Ce am invatat despre ceai? (II)

In Munnar exista un Muzeu al Ceaiului detinut de cei de la TATA tea pe care il trecusem in carnetelul magic inca de pe vremea cand ma documentam online despre ce poti face in zona. Cum noi nu stiam mai nimic despre ceai ne-am gandit ca o vizita la muzeu va fi extrem de informativa si vom invata multe despre procesul de fabricatie. Tot la fel cum speram sa invatam multe despre plantatii plimbandu-ne printre ele si discutand cu oamenii.

Numai ca in prima seara in Munnar la cina unul dintre ceilalti turisti cu care imparteam pensiunea a povestit ca vizitase muzeul in ziua respectiva si ca este extrem de dezamagitor. Ca exponatele sunt putine si informatiile lipsesc cu desavarsire.

Eu am preferat sa ma fac ca nu aud insa Cipri milita cu tarie sa nu pierdem timpul cu ceva ce probabil nu merita vizitat. Deci am inceput sa ne interesam poate gasim o fabrica de ceai care se poate vizita. Era de fapt solutia ideala si mult ma placuta decat muzeul. Insa nu parea deloc ceva usor realizabil. Singura varianta de care stiam era catre Kulukkumalai dar acolo se ajungea destul de greu, numai cu masini 4X4 si dura destul de mult. Si aproape ca ne dadusem pagubasi in cautarea noastra cand in ziua in care am mers cu tuk tuk ul pe drumul catre Thekkady, soferul ne intreaba daca ne ar interesa sa ne oprim la o fabrica aflata chiar la iesirea din oras.

Vrei calule ovaz? Evident ca vrem. Si cat ai clipi eram in curtea unei fabrici perfect functionale si cu o istorie ce incepe de pe vremea colonistilor britanici. Si sincera sa fiu nu pare ca s-au schimbat multe de atunci. Pana si tractoarele cu care se aduc frunzele de pe plantatii erau vechi de 60-70 de ani. 

Probabil ca nu este o locatie foarte cunoscuta pentru ca in afara de noi mai erau doar vreo 4-6 turisti indieni care stateau la o ceasca de ceai si o samosa si asteptau sa vina un ghid sa faca turul prin fabrica. Insa este o locatie pe care o recomanda cu inima deschisa in cazul in care vreti sa vedeti o fabrica functionala. Asta chiar si in conditiile in care turul fabricii dureaza extrem de putin si ghidul nu pare a fi prea vorbaret. Cel putin al nostru nu era. Insa noi l-am chestionat mai ceva ca pe hotii de cai asa ca nu a scapat usor de sarcinile informative si nici nu a terminat turul intr-o suflare asa cum probabil avea de gand.

Plantatia se numeste Lockhart Estate si ca fapt divers desi este o fabrica atat de mica furnizeaza ceai celor de la Twinings  deci nu ar fi exclus sa le fi baut ceaiul. 

Produce atat ceai verde cat si ceai negru si intr-o cantitate foarte mica si ceva ceai alb. Ceaiul alb este mult mai greu de produs pentru ca trebuie recolatat separat de ceaiul verde si negru pentru ca nu se folosesc frunzele ajunse oarecum la maturitate ci mugurii si pentru ca regulile de clasificare sunt mult mai stricte.

Din pacate nu am avut voie sa facem fotografii in interior asa ca putem povesti ce am invatat nu si arata.

Atat pentru ceaiul verde cat si pentru cel negru se folosesc exact aceleasi frunze iar procesul de fabricatie este identic cu exceptia faptului ca la ceaiul verde lipseste o etapa (cea de oxidare a frunzelor).

Se incepe cu frunzele proaspat aduse de pe plantatie intinse intr-un strat destul de subtire pe paturi facute din plasa si lasate la temperatura camerei sau un pic mai sus pentru 24 de ore ca sa se scape de o parte din umezeala.

Apoi frunzele sunt trimise catre niste masinarii care le ruleaza si le rup in bucati mai mici. Cica asta este important pentru gustul ceaiului. Frunzele rulate sunt trecute apoi printr-un proces de sortare: cele de dimensiuni mici sunt trimise la oxidat sau uscat iar celelalte mai sunt rulate inca o data.

Frunzele pentru ceaiul negru sunt trimise in camerele de oxidare unde temperatura este in jur de zero grade iar umiditatea este foarte ridicata.  Din cauza oxidarii frunzele isi schimba culoare din verde in maron. 

Ceaiul verde nu trece prin aceasta etape iar frunzele sunt trimise direct la uscator. Din cauza asta dupa uscare ceaiul verde ramane verde pe cand ceaiul negru devine din maron negru. 

Uscatoarele pentru ceai arata foarte asemanator cu uscatoarele din spalatoriile automate. Singura diferenta fiind marimea.  Sunt niste chestii imense care dau frunzele peste cap si prin care se trece aer cald sub presiune.

La sfarsitul uscarii frunzele sunt separate de coditele si apoi impartite in cateva zeci de marimi.

Sa nu credeti ca acele codite se arunca. Nicidecum ele sunt folosite de Coca Cola si Pepsi ca sa dea culoarea caracteristica bauturilor lor racoritoare. 

Regula gustului spune asa: cu cat ceaiul este mai fin cu atat culoarea este mai intensa insa cu cat ceaiul este mai mare cu atat gustul este mai intens. Este evident ce se gaseste in pliculetele de ceai nu? Noi mai in gluma mai in serios spuneam ca e ce se matura de pe jos.

Insa pana la urma depinde de gustul fiecaruia. Personal ma inteleg mult mai bine cu ceaiul mai fin tocmai pentru ca are un gust mai putin puternic. Si daca esti Cipri iti va placea orice ceai de orice calitate daca este sub forma de Masala. Pentru ca in cazul asta la cate condimente se adauga (uneori chiar si o radacina de ghimbir nitel batuta si aruncata in apa clocotind) si at lapte zau daca mai se simte ceva din ceaiul initial.

Lockhart Estate

Tractorul bunic

Culoarea se schimba cu marimea ceaiului