Pe valea raului Semois

De fiecare data cand vad o harta a cursului raului Semois ma trezesc gandindu-ma ca raul ala nu vrea deloc sa mearga unde te-ai astepta sa mearga. Face atatea bucle si cotituri incat parca ar fi panglica unei gimnaste iar lungimea lui este probabil dubla fata de cat ar trebui sa fie doar pentru ca nu vrea si basta sa mearga drept.

Cursul raului Semois

Si ca si cum natura a fost prea mandra de propria reusita ca sa o lase sa treaca neobservata, i-a creat si decorul necesar pentru a fi admirata in toata splendoarea. De o parte si de alta a raului ai dealuri de 400 de metri care iti ofera niste privelisti perfecte catre meandrele apei de la baza lor.

Unele dintre cele mai cunoscute fotografii din Ardeni, sunt din zona respectiva. Si de nu ar fi mai greu accesibila decat Namur,, Dinant sau Spa, in mod sigur ar fi mult mai "calcata" de turisti decat este acum. Faptul ca faci destul de mult pana la o autostrada isi spune cuvantul intr-o tara in care esti obisnuit sa clipesti si sa ajungi din casa la 3 benzi pe sens. 

Fotografia tipica pentru valea raului Semois este satul Frahan vazut din Rochehaut. Si odata ce ajungi in Rochehaut iti dai seama si de ce. Chiar este ca scos dintr-o carte de benzi desenate (daca tot suntem in Belgia si de nu stiati belgienii au o fixatie pentru benzile desenate). 

Frahan vazut din Rochehaut

Noi am ajuns in Rochehaut pe jos de la parcarea pentru caravane din Poupehan (4.5 km one-way). Dar poti sa ajungi acolo direct cu masina sau chiar poti sta cu caravana intr-o parcare pentru caravane din Rochehaut. Iar daca vrei sa te plimbi prin jur, exista multime trasee care sa te tina ocupat. Poti sa cobori spre Frahan si sa vezi si privelistea inversa (Rochehaut vazut de jos) sau poti sa faci unul dintre cele mai celebre trasee de hiking din Ardeni - Les Eschelles de Rochehaut (de care o sa va povestesc intr-o scriere viitoare). Daca nu vrei plimbare ci doar relaxare, intr-o viata normala Rochehaut este un sat extrem de boem si dragut. Cu multe restaurante si baruri si un centru destul de animat pentru cat de mic este. Noua ne-a placut tare mult satucul chiar daca in vremuri de Corona doar magazinul cu produse locale si o brutarie sunt deschise. 

O priveliste asemanatoare cu Frahan dar de data asta fara un sat cuprins in bucla raului este Le Tombeau du Geants. Satul din care aveti privelistea din fotografie este Botassart si puteti ajunge acolo ori cu masina (este o parcare foarte mare fix langa locul "cu vedere") sau puteti ajunge pe jos din Bouillon (8 km one way). Este o plimbare care mi-e mi-a placut foarte mult si pe care Cipri a alergat-o de nenumarate ori pana acum. Week-endul asta suntem inapoi in Bouillon si Cipri, care are de alergat 100 de km dintr-o bucata, are de gand sa faca traseul ala de vreo 6 ori. 

Le Tombeau du Geants

Nu puteam sa scriu despre privelisti frumoasa fara sa amintesc despre castelul Bouillon vazut de pe traseul cu numarul 8 (porneste de la tunelul de sub castel si urca foarte abrupt pe dealul de langa el). Mai ales daca mergeti acolo intr-o dimineata cand ceata se lasa incet incet inspre vale, privelistile sunt de poveste. A fost una dintre putinele dati cand nu mi-a parut rau sa ma trezesc devreme.

Bouillon vazut de pe traseul nr. 8

Si chiar daca nu ajungeti la unul dintre punctele celebre, oriunde ati fi raul tot va va insoti. Vreti nu vrei o sa aveti apa tot timpul. Sa spun cat de incantat era labradorul nostru pasionat de balaceala? Nici nu puteai sa cobori din caravana fara sa vina si el sa mai faca o baita mica. De cand am fost acolo ma tot gandesc ce bine ar fi sa ne cumparam un caiac!

Pont de Cordemoy

Les Eschelles

Cu caravana in - Bouillon

In Belgia, una dintre masurile anti-Corona este ca orice calatorie in strainatate care nu este esentiala, este interzisa. 

Cum turismul nu este motiv "esential" inseamna ca ne plimbam pe plan local si descoperim intr-un ritm foarte lent zone prin care in mod normal nu am ajunge deloc sau am face 10 locatii in 3 zile ca sa fim cat mai eficienti. De obicei ne petrecem zilele de concediu peste granita sau si mai bine, pe alt continent asa ca niciodata nu am avut prea mult timp de petrecut "local". Este si bun Corona la ceva.

O complicatie suplimentara este ca in Belgia toate restaurantele si barururile sunt inchise. Si nu sunt inchise ca in Romania unde toate s-au transformat in "terase". Ci sunt inchise complet. La fel si foarte multe atractii turistice. Ceea ce a dus si la inchiderea a foarte multe hoteluri. 

