Sa laudam o tara ce merita din plin: Laos

Ma stradui de cateva zile sa ma pun pe scris despre Laos dar pana acum a fost fara prea mare succes. Am povestit destul de mult despre tara asta minunata…prin viu grai si nu numai…dar acum ca trebuie sa scriu pe blog imi este frica de faptul ca ceea ce o sa asterrn pe hartie (vorba vine pe hartie) nu o sa ii faca dreptate, nu o sa ilustreze exact ceea ce am simtit eu vizitand-o, nu o sa o prezinte la nivelul la care merita.

Pe de alta parte insa, nici sa nu scriu nimic nu mi se pare normal pentru ca nu pot rata ocazia sa nu ma alatur miilor de turisti care au vizitat Laosul si s-au transformat peste noapte in amabasadorii ei in strainatate. Pentru ca pana acum nu am intalnit pe nimeni care sa fi fost in Laos si sa nu aiba numai laude la adresa ei. Nu am intalnit pe nimeni care sa zica ca nu i-a placut Laosul. Mai mult este o tara

ce apare aproape mereu in Top treiul tarilor preferate din Asia de Sud-Est al calatorilor cu care am vorbit..

Deci cu avant e cazul sa ma apuc de facut elogiul unei tari care m-a cucerit din prima clipa si unde va sfatuiesc sa mergeti acum cat oamenii inca sunt cu adevarat Oameni. Ceea ce rar mai gasesti pe lumea asta mult prea ocupata sa fie egoista.

Laosul este o tara care nu se poate lauda cu nici un obiectiv exceptional. Nu are Angkor Wat-ul Cambodgiei, nu are Halong Bay-ul Vietnamului si nici plajele Tailandei. Te-ai astepta deci ca in competitia cu vecinii ei mult mai dotati, sa piarda lejer in lupta pentru turisti. Insa contrar asteptarilor, din ce in ce mai multi turisti aleg tarisoara asta obscura drept destinatie preferata de vacanta si nu ar schimba-o cu vecinii ei pentru nimic in lume.

Deci ce are Laosul atat de special ?

Pai verdeata cat cuprinde si un popor care iti merge imediat la suflet.

Poate parea putin (si poate parea usor siropoasa exprimarea) dar sincer nu e deloc putin.

Este prima data cand la sfarsit de concediu imi parea rau ca ma intorc acasa. De obicei dupa vreo trei saptamani de umblat ca un tititrez bezmetic, imi doresc comoditatea statului in propria casa. De data asta as mai fi stat cu placere inca ceva saptamani prin tara timpului care se scurge cu incetinitorul. M-am simtit asa cum ma simteam acum multi ani la tara la bunici : fara nici o grija pe lumea asta. Si m-am simtit asa pentru ca toti cei cu care intram in contact parca se simteau la fel. Nu stiu cu adevarat ce era in sufletul lor dar pana la mine razbatea numai voie buna. Si nu pot sa nu ma abtin sa nu ma gandesc oare de ce vestici incearca sa le arate oamenilor astora ce viata saraca au pentru ca nu au i-phoane, i-poade si alte i-uri. Cand zambetul de pe fata lor si relaxarea, nu poate fi cumparat de toata tehnologia de pe lumea asta.

Ghizii pe care i-am avut la elefanti sau pe munte erau mereu cu gura pana la urechi, radeau continuu, faceau glume, isi jucau farse unul altuia, cantau si topaiau de parca nu aveau efectiv nici o grija pe lumea asta. Si voia lor buna chiar era molipsitoare. Imi inseninau pur si simplu ziua.

Am fost in vara in China si am avut parte de o calatorie foarte bogata in locuri minunate de vizitat. Cum sa nu gasesti interesanta o tara care are : Marele zid chinezesc, Orasul interzis, Palatul de vara, Armata de teracota si multe multe altele. Dar fiecare zi din vacanta ne-a fost un pic amarata de interactia cu localnicii. Pur si simplu am ramas foarte urat impresionati de oamenii pe care i-am intalnit. I-am perceput drept foarte nepoliticosi, cu niste obiceiuri extreme de scarboase pentru noi provenind din alte culture si de pe alte taramuri, rau intentionati, uneori chiar agresivi, fara pic de respect pentru spatiul personal al celor din jur si multe multe altele. Poate parea o prostie ce o sa spun, dar mie nu mi-au placut chinezii (din prisma celor cu care am interactionat). Am stat doar trei saptamani in China si am interactionat cu un numar infim de chinezi raportat la populatia totala deci generalizarea mea poate fi lejer condamnata si contrazisa insa asta este ideea cu care am ramas eu si desi China e o tara interesanta nu visez la o alta vacanta acolo din cauza impresiei pe care mi-au lasat-o oamenii.

