La poalele Eigerului (I)

La inceputul lui iunie 2019 (la cat de des scriu pe blog trebuie sa precizez pana si anul) am mers in Grindelwald ca sa facem cateva ture de recunoastere pe traseul pentru Eiger E51 (eu) si E101 (Cipri).

Dupa ce am analizat un pic traseul cursei, am hotarat ca intr-o zi sa urcam din Grindelwald pana in First si de acolo sa coboram inapoi spre punctul de plecare. Apoi a doua zi sa mergem cu autobuzul pana in Bussalp si de acolo sa realuam traseul de unde il lasasem cu o zi inainte.

Numai ca, fiind inceput de iunie, zapada nu se topise complet la altitudini peste 2000 de metri asa ca traseul spre Faulhorn era complet inchis. Dupa o rapida revaluare a ramas ca prima zi sa fie oarecum la fel, cu urcarea pana in First, iar a doua zi sa vedem pe unde mergem. Nu prea aveam chef de o zi doar cu coborare asa ca nu eram interesata sa continuu traseul lui E51 daca nu ajungeam pe Faulhorn. Intr-un final am decis ca a doua zi schimbam orientarea si am trecut pe cealalta parte a vaii. 

Dar astazi va povestesc despre prima zi. 

Despre a doua zi, in curand.

Ne-am parcat caravana in parcarea de la Grindelwald Grund (5 franci pe zi, ieftin ca braga penru Elvetia) si ne-am pus pe cautat directia corecta pentru traseu. Cipri avea fisierul gpx incarcat pe ceas dar in loc sa il urmam cu religiozitate am decis sa le dam o sansa si indicatoarelor de pe traseu asa ca ne-am trezit pornind pe valea gresita. Dar de asta ne-am dat seama mult mai tarziu.

Am mers noi ce am mers pana am dat de o harta care ne arata ca suntem destul de departe de unde ar fi trebuit sa fim. 

Kleine Scheidegg in centru. Grotte Scheidegg in stanga.

Ne-am scarpinat precum Stan (din Stan si Bran) in cap. Ne-am uitat la ceas care evident ca ii datea dreptate hartii si intr-un final ne-am dumirit si care era problema. Vinovat pentru neintelegerea nostra era faptul ca noi am mers catre Kleine Scheidegg in loc de Grosse Scheidegg. Care intamplator nu sunt choar foarte aproape unul de altul. Noroc ca nu ne-am dat seama cand am ajuns la Kleine Scheidegg, asa ca am facut destul de repede cale intoarsa.

Repede, repede. Dar tot ne-a luat 8 km pana eram si noi inapoi pe drumul cel bun.

Mai bine mai tarziu decat niciodata.

Urcarea din Grindelwald pana la Grosse Scheidegg este destul de linistita. Se urca si iar se urca si cand te plictisesti de urcat, tot mai urci nitel. Dar nu este atat de abrupt incat sa fie de dus aminte.

Cum la cursa aveam de facut 25 de km de urcat continuu, m-a incantat destul de tare ideea ca prima parte a urcarii (12 km) nu este chiar atat de grea. Evident ca la cursa a fost un pic diferit. la inceput toata lumea e in forma. Ritmul este unul sustinut. Se da din picioare bine si cu determinare. Cand urci in ritmul ala( si nu in ritmul facut la antrenament) parca nu a mai e chiar atat de lejer.

Nu pot sa spun ca am fost prea impresionata de urcarea asta. Este frumoasa dar nu e nimic de povestit nepotilor. Dar odata ce ajungi la Grosse Scheidegg, situatia se schimba complet. Poteca merge de-a lungul vaii si ai o priveliste de poveste care se intinde cat vezi cu ochii. Mai mult ai sta la poze decat ai alerga. 

Drumul intre Grosse Scheidegg si First mi-a adus aminte de ce iubesc din tot sufletul meu zona asta. Indiferent ca este vara sau ca este iarna, zona Grindelwald-Lauterbrunnen-Murren este zona mea muntoasa preferata din Europa. Este atat de frumoasa incat pare a fi ireala. Un rezultat al Photoshop-ului. 

Dar uite ca ajungi in First si vezi ca nu e deloc un vis ci este cat se poate de real. 

Am stat un pic si m-am uital la oamenii care se plimbau pe First Cliff Walk si am decis ca eu nu fac asta nici batuta.

Daca ati citit articolul meu precedent stiti deja ca in timpul cursei nu am avut scapare si ca check pointul era accesibil doar pe acolo. Vrei nu vrei trebuie sa treci pe podul suspendat, altfel risti descalificarea:

La First era deja zapada serios, spre incantarea domnului cu patru picioare care s-a bucurat nespus sa se racoreasca. Pentru noi insa insemna ca trebuie sa o luam la vale ca la deal nu se mai poate.

Coborarea spre Grindelwald este una extrem de abrupta. Atat de abrupta inca eu, care cam ma lupt cu frica de inaltimi, am decis ca maximul de priveliste se reduce la cativa metri in fata picioarelor. Nu de alta dar altfel in nici un caz nu as fi avut curaj sa o alerg ci as fi mers ca o batranica de 80 de ani.

Partea interesanta este ca aceasta coborare extrem de abrupta face parte din cursa E101. Numai ca ei nu o coboara...Ci o urca. Si crede-ma ca sunt multi care raman fara picioare odata ajunsi in varf de deal. Ca am vazut noi foarte multi pe care i-am ajuns din urma la cursa de E51 (E51 incepe la cateva ore dupa E101). 

Cu cat eu ma vaitam mai tare ca e abrupt la coborare cu atat Cipri imi aducea aminte mai cu naduf ca el va trebui sa o urce.

Pai ce sa ii faci? 

Daca te inscrii la 100 de km esti pregatit pentru ce e mai rau, nu?

Ultima parte a coborarii a mers destul de incet. In total am facut 28.5 km iar Rex a inceput sa sufere un pic de sete si sa evite alergatul pe astfalt (ceea ce insemna ca il dureau labutele) asa ca desi se vedea Grindelwaldul in vare, ne-am oprit la o sueta.

Iar la sfarsit cine a avut parte de relaxarea perfecta? 

Labradorul ramane labrador chiar si cand e super obosit:

Traseul prezentat mai sus este clar un traseu pe care il recomand din toata inima.

Iar de aveti forta si timp si determinare; atunci in mod clar recomand toti cei 52 de km ai lui E51.

Este o zona extrem de frumoasa iar portiunile de langa First si  Faulhorn sunt adevarate bijuterii.

Daca insa distantele vi se par lungi atunci va invit sa cititi recomandarile mele pentru cum sa faci trasee mai scurte in zona. Articol ce va sosi in curand.

Nu trebuie sa fii alergator pe distante lungi ca sa te bucuri de zona respectiva. este Elvetia. Totul merge ceas si exista variante pentru absolut toata lumea.