelasi limbaj al aratatului cu degetul, ne-au indicat unde sa mergem. Numai ca undva sensul s-a pierdut in traducere si ne-am trezit ca am iesit din sat fara sa fi gasit atelierul salvator. Intamplator locul unde ne oprisem sa meditam la ce facem mai departe era langa o manastire budhista si ne-am facut curaj si am apelat la un calugar sa ne ajute. Foarte politicos, omul ne-a insotit pana in sat si ne-a dus la o casa pe langa care trecusem cu doar cateva momente mai devreme fara sa ne dam seama ca ala era locul cautat. Bucuria a fost insa de scurta durata pentru ca sotia reparatorului de biciclete ne-a explicat oarecum rusinata (ca se trezise saraca cu doi albi pe cap) ca sotul e plecat la camp si se intoarce abia seara (cred ca ne-a luat 10 minute sa jucam pantomime ca sa ghicim mesajul ei). Deci dezamagiti ne-am trezit iar in mijlocul drumului meditand la posibilitati.

Dar ca intotdeauna cand esti intr-o tara din Asia de Sud Esti ajutorul nu a intarziat sa apara si cat ai clipi eram in remorca unei masini si ne deplasam vijelios catre oraselul nostru unde aveam cazarea. Oamenii ne-au vazut la ananghie si ne-au luat la “ocazie” fara nici un moment de ezitare si fara sa accepte vreun ban de la noi. Iar asta este unul dintre acele momente in care iti dai seama cat de mare este diferenta intre oamenii simpli din Myanmar si cei care lucreaza in turism si cu care din pacate intri majoritar in contact. Cei implicate in turism ne-au lasat un gust foarte amar si ne-a deranjat foarte mult purtarea lor care avea ca unic scop sa scoata cat mai multi bani de la tine bazandu-se pe faptul ca cererea e mai mare decat oferta de multe ori. Dar ceilalti cu care din pacate am intrat prea putin in contact erau de o bunatate si voie buna de apreciat si de invidiat. Pacat ca de obicei parerea se formeaza pe baza categoriei minoritare insa din cauza barierei lingvistice singura cu care poti interactiona eficient.

Deci pana la urma ziua s-a sfarsit extrem de bine si ne-am petrecut seara la un restaurant in compania a cateva beri reci bucurosi ca nu suntem pe intuneric undeva inca pe drum. Dar daca nu ar foi fost nu s-ar fi povestit. Nu?