Avantajul nostru este ca avem o caravana cu care ne putem plimba in voie peste tot si ca nu depindem de restaurante ca sa avem unde manca sau de un hotel sau airbnb ca sa avem unde dormim. Ne decidem de la o zi la alta unde sa mergem si ne pornim cat ai clipi cu casa in spate. Asta este si motivul pentru care vanzarea de caravane a explodat in Belgia. La un moment dat nu mai gaseai nici macar modele expuse prin show-roomuri.

De cele mai multe ori este o fotografie sau poveste unui traseu de hiking care ne indreapta pasii inspre un loc. In cazul Bouillon-ului a fost o fotografie cu "Le Tombeau du Géant"  care m-a urnit. Cand am inceput sa caut trasee de hiking si am vazut fotografii cu castelul si raul care face o bucla fix in jurul orasului, eram sigura ca am mai fost acolo. Mai tarziu mi-am dat seama ca era de fapt castelul din La Roche care imi venea in minte dar abia cand am ajuns fata in fata cu Bouillon-ul mi-a dat seama ca un castel pentru doua destinatii nu prea avea sens. Si cand ma gandeam la La Roche tot acelasi castel imi venea in minte :) Dar mi-a luat ceva timp sa ajung la aceasta "revelatie".

Bouillon s-a dovedit a fi o locatie extrem de prietenoasa pentru cineva care merge cu caravana. In aceasta perioada (Corona-time) toate campingurile sunt inchise si Belgia nu este deloc o tara prietenoasa cu camparea oriunde asa ca daca vrei sa fii "in legalitate" esti dependent de locurile special amenanjate. Pentru a gasi un loc unde sa petrecem noaptea, folosim aproape intotdeauna o aplicatie numita "park4night". Asa am aflat ca in Bouillon exista o parcare foarte mare pentru caravane la doar 800 de metri de centrul satului. Este o parcare gratuita care are si toate facilitatile: apa, electricitate si un loc pentru descarcat apa si toaleta. Apa curata si descarcarea apei/toaletei sunt gratuite. Electricitatea este contra cost si jetoanele se pot cumpara de la biroul pentru turism din sat. Pozitionarea este foarte buna fata de sat si chiar si mai buna fata de inceputul traseelor de hiking. Este o zona fara trafic si foarte linistita mai ales noaptea. Diferenta fata de un campin este lipsa toaletelor publice si a dusurilor. Trebuie sa fii "autosuficient" ca sa poti sa parchezi acolo.

Parcarea pentru caravane

De la parcare se vede castelul

Pentru cumparaturi/mancare, in Bouillon gasiti: 3 brutari, 2 macelari, 1 magazin cu branzeturi si 1 supermarket. 

In mod normal satucul este plin de viata, cu restaurante si baruri cat vezi cu ochii de-a lungul apei. In perioada insa ti se strange un pic sufletul cand el vezi pustiit si cu toate locatiile acelea inchise. Probabil ca mai mult de jumatate din ele nu se vor mai redeschide sub aceeasi proprietari. Asta este din pacate crunta realitate.

Exista doar cateva locuri de unde puteti lua ceva "take away". Un loc cu cartofi prajiti, unul cu durum/kebab si doua cu pizza. Insa nu v-as sfatui sa va puneti prea mare speranta in ele. 

Satul este "inghesuit" intr-o bucla facuta de raul Semois

Satul vazut de sus de la castel

Si ca sa continuam seria "Tot ce este inchis pe vreme de Corona" evident ca si mai toate activitatile turistice sunt inca inchise. Poate vom avea noroc si unele dintre ele se vor deschide in mai. Dar pana atunci facem ceea ce face o Belgie intrega - ne plimbam prin padure. Macar de am fi intr-o tara cu o densitate mai mica a populatiei. Ca au ajuns padurile sa fie mai aglomerate decat centrele oraselor.

Noi am mers in Bouillon fix in vacanta scolara si ma asteptam sa fie atat de aglomerat incat aveam deja planuri de rezerva cu locuri mai putin celebre in care sa ne mutam. Spre marea mea surprindere, a fost pustiu. Atat de pustiu incat am mers si 15 km fara sa vad picior de om. Probabil ca este legat de faptul ca este o zona mai putin accesibila comparat cu Namur/Dinant sau Spa. Si ca nici nu aveam zapada din Hoge Venen. Si in plus soarele dusese multi oameni pe malul marii in loc de Ardeni.

Asa ca am putut sa exploram in voia toate cararile din jur iar Rex s-a bucurat nespus ca nefiind oameni a putut sa alerge in voie cat l-au tinut picioarele. 

Ca sa aflati ce trasee sunt in zona, v-as sfatui sa mergeti la oficiul pentru turism din sat si sa cereti sfaturi. Sau daca vreti sa evitati contactul cu prea multi oameni, puteti sa va bazati pe hartile cu trasee pe care le gasiti pozitionate strategic in cele mai importante noduri /puncte de plecare. De exemplu o astfel de harta este la locul de joaca pentru copii de peste pod de sat. Este locul de unde pornesc cateva trasee foarte populare deci vrei nu vrei tot ajungi in zona.