In Laos este exact inversul. Tara nu are atractii care sa te scoata din papuci insa m-as intorce pentru ca m-am simtit extreme de bine. Si simtitul bine se datoreaza ritmului pe care il are viata acolo si atitudinii oamenilor pe care i-am intalnit.

Nu pot insa sa nu ma gandesc: oare pentru cat timp vor ramane asa ? Oare cum se vor schimba localnici din cauza milioanele de turisti care incep sa ii viziteze ? Cand vor descoperi « banul » si vor incepe sa vada turistul ca pe o vaca de muls asa cum e in restul Asiei ?

In Laos nu ai parte de “hartuirea turistului” care trebuie convins cu orice pret sa cumpere ceva. Nimeni nu incearca sa iti vanda nimic. Daca vrei sa cumperi bine, daca nu nu. Am trecut de zeci de ori prin piata de noapte din Luang Prabang si nici macar o data nu ne-a intrebat cineva daca vrem sa cumparam ceva. Daca ne opream in fata unei tarabe ni se prezenta timid si politicos marfa dar atat. Nu te simteai presat in nici un fel sa cumperi. Daca intrebai de pret si plecai fara sa cumperi nu striga nimeni dupa tine sa te faca sa te intorci sa negociezi. Iar negocierea era pur si simplu un schimb de doua replici in care vanzatorul cere un pret, tu ii dai alt pret si el accepta. Vanzatorii astia ar fi o rusine pentru arabi. Cum sa negociezi asa ? Pai asta nu e negociere dupa multe standarde. Dar in Laos nimeni nu isi consuma energia pentru ceva atat de nesemnificativ ca obtinerea unui pret total nejustificat pentru un produs doar pentru ca cel care il cumpara are pielea alba. Deci cumparaturile in Laos pentru cineva asa ca mine care uraste sa se targuiasca au fost o adevarata placere. Am scutit multi neuroni de la moarte neenervandu-ma cand un vanzator se poarta de parca vede pe fruntea mea scris « prost ».

Nimeni nu incearca sa iti joace farse ca sa castige bani pe spatele tau. Nu am auzit pana acum de turisti care sa cada prada unor pacaleli in Laos. Ceea ce inseamna ca esti mult mai deschis fata de cei cu care interactionezi. Nu esti tot timpul in defensiva si cu ochii in patru incercand sa distingi ce este adevarat si ce nu din ceea ce ti se spune. Ceea ce inseamna ca la sfarsitul zilei esti mult mai relaxat.

In plus preturile, desi mai mari ca pentru localnici, nu sunt la fel de disproportionate pe cum am intalnit in China sau in Indonezia. Sunt de acord sa patesc mai mult decat un localnic pentru fructele din piata sau suveniruri, dar nu exagera. Poate de la vanzator se vede altfel dar de la mine nu e nicidecum rezonabil sa imi ceri de zece ori mai mult pe un anumit produs.

Evident ca felul asta extrem de relaxat al oamenilor din Laos si totala lor nepasare cand vine vorba de timp au si niste repercursiuni mai putin placute. De exemplu te asezi la masa la restaurant si astepti jumatate de ora pana ti se ia comanda. Apoi dureaza o ora sa primesti toata mancarea. Si la sfarsit mai dureaza jumatate de ora sa primesti nota. Cel mai prost lucru pe care il poti face in Laos este sa mergi la restaurant cand iti e deja foame. Asa ceva nu se face. Trebuie sa comunici cu stomacul tau si sa cadeti de comun sa mergeti la restaurant cu o ora si jumatate inainte de foame. Doar asa te vei putea bucura de iesitul la masa.

