In 2019 au fost 3 curse importante la care m-am inscris:
Distantele erau asemanatoare dar fiecare separat avea ceva ce ma ingrijora.
Lavaredo era prima mea cursa de 50 de km in Alpi asa ca era cursa in care testam cam ce credeam eu ca ar trebui sa functioneze in materie de mancare, hidratare, echipament etc etc etc. Era prima data cand stateam pe munte pentru atatea ore intr-o cursa. Era un nou teritoriu pentru mine.
OCC era "starul" anului. Cursa cea mai grea si in plus o cursa pentru care oamenii trebuie sa se califice. Iar asta inseamna un nivel mult mai ridicat pentru competitori. Au fost aproape 300 de "elite runners". Si in plus au fost mult mai multi barbati decat femei. Cu cat competitia e mai puternica cu atat trebuie sa tii un ritm mai ridicat. Eram foarte ingrijorata ca o sa raman printre ultimii si o sa fiu complet demotivata.
La Eiger ce ma ingrijora cel mai tare, era profilul traseului.
Pentru E51 este foarte usor sa iti aduci aminte ce trebuie sa faci: urci 25 de km si apoi cobori 25 de km.
Poate va inchipuiti ca ingrijorarea venea de la cei 25 de km de urcat.
In nici un caz.
Mie imi plac urcarile si chiar sunt destul de buna pe urcari (comparat cu cei din mijlocul clasamentului).
Pun capul in pamant si dau din picioare pana ajung sus.
Nu fac pauze. Nu incetinesc. Sunt destul de constanta pe urcari.
Problema mare este pe coborare.
Este atat de frustrant sa depasesti 100 de oameni pe urcare si apoi sa te depaseasca 75 pe coborare. Atat de frustrant...
Dar efectiv nu indraznesc sa ma arunc cu capul inainte...la vale.
Apropos nu stiu daca ati vazut vreodata o cursa de alergare montana? Sa vedeti care este diferenta dintre femei si barbati la coborare. Este probabil exemplul cel mai clar pentru cat de diferit percepe un barbat si o femeie asumarea de riscuri si cum e cu instinctul de supravietuire.
Mie imi este extrem de frica sa nu cad sa imi rup ceva. Asa ca parca as fi o batranica de 80 de ani plecata sa faca piata. Cam asta e nivelul meu pe coborare.
Urasc ca sunt atat de tematoare. Dar nici nu cred ca ma voi schimba prea mult in viitorul apropiat.
Sa fim seriosi - eu am invatat sa merg pe bicicleta fara sa fi cazut vreodata si nu am cazut de pe bicicleta in 30+ de ani de cand o tot folosesc. Adica daca nici macar cand eram copil nu eram eu prea "aventuroasa", acum nici nu mai zic.
In plus coborarile nu sunt deloc prietenoase cu incheieturile. Mai ales pentru cineva ca mine care nu isi lasa picioarele sa curga la vale. Cu cat franezi mai mult cu atat o sa iti superi genuchi mai tare.
Iar ideea ce voi avea 25 de km de franat, ca e mai mult franat decat alergat la vale, ma speria cumplit.
Cum a fost in timpul cursei?
Pai asta este magia curselor pe munte - imi aduc aminte imagini si cat de mult mi-a placut traseul dar nu imi aduc aminte deloc ca am suferit. Deci nu a fost atat de rau.
Este foarte adevarat ca orice vine dupa o urcare cum este cea spre Faulhorn, o sa para relaxare totala.
Pentru ca aia e urcare nu gluma.
500 de metri D+ in 2 kilometri.
2 kilometri care parca nu se mai termina.
Imi aduc aminte ca am ridicat nasul din pamant si cand am vazut ce ma asteapta, am tras pe dreapta si am luat un gel. Ca nu se anunta de bine.
In aia 2 km am vazut mai multi oameni stand pe marginea potecii ca sa se odihneasca decat am vazut in tot restul anului in toate celelalte curse.
Dar si cand ajungi sus...
Parca esti intr-o carte de basme.
Eiger Trail este cea mai frumoasa cursa la care am fost pana acum. De departe.
Zona respectiva este de o frumusete extrema.
Cand am ajuns in varf la Faulhorn era coada atat de mare la check point incat am asteptat 45 de minute. Insa primul lucru pe care ti l-as spune nu e ca am asteptat sau ca urcarea a fost grea ci ca in momentul in care am ajuns sus si am vazut turcoazul lacului Brienz am ramas efectiv cu gura cascata.
 |
| Ambuteiaj |
Mai tarziu am dat peste un munte carea parea un aluat de cozonac luat la framantat. M-am oprit si i-am facut o poza. Asta desi eu nu prea fac poze in viata de zi cu zi. Si cu atat mai putin nu fac poze in curse.
Rar mi-a fost dat sa vad ceva mai frumos decat ce am intalnit pe E51.
Iar coborarea recunosc ca nu este chiar atat de grea pe cat credeam. Pentru ca nu se coboara foarte abrupt deci nu pui presiune mare pe genunchi. Si in plus portiuni foarte lungi sunt atat de bolovanoase incat nu multi le alearga. Chiar i-am zis unui salvamontist ca poate pentru editiile viitoare fac si ei un pic de curat si strang pietroaiele.
Nu va inchipuiti ca as fi avut vreo viteza superluminica la coborare. Mi-a luat 6 ore sa urc si 4 ore sa cobor. Deci nimic fenomenal. Dar cred ca eram si extrem de obosita dupa urcare. In plus nici programul nu a fost ideal. Lavaredo fusese cu doar 3 saptamani in urma deci avusesem 3 saptamani nu tocmai productive.
Asta inseamna ca tare mult imi doresc sa merg la Eiger inca o data. Sa vad daca pot mai bine. Pentru ca eu cred ca pot mai bine. La fel cum si la OCC cred ca pot mai bine.
Dar cine stie.
Sunt atatea curse interesante incat nici nu stii ce sa alegi.
Daca coborarea nu a fost chiar atat de grea pe cat credeam, obstacolul cel mai greu de trecut a fost insa podul suspendat din First.
Fusesem cu cateva saptamani inainte pe acolo ca sa ne antrenam si i-am zis lui Cipri ca eu nu urc pe podul ala nici batuta. Eu si podurile suspendate nu facem o echipa prea buna. Imi e frica de ele.
Numai ca organizatorii de la Eiger Trail au avut alte planuri iar check pointul din First era fix in restaurantul la care ajungeai trecand pe podul suspendat. Daca nu treceam pe acolo as fi fost descalificata deci : "curaj gaina ca te tai".
De cum am pus piciorul pe el, le-am zis oamenilor din spate ca eu nu alerg pentru nimic in lume deci ori ma depasesc ori au rabdare. Au decis ca e mai amuzant sa aibe rabdare:
Probabil ca adrenalina de la concurs a facut sa nu simt frica atat de tare. Dar nici nu am stat sa admir privelistea :)
Eiger Trail a fost preferata mea in 2019. Si chiar daca multi spun ca este mai grea decat OCC, pentru mine a fost o placere sa o alerg. Daca ar fi dupa mine, as merge in fiecare an acolo.
Dovada stau toate pozele cu un zambet cat toata fata:
Iar daca vreti distante mai lungi, Cipri a facur E101 si poate sa confirme ca este candidata cu succes la cea mai grea cursa pe distanta asta din Europa. Si asta nu este doar parerea lui.
Iar daca vreti sa cititi si despre celelalte curse din sezon:
No comments:
Post a Comment