India - ganduri peste ganduri

Toata lumea care ma cunoaste stie ca am un "Bucket list" pentru calatorii lunga cat o zi de post. De fapt in mod sigur mai lunga de atat. 

Nu duc in nici un caz lipsa de idei unde as putea sa merg. Iti pot spune pe luni din an, pe zone geografice, pe teme de calatorie sau pe bugete unde mi-as dori sa merg. 

Insa alegerea se dovedeste de cele mai multe ori extrem de grea. Cu cat ma gandesc mai mult cu atat imi este mai greu sa ma decid care e prioritatea. Cel mai usor este sa cumpar biletul de avion instinctiv altfel ma duc de la o idee la alta pana vine vremea sa plec de acasa.

In momentul de fata tot discut cu Cipri unde mergem in decembrie 2014. Am redus lista la trei variante: Etiopia, India sau Vietnam+o insula in Tailanda pentru diving. Pentru ca de patru ani tot mergem in Asia de sud-est am decis sa luam o pauza asa ca Vietnam+Tailanda este deocamdata pe locul trei. Desi la cat de mult ne place Asia de sud-est nu este de neimaginat ca dupa vacanta din Iran sa spunem ca noi vrem inapoi acolo si sa cumparam biletul de avion catre Bangkok nu catre Delhi sau Addis Ababa. Pana una alta insa batalia se duce intre Etiopia si India. Eu sunt o ferventa sustinatoare a Etiopiei, Cipri al Indiei. Si pentru ca pana acum am mers numai unde a vrut sufletul meu, tind sa ii dau castig de cauza si sa alegem India.

Sa nu va inchipuiti insa ca nu mi-as dori sa vad India. Nicidecum nu e asa. Visez la India de pe vremea cand eram la liceu si citeam cu nesat toate cartile lui Mircea Eliade care imi cadeau in mana. Pana si la proba orala la limba franceza de la bacalaureat am vorbit despre visul meu de a merge in India. Insa pe cat de mult imi doresc sa vad India pe atat de frica imi este sa nu fiu dezamagita de ea. 

Ma pasioneaza religia hindusa, istoria si civilizatia Indiei, visez sa vad Taj Mahalul, sa calatoresc prin Rajasthan, sa merg la hiking in Ladak si Kashmir, sa vad plantatiile de ceai din Darjeeling, sa ajung in Kerala si poate si de Anul Nou pe plajele din Goa. Si in acelasi timp ascult povestile celor ce au fost acolo, citesc bloguri peste bloguri, forumuri peste forumuri, vad poze mii si mii, documentare cate vrei si imi e frica sa nu fiu dezamagita. Imi e frica de faptul ca nu o sa fiu suficient de "miserupista" incat sa pot sa ma bucur de ceea ce vad fara a fi enervata de realitatea indiana.

Daca as fi mers in India la inceputurile nostre de calatori, in mod sigur nu m-as fi bucurat de vacanta acolo. Intre timp am invatat insa sa fim mult mai putin stricti atunci cand discutam un anumit serviciu. Nu mai facem ca trenul si ca locomotiva atunci cand cineva intarzie cate o ora sau mai mult, sau cand trasportul dureaza dublu fata de cat ne-a fost comunicat, sau ca in nici un caz nu primim conditiile care ne-au fost promise. Ca sa te bucuri de vacante prin tari mai putin vest-europene trebuie sa fii deschis la imprevizibil si sa iei totul cu un zambet pe buze. Insa oare am ajuns suficient de "deschisi la imprevizibil" incat sa supravietuim Indiei? Totusi din ce aud de la unii si de la altii Asia de sud este este parfum pe langa India. Deci ce cred eu ca este un grad decent de "miserupism" este un grad suficient si in India?

Am tot citit ca India ori o iubesti ori o urasti. Si din ce stiu eu despre India inteleg perfect de unde extremele. Sunt convinsa ca pentru a iubi India trebuie sa fii un calator experimentat, daca esti o fire boema cu atat mai bine, un om deschis la nou, un om cu sufletul deschis nu numai cu ochii deschisi. Oare noi suntem suficient de deschisi? Eu ma mandresc cu faptul ca suntem insa ideea calatoriei in India imi ridica unele semne de intrebare. Parca subit nu mai am aceeasi incredere in noi.

Am mii si mii de ganduri care ma fac sa nu plec la drum cu inima usoara.

Imi doresc atat de mult sa imi placa India incat imi este frica sa o vizitez.

PS: Mi-l si inchipui pe Cipri cum citeste postul asta si ofteaza saracul la gandul ca iar am luat-o razna. Eu si intorsul lucrurilor pe o mie de fete. La el e foarte simplu: cica mancarea indiana e buna deci tre sa mergem in India. Eu insa pana nu desifrez misterele universului si nu intorc lucrurile pe toate partile si nu le discut si rasdiscut nu sunt eu. Noroc cu el ca forteaza decizii altfel daca ar fi dupa mine totul ar fi lasat in coada de peste si eu mi-as plange soarta si indeciziile pe toate gardurile. :) Sa fie asta un atribut feminin sau e doar nebunia mea? :) Incurcate mai sunt caile nevestei.