Dar daca iti setezi mintea sa inteleaga ca in Laos totul merge cu incetinitorul si ca nimic nu ii va schimba, atunci vei ajunge sa intelegi ca sa te superi ca dureaza jumatate de ora sa obtii o reactie din partea cuiva indiferent ca este vorba de a cumpara o clatita sau de a te caza este ca si cum te-ai supara ca Pamantul se invarte in jurul Soarelui. Este ceva ce trebuie acceptat si atat.
Iar inainte de plecarea nostra in Laos i-am repetat lui Cipri chestia asta de mii si mii de ori. Pentru ca oricine il cunoaste pe Cipri stie ca modul in care traieste el totul pe « fast forward » numai predispus catre intelegerea laosienilor nu ar fi fost. Dar pentru ca stia la ce sa se astepte si pentru ca vacanta era planuita extrem de relaxat astfel incat sa nu trebuiasca sa avem un program respectat la minut, pana si el a fost incantat de experienta noastra.

Cam atat deocamdata despre Laos. O sa vorbesc mai detaliat despre oameni si locuri in posturile viitoare. Insa nu va asteptati la posturi mai putin laudative. Ca nu am asa ceva in protofoliu pentru tara asta.

Tonle Sap

Pe cand ma documentam eu despre Siem Reap si ce se poate vizita in imediata lui apropiere si citeam cu religiozitate Tales of Asia, am descoperit ca intr-o excursie de o zi poti vizita un sat plutitor de pe lacul Tonle Sap.

Sat plutitor, mers cu barca, vizitat comunitati care traiesc intr-un mod cu totul si cu totul deosebit – apai asta sigur este ceva pentru mine, mi-am spus eu si am luat la puricat forumul Lonely Planet ca sa vad exact ce sat este cel mai laudat si cum exact se poate organiza excursia.

Pe cat de mult mi-a placut ideea vizitarii satelor plutitoare atunci cand am auzit de ea pe atat de dezamagita eram cu fiecare post noi citit pe forum. Practic mai toata lumea se plangea ca turistii sunt tratati destul de urat si ca pe fiecare zi apar noi si noi metode de a stoarce bani de la ei. Povestea care se repera mereu era ca turistul ajunge la locul de unde trebuie luata barca si afla ca de fapt va plati de cateva ori mai mult decat se astepta pentru ca pretul variaza in functie de culoarea pielii si de cat de naiv pari. Asa ca ajungi sa platesti de persoana pretul care este de fapt pentru o barca intreaga. Sa dai inapoi nu prea iti vine pentru ca deja ai petrecut o ora-doua pe drum ca sa ajungi acolo. Ceea ce stie si barcagiul asa ca nu prea ai sanse sa fie deschis la o negociere serioasa. Si platesti suma umflata la extrem si incerci sa uiti de patanie si sa te bucuri de tur. Dar dupa nici jumatate de ora barcagiul te duce la o scoala unde tu ca un vestic bun ai posibilitatea sa cumperi rechizite pentru copii. Problema este ca rechizitele sunt mult mai scumpe si decat cele din Europa cu care suntem noi obisnuiti, pentru ca scopul nu este binele copiilor ci bunastarea patronului de magazin. Daca refuzi vei avea parte de un tratament extrem de ostil din partea barcagiului care iti va scurta cat ai zice peste turul si uite asa vei petrece mai putin de o ora pe lac pentru un pret de vreo patru ori mai mare decat te-ai astepta.

Dupa experienta din China cu plimbarea cu pluta de bambus pe raul Li (Yangshuo) in care in procesul de negociere a pretului am avut parte de fix acelasi tratament ca cel descris mai sus, in nici un caz nu mai eram dispusa sa trec prin aceeasi poveste. Mie nu imi place in general sa ma targuiesc si sa negociez iar negocierea cu cineva care este evident ca isi freaca mainile bucurandu-se ca te trage in teapa ( ceea ce este extrem de evident si pentru tine ca si client) nu face deloc parte din lucrurile pe care le pot tolera fara frustrari si nervi. Asa ca tot mai mult tindeam sa zic pas plimbarii pe Tonle Sap. Dar intr-o buna zi am descoperit un blog pe care cineva povestea vizita la rezervatia de pasari Prek Toal de pe Tonle Sap. Era o excursie de o zi organizata de o companie numita Osmose care cuprindea o vizita in prima jumatate a zilei la rezervatia de pasari si o plimbare prin satul plutitor in a doua jumatate. Dupa o verificare riguroasa pe Trip Adviser am hotarat ca asta este organizatia cu care vreau eu sa fac turul, chiar daca pretul parea un pic piperat. Si nu imi pare deloc rau de alegerea facuta. Am avut parte de o zi exceptionala pe lac, fara bataie de cap, fara sa fii hartuit de barcagii, fara sa fii tarat prin magazine “caritabile” si fara sa fii privit continuu ca o “vaca de muls”.

