Munca. Dar ce munca?

Astazi e pauza de la povestit calatorii.

Am citit un articol de pe un blog despre "ce faci toata ziua la munca" si cum uneori e greu sa explici ce faci la munca si mi-am adus aminte de o discutie cu mama mea de pe vremea cand faceam cercetare la Universitate.

O sa fie o explicatie lunga si plictisitoare dar aveti rogu-va rabdare pana la sfarsit.

Deci pe vremuri ma ocupam cu identificarea radicalilor liberi obtinuti dupa iradierea cu raxe X in materiale organice de tot felul (glucoza, fructoza, trehaloza, enamelul din dinti, franturi de ADN etc).

Pentru asta foloseam o metoda care se numeste Rezonanta Electronica Paramagnetica si o aplicam unor probe sub forma de monocristale.

Cristalele aratau de genul asta:

Ce e frumos la ele e ca din forma lor iti dai seama care sunt axele principale, adica cam asa:

Sa trecem mai departe. Ca sa vedem ce radicali se formeaza in cristalele astea, trebuie sa le iradiem, sa le orientam in lungul uneia dintre axele principale si apoi sa le masuram facand o dependenta unghiulara.

Adica pui cristalul in masinarie, il rotesti 5 grade si masori spectrul. Iar rotesti 5° iar masori spectrul. Si tot asa pentru 180 de grade daca ai noroc. Daca nu pentru 270° sau chiar 360°. Depinde cand ajungi sa ai destule puncte experimentale.

Si faci asta pentru cel putin trei cristale diferite orientate cel putin in jurul celor trei axe principale.

Da stiu probabil suna plictisitor ca naiba. Si chiar e. Mai ales cand incepi masuratorile la 8 dimineata si le termini a doua zi la 8 dimineata. Primii ani de doctorat am stat noaptea mai mult in laborator decat acasa. Nici nu stiu pentru ce plateam chirie.

Sa nu intelegeti ca ma plang. Doamene fereste. A fost o perioada extraordinar de frumoasa.

Dar iar sunt aiurea pe campii.

Sa revenim.

Un spectru arata cam ca in figurile de mai jos. Doar ca de obicei mai complicat. Pt ca astea sunt spectrele masurate la axe. In restul timpului fiecare linie din spectrul de mai jos se desparte in doua sau in patru:

Mai departe trebuie sa selectezi fiecare linie care apare in spectrul ala pentru fiecare din sutele de spectre pe care le ai si sa ii dai un punct.  Rezulta deci o mare de mii de puncte. 

Muulte puncte.

Muuulte rau. 

Credeti-ma.

Si apoi in marea asta de puncte trebuie sa vezi niste "pesti". Niste curbe frumoase. 

Dupa ce le vezi si scoti toate punctele care nu te ajuta chiar arata frumos. Pana atunci insa zici ca te uiti la un mozaic fara logica.

Faci "pestisorii" si apoi incerci sa legi pestisorii in toate cele 3 sau 4 planuri (orientari pe care le ai).

In figura de mai jos vedeti rezultatul final.

Frumos nu?

Sa vedeti cand nu sunt periate si selectate si aranjate.....

Oricum. In practica idea este ca ai trei foi printate pe care ai incercat sa desenezi cu creionul curbele si apoi incerci sa faci curbele sa se continue de pe o foaie pe alta.

Ceea ce e destul de dificil pentru ca nu stii in ce ordine sa pui foile. Pt ca stii in jurul la ce axa ai rotit dar nu stii de la care axa la care.

Deci stai si invarti foile intre ele si le tot intorci si le tot admiri pana iti vine ideea salvatoare.

Si intr-un astfel de moment in care tot intorceam foile si le admiram, suna mama.

Si intreaba ce fac.

As fi putut sa ii spun ca incerc sa determin tensorii de cuplare hiperfina din variantia unghiulara a spectrelor ENDOR pentru o serie de radicali liberi obtinuti prin iradierea trihalozei.

As fi putut dar probabil ar fi crezut ca nu vreau sa ii spun.

Deci i-am spus adevarul: "Mama, ce sa fac? Intorc o foaie de pe o parte pe alta".

Sta mama si se gandeste si se tot gandeste si concluzioneaza: "Si va platesc pentru asta mama?".