Osmose este de fapt o organizatie non-profit frantuseasca care are ca scop protejarea rezervatiei de pasari mai ales prin a investi in educarea populatiei locale sa nu mai vaneze pasarile si sa nu ami colecteze oualele. Si ce mi-a placut cel mai mult este ca nu faceau asta in modul caracteristic vestic: ridicat dezaprobator din spancene, facut mare scandal ca autoratatile locale nu fac nimic si facut lobby la nivel international sa forteze niste legi stricte si pedepse pe masura. Ci se incerca oferirea unei alternative populatiei astfel incat sa poata sa isi duca traiul fara a muri de foame dar fara a mai folosi pasarile calatoare dept sursa de venit. Eu chiar nu cred ca doar a impune legi si pedepse fara a oferi o alternativa poate avea vreun succes. Si se pare ca la fel ca mine cred si cei de la Osmose.

Fiind o organizatie non-profit, nu o agentie turistica, banii proveniti de la turistii care folosesc serviciile lor merg in mare masura la comunitatea locala. De exemplu Osmose a investit in a ajuta localnicii sa isi deschida crescatorii de pesti, de crocodili sau pur si simplu sa isi faca gradini plutitoare. In felul asta localnici au o sursa de venit independenta de numarul de turisti sau de pasarile din rezervatie.

De asemenea s-a investit foarte mult in a re-invata localnici sa foloseasca water hyacinth pentru ca pentru ca face diverse produse traditionale de vandut turistilor sau pentru uz propriu. Au fost adusi chiar impletitori din Indonezia care sa le invete pe femeile din Prek Toal modele noi. Si sincer vorbind chiar cred ca este o afacere care merge bine pentru ca nu cred ca am vazut turist care sa plece fara ceva cumparat din atelierul lor. Si ce este si mai important este ca in felul asta s-a gasit o utilitate pentru water hyacinth, o planta foarte invaziva care dauneaza serios ecosistemului lacului pentru ca se extinde extrem de rapid si consuma mare parte din nutrientii din apa iar dedesuptul ei nu prea se mai gasesc pesti. Doar de dragul ecosistemului nu se ducea nici un localnic sa il recolteze insa folosirea lui pentru impletituri a schimbat un pic lucrurile.

Osmose a deschis si un restaurant unde lucreaza femei din sat ce initial au fost invatate sa gateasca pentru turisti si sa serveasca cum s-ar astepta un vestic sa fie servit. Tot profitul restaurantului merge la comunitate si in plus meniul este mereu constituit din peste ceea ce creeaza iar o sursa de venit pentru pescarii din zona. Si recunosc ca aici am mancat cel mai bun peste din viata mea. Asta in conditiile in care este extrem de greu sa imi dai un fel de mancare cu peste care sa imi fie pe plac. Am mancat chiar si ciorba de peste. Eu nu mananc niciodata ciorba de peste pentru ca niciodata pana acum nu mi-a placut gustul. Cred ca as muri de foame langa o oala de ciorba de peste (din aia cu care suntem noi obisnuiti in Romania) si nu m-as atinge de ea. Pe lac insa am cerut si o portie suplimentara atat de buna a fost. Poate pentru ca avea ananas in ea. :) Orice are ananas e pe gustul meu. :)

Dar sa revenim la cum a decurs turul.

Am fost luati de la hotel in jur de 6 dimineata si dusi cu un microbuz pana la locul de unde luam barca spre Prek Toal. O prima barca ne-a dus pana in sat de unde am fost preluati de unul din paznicii rezervatiei si condusi la punctul de observatie a pasarilor (o platforma cocotata intr-un varf de copac si echipata cu un ochean serios).

Grupul nostru era constituit din 5 turisti: doi americani, un neamt si noi (si un ghid local). In timp ce noi luasem excursia asta de dragul plimbarii pe rau, ceilalti turisti erau in mod evident pasionati de pasari. Erau cu binoclul la gat, carnetelul in mana sa noteze ce pasari noi au vazut, si mereu cu intrebari mii pentru ghid legate de pasari. Pentru noi pasarile erau: mari sau mici, albe sau colorate si cam atat. Pentru ei fiecare pasarea era caracterizata de marime, culoare, forma cozii, ritmicitatea batailor din aripi, ciripit, si multe multe altele. Nici pana in ziua de astazi nu inteleg cum puteau deosebi pasarile mai ales de la distanete mari....dar puteau. Si ai avut serios de notat in carnetel pentru ca am vazut sute de pasari in ziua aia.

Dupa o plimbare de vreo 3 ore cu barca prin rezervatie, ne-am intors in sat unde am luat masa de pranz mult laudata mai sus, am facut o vizita la atelierul impletitoarelor si apoi am luat-o la pas prin sat; Vorba vine la pas pentru ca este sat plutotor. Asa ca am luat-o la vaslit de fapt. Si am vizitat o ferma de crocodili, una de peste si o gradina plutitoare.

Mie mi se pare uimitor cum oamenii pot sa se descurce sa traiasca plitind pe lac toata viata lor. Si ce mi s-a parut si mai uimitor este ca ghidul incerca sa ne explice ca de fapt este mai usor sa traiesti pe lac decat pe uscat. Ca pe lac ai tot ce iti trebuie: ai peste pentru mancare, ai apa, si ai loc gratis pentru casa. Iti legi casa dupa barca si o transporti unde vrea muschiul tau. Daca nu te mai intelegi cu vecinul, legi casa si pleci o leaca mai la vale. Daca a pus muzica prea tare noaptea, tot la fel. Daca nu iti place cum iti bate soarele in fereastra dimineata iei barca, legi casa si o muti la umbra.

Trebuie mentionat ca satele astea plutitoare nu sunt fixe deloc. Ele se muta din loc in loc in functie de nivelul apei. In sezonul plois cand nivelul lacului este foarte ridicat si sa plutesti in mijlocul lui este foarte periculos din cauza valurilor, oamenii se retrag catre marginea lacului foarte aproape de satele oarecum mai permanente. In sezonul secetos zonele pe care stau in sezonul ploios seaca cu totul asa ca treptat treptat (in functie de nivelul apei) se retrag mai inspre centrul lacului.

Este o migratie continua. Si ma intreb eu: oare ce adresa au in buletin?

In timp ce in Belgia pentru ca un copil sa fie primit la scoala la 3 ani trebuie sa stie sa mearga la toaleta singur, aici copiii trebuie sa stie sa inoate de la 4 ani. Pentru ca singura modalitate de a ajunge la scoala este cu barca pentru ca evident nu exista drumuri. Si vezi in fata scolii in loc de parcarea tipica de biciclete de la noi, o mare parcare de barci.

Sunt multe lucruri total atipice pentru noi cei invatati sa stam cu picioarele pe pamant nu in barca. Si poate tocmai de aceea mi-a si placut atat de mult vizita pe lac. Este un cu totul alt mod de a trai. Dar ma opresc aici cu povestitul si mai pun doar cateva poze pentru delectat ochiul.

Punctul de plecare de pe uscat

Magazinul plutitor cu "drive in"

Si biserica

Canelele pe care se strecura barcuta noastra

un cetatean ce se crede buruicul pamantului si)a pus casa drept in mijloc

Prek Toal vazut de sus

Tot Prek Toal

Scoala din sat

In drum spre colonia de pasari

Punctul de observatie este in acel copac

Cipri fericit cu barcuta lui

Si o poza cu o pasare ca sa dovedim ca le-am vazut

Punctul de observatie

Punctele alea albe chiar sunt pasari...toate...

Inapoi in sat pentru un pranz delicios

Un nene a decis ca s-a saturat de vecini si isi muta casa

Un copil pe ulita din sat

Si daca celalalt vi se parea prea mic pentru a vasli singur iaca se poate si mai mic

Taxiurile plutitoare pentru plimbarea prin sat

Ferma de crocodili

Ferma de pesti

O portie de cumparaturi la atelierul de impletituri

Si inapoi cu picioarele pe pamant in drum spre casa

Angkor (III)

A sosit si a treia zi, si ultima de altfel, de vizitat temple.

Ma asteptam ca pana acum sa il aud deja pe Cipri vaitandu-se la fiecare cinci minute ca nu mai are chef de inca un templu si ca am vazut destule deci el la inca unul nu mai merge nici taiat.

Dar in mod surprinzator (oricine il cunoaste pe  Cipri ma intelege cand spun ca a fost surprinzator sa il vad inca entuziasmat dupa trei zile de vizitat temple) amandoi eram foarte departe de o astfel de stare de saturatie. Pentru ca fiecare templu vazut a avut un ceva al lui special, ceva ce l-a deosebit de precedentul, care l-a facut sa iti ramana in memorie si sa nu fie doar un inca un templu dintr-o lista descoperita pe internet. Bayonul are fetele zambitoare, Ta Prohm are copacii, Banteay Srei are sculpturile extrem de detaliate si evident Angkor Wat-ul este....Angkor Wat.

Nimic insa nu ne-a pregatit pentru experienta noastra din a treia zi: vizita la Beng Mealea. Citisem zeci de comentarii elogioase pe net si vazusem foarte multe poze dar nu imi prea venea sa cred ca ar putea fi cumva mai impresionant decat ce vazusem deja. Chiar am stat un pic in dubii daca merita sa petrecem atatea ore pe drum (patru ore cu tuk tuk-ul dus-intors) doar pentru a mai vedea inca un templu. Realitatea este insa ca Beng Mealea ne-a dat peste cap topul preferintelor. Este un loc cu adevarat minunat care trebuie vizitat acum cat inca nu este cap de lista in ghiduri si cat nu este invadat de hoardele de turisti si cat este inca lasat nerenovat. Pentru ca asta este “ceva-ul” care face Beng Mealea special: este un templu destul de mare (mai mic decat Angkor Wat dar totusi de o dimensiune semnificativa) lasat aproape in starea in care a fost descoperit. Doar jungla a fost curatata in interiorul templului si un pic in jur (si asta doar pt ca s-a filmat un film frantuzesc acum ceva timp acolo) si zona a fost curatata de mine antipersonal prin 2010 daca nu ma insel. In plus din loc in loc au fost adaugate cateva platforme de lemn care sa ajute turistii sa se plimbe prin interiorul templului si cateva structuri care sa sustina peretii care amenintau serios sa dea navala peste vizitatorii curiosi.

Dar sunt doar cateva platforme si doar in centru asa ca de fapt vizitarea templului presupune sa te joci un pic de-a Indiana Jones si sa te strecori prin galeriile partial prabusite, sa escaladezi ziduri si sa te cateri pe radacini de copaci. Si cum nu sunt foarte multi oameni prin zona care sa imparta acelasi traseu cu tine parca ai templul pentru tine si te simti cel putin o frantura un aventurier care descopera un loc uitat de lume in mijlocul junglei.

Noi am ales sa ne lasam ghidati in vizitarea templului de un “ghid”.

“Ghizii” la Beng Mealea sunt de fapt persoane care lucreaza la intretinerea si curatenia templului  si care pentru un mic bacsis te vor conduce pe carari sigure si bine stiute de ei prin locuri in care in mod normal nu ai intra. Si poate ca si ar fi indicat sa nu mergi singur daca ai de gand sa fii adventuros pentru ca multe din ziduri sunt intr-o stare de echilibru destul de fragil. Si sa iti scrantesti vreo glezna sau ca iti rupi vreo mana sau poate si mai rau este ultimul lucru pe care ti-l doresti atunci cand esti la cateva ore de cel mai apropiat spital.

Noi am fost insotiti de o doamna foarte draguta care timp de doua ore ne-a plimbat prin templu in lung si in lat si ne-a aratat multe locuri si lucruri pe care poate ca singuri nu le-am fi observat vreodata.

Dupa vizita la Beng Mealea topul preferintelor noastre a devenit:

1.       Angkor Wat
2.       Beng Mealea
3.       Banteay Srei

Si cred ca fiecarui turist care mergea in Siem Reap, cu care ne-am intalnit dupa aceea, i-a facut capul patrat sa mearga neaparat la Beng Mealea pentru ca este o experienta de zile mari. Cred ca ar trebui sa ma plateasca Ministerul Turismului din Cambodgia la cata reclama le fac :)

In plus drumul nostru destul de lung cu tuk tuk-ul pana la templu nu a fost deloc atat de enervant pe cat credeam. Soferul nostru a avut initiativa sa ne duca acolo pe un drum de tara ce trecea prin tot felul de satuce uitate de lume, in loc sa mearga pe drumul principal; Auzise de la alti soferi de tuk tuk ca este o zona foarte frumoasa care place turistilor si s-a gandit sa o incerce pe noi. Si bine a facut pentru ca este intr-adevar o zona foarte frumoasa si noua ne-a placut drumul foarte mult chiar daca la sfarsit eram oarecum colorati in rosu de parca am fi strans tot praful de pe ulite.

In a doua parte a zilei am dat o raita pe la templele din Marele Circuit pe care nu le vazusem inca; dar recunosc ca nu mi-ar fi lipsit cu nimic daca nu le-as fi vazut. Poate ca daca as fi inceput cu ele alta ar fi fost situatia, insa dupa ce am vazut tot ce are Angkor-ul mai impresionant nimic nu te mai poate scoate din papuci de uimire.

Cam astea au fost cele trei zile ale noastre la complexul Angkor. Iar acum la sfarsit pot spune ca Angkor-ul a fost exact asa cum il visam: Impresionant. Si ca este in mod sigur unul din acele locuri pe care un om trebuie sa le vada neaparat in viata asta pentru a intelege de ce sunt atatea documentarii despre el pe Discovery Chanel. 

Angkor (II)

A doua zi a inceput in forta cu o vizita la Angkor Wat la rasaritul soarelui.

 Un “must see” dat in toate ghidurile si brosurile despre Angkor. Ceea ce inseamna ca tot turistul va incerca sa ajunga sa vada rasaritul cel putin o data cat sta in Siem Reap deci trebuie sa fii pregatit pentru aglomeratie si pentru ideea ca in nici un caz nu vei avea templul doar pentru tine.

Trebuie sa recunosc insa ca ma asteptam la mult mai rau din povestile auzite de la altii asa ca inca o data nu am fost deloc deranjata de aglomeratie. Si in continuare cred ca vacanta in China a facut minuni. M-a imunizat pentru aglomeratie :)

In plus am avut si norocul sa ajungem suficient de devreme incat sa prindem un loc bun pentru Cipri ca sa faca poze. Loc bun am avut si eu dar l-am cedat destul de usor pentru ca eu nu faceam poze si m-am simtit prost sa stau in primul rand in conditiile in care altii vroiau sa faca poze si nu aveau loc bun. Evident ca daca s-ar fi trezit si ei la fel de devreme ca noi ar fi prins aceleasi locuri dar asta tot nu m-a facut sa ii las sa treaca in fata mea.

Linistitul templu...

Si gloata de turisti.

De la Angkor Wat am plecat apoi la Kbal Spean pentru o plimbare de 1.5 km prin padure si o vizita la Raul celor o mie de lingas. Linga este un simbol falic peste care se turna apa in temple si apoi apa “sfintita” era colectata si folosit in diverse ceremonii. Pare cunoscuta nu ideea de “apa sfintita”? 

La Kbal Spean simbolurile linga sunt sculptate pe fundul raului asa ca practic toata apa raului care trece peste ele este sfintita. O idee foarte ingenioasa as spune.

Eu si Cipri am renuntat la explicatia oficiala si am venit fiecare dintre noi cu propria varianta care sa aibe cel putin la fel de multa logica precum oficiala :).

Cipri a decis sa numeasca raul asta: “raul puturosilor”. Pentru ca se poate interpreta ca decat sa care piatra la temple si sa faca acolo sculpturile, angkorienii au decis sa mearga direct la sursa.

Eu am l-am numit “raul ucenicilor” pe principiul ca inainte de a ii lasa pe sculptori sa participe la lucrari importante ii trimitea in padure sa isi formeze mana.

In drum spre Kbal Spean

Descoperind sculpturile pe firul raului

Dupa Kbal Spean a urmat Banteay Srei care se afla printre templele noastre preferate. Este de departe templul cu cele mai detaliate si impresionante sculpturi. Vazut de departe parca ar fi un castel de nisip, iar de aproape parca ar fi din dantela. Este un templu ce nu merita ratat chiar daca se afla la ceva distanta de complexul central.

La intoarcerea spre oras am luat o pauza de temple si ne-am oprit la Muzeul minelor antipersonal infiintat de un fost copil-luptator in trupele Kmerilor rosii. Pentru noi minele antipersonal sunt de domeniul filmului, pentru cambodgieni este viata de zi cu zi chiar si acum la 25 de ani de la terminarea regimului Kmerilor rosii. Si ca si cum milioanele de mine nu erau de ajuns, s-au mai ales si cu alte milioane de UXO cadou de la americani si rusi in lupta lor prosteasca cica prin Vietnam. Acum zece ani, 2000 de cambodgieni mureau anual din cauza exploziilor accidentale. Acum s-a ajuns la 200 pe an dar tara este in continuare departe de a fi complet deminata. Cum ar fi daca undeva in Europa sau America ar muri un procent asemanator de oameni din cauza minelor antipersonal? Probabil ca zona aia ar fi evacuata si armata ar marsalui umar la umar pana ar termina tot de verificat. Intr-o tara indepartata si saraca de care prea putini au auzit 200 de oameni pe an sunt usor de ignorat. La urma urmei nu este in ograda noastra. Cat timp printesa Diana s-a implicat in strangerea de fonduri pentru organizatiile care se ocupa de deminare totul a mers relativ OK. Dar moartea ei a fost ca si cum problema minelor antipersonal in Cambodgia s-a rezolvat peste noapte. Lipsa unei figuri care sa tina prima pagina a ziarelor si sa reaminteasca de fapt care este situatia a dus la o lipsa acuta de fonduri si la o evolutie cu viteza melcului turbat in a face tara “landmine free”.

Muzeul trebuie neaparat vizitat chiar daca nu esti interesat de istoria Cambodgiei. Pentru ca muzeul este de fapt cel care prin taxa de intrare sustine o scoala-camin initial pentru copii mutilati de mine acum pentru copii cu probleme de sanatate sau pur si simplu provenind din familii foarte sarace. Copii locuiesc in caminul aflat in spatele muzeului, mananca acolo, si au acces la educatie. Sunt obligati prin contract sa mearga la scoala publica din sat pana termina opt clase. Daca nu mai vor sa mearga la scoala nu mai au dreptul sa stea in camin. In plus la camin lucreaza si o profesoara americanca (acum mutata definitiv in Cambodgia) care preda ore suplimentare de limba engleza si tot felul de alte cursuri ocupationale.

Toti banii de pe biletul de intrare in muzeu merg catre scoala si in momentul de fata scoala-camin se gospodareste complet singura fara sa aibe parte de fonduri de la guvern.

In plus Aki Ra (fondatorul muzeului) conduce si o mica organizatie care se ocupa cu dezamorsarea minelor antipersonal. De exemplu in perioada in care i-am vizitat noi mergeau sa curete un loc intr-un sat aflat la 48 km de Siem Reap unde vroiau sa construiasca o scoala. Locul respectiv era considerat sigur pe hartile oficiale insa satenii spuneau cu totul altceva. Fusesera cazuri de persoane ucise sau ranite pe terenul ala si prin urmare acum era complet acoperit de jungla pentru ca nimeni nu indraznea sa il foloseasca. Iar organizatia lui Aki Ra vroia totusi sa aibe un teren sigur si in practica nu numai in actele oficiale daca tot construiau o scoala acolo.

Cu respectiva scoala este iar o poveste interesanta. Bugetul pentru construirea ei era de 60000 de dolari. Bani stransi foarte usor din donatii private. Pentru ca fiecare om doreste sa contruiasca o scoala pentru copiii saraci dintr-o tara uitata de lume. Face bine la multumirea de sine. Problema apare insa cu bani necesari ca scoala sa functioneze: salariile profesorilor, recuzite, uniforme pentru copii etc. Doar 600 de dolari pe luna, dar 600 de dolari care sunt extrem de greu de gasit. Pe cat de udosr este sa strangi banii pentru contruit o scoala pe atat de greu se pare ca este sa strangi banii fa faci scoala sa functioneze.

Vizita la muzeu a fost o experienta foarte interesanta si ne-a oferit o cu totul alta imagine a Cambodgiei decat ceea ce vede turistul care viziteaza Angkorul si atat. Si a fost o pauza binevenita in periplul nostru printre temple.

Ziua am incheiat-o intr-un templu foarte putin vizitat aflat pe drumul de la Banteay Srei catre complexul central: Banteay Samre. Iar parerea mea este ca un astfel de templu aflat mai departe de circuitul normal al turistilor este perfect pentru a incheia ziua. Poti sa stai sa te odihnesti pe tremtele lui fara sa fii deranjat de nimeni si nimic. In cazul de fata mai ne-am intalnit doar cu 5 alti turisti dar de care ne-am pierdut relativ repede si am putut medita in voie la tot ceea ce am experimentat in ziua respectiva.

In drum spre oras.