Harta cu traseele de hiking, MTB si calarie suntcum treci peste pod (pe partea stanga)

Traseele din Bouillon

Distantele

Dupa ce te-ai decis ce traseu faci, trebuie doar sa urmezi semnele si numerele de pe traseu. Cred ca este zona cea mai bine marcata in care am fost pana acum in Belgia. Este imposibil sa te ratacesti. Dar despre ce trasee am facut noi, o sa scriu in zilele viitoare.

In plus fata de traseele de mers pe jos, sunt si foarte multe trasee de mountain biking. Asta daca sunteti mai pasionati de roua roti decat de doua picioare.

Si daca aveti propriul vostru kayak, raul Semois va asteapta cu bratele deschise. In mod normal sunt multiple locatii de unde puteti inchiria unul dar, ati ghicit, deocamdata sunt inchise din cauza Coronei. Oricine poate merge cu kayakul pe rau. Singura restrictie este sa fie pe lumina. Nu ai voie noaptea. In rest trebuie doar sa fii sigur ca ai si cum te intoarce. 

Cu Kayakul

Castelul si muzeul sunt inca deschise. Au voie un numar limitat de vizitatori si obligatoriu cu masca. De fapt masca este obligatorie peste tot in centrul satului. Cand am fost noi era foarte pustiu asa ca nu cred ca era absolut nici un pericol de supraaglomerare. 

La castel

Cam atat pentru astazi. Zilele viitoare revin cu traseele facut.

Si in cazul in care nu am spus suficient de clar: noua ne-a placut atat de mult in zona incat maine seara ne pornim iar catre acelasi loc. 

Povestea de duminica - Cat de blond e blond?

Primele mele iesiri in afara continentului european au fost: Egipt si Peru. Ambele extrem de turistice si ambele foarte obisnuite cu "omul alb". 

Socul cel mare a aparut cand am ajuns pentru prima data in Indonezia (in 2011) si ne-am trezit ca locanicii voiau sa faca mai multe poze cu noi decat cu templul Borobudur, pe care incercam sa il vizitam si noi si ei. Era coada mai ceva ca la facut poze cu maimuta pe litoralul romanesc acum 25 de ani. 

Si cand ne-am mutat de pe insula Java in Sulawesi, care este mai putin explorata de turisti, deja nu stiam cine se amuza mai tare. Copiii care strigau "Bule, bule" (adica "Albul") si veneau pe furis sa ne atinga ca apoi sa fuga cat ii tin picioarele. Sau noi care nu intelegeam deloc care este atractia pielii albe.

Evident ca starul actiunii era Cipri care nu numai ca este alb dar mai este si blond cu ochii albastrii. 

Eu mai as fi putut sa trec neobservata dar el doar daca ar fi avut un mare steag rosu deasupra capului ar fi putut sa atraga mai multa atentie.

Un an mai tarziu am ajung in China si te-ai astepta ca intr-o asa tara dezvoltata si destul de deschisa occidentului, turistii vestici si albi sa nu mai reprezinte o atractie. Nimic mai fals.

Imi aduc aminte de parca s-ar fi intamplat ieri, cum timp de 8 ore a trebuit sa raspundem la un adevarat interogatoriu in autobuzul care ne ducea din Lijiang la punctul de pornire pentru Tiger Leaping Gorge. Era o singura persoana care vorbea engleza in tot autobuzul: profesor de engleza intr-un sat din zona. El punea intrebarile, asculta raspunsul si apoi traducea pentru toata lumea din autobuz. Oamenii dezbateau raspunsul si apoi il puneau pe domn profesor sa mai intrebe ceva si tot asa. 8 ore nu s-au plictisit de noi desi noi am tot incercat sa ne eschivam (ba sa dormim, ba sa citim). Dar nu am avut nici o sansa de reusita. 

Cel mai amuzant a fost insa intr-un taxi in China (nu mai imi aduc aminte orasul). Pentru ca este extrem de greu sa gasesti soferi care sa vorbasca engleza si pentru ca este la fel de greu sa gasesti soferi care stiu sa citeasca scrierea latina a unei adrese chinezesti, aveam mereu biletele scrie de receptionerii de la hotelurile unde eram cazati cu indicatii in chineza pentru unde vrem sa ajungem. Ne urcam in taxi, aratam biletul si totul mergea ca uns. Mai mereu Cipri se aseza pe locul din fata ca sa ii fie mai usor sa dea indicatii unde vrem sa ne oprim.

Si cum stateam noi frumos in masina il vad pe sofer ca sa tot uita amuzat la picioarele lui Cipri care era imbracat in pantaloni scurti. Si se uita si se tot uita. Mai ca incepea sa bata la ochi atata interes. Pana cand se pune omul pe ras si incepe sa arate cu degetul cand la capul lui Cipri, cand la picioarele lui Cipri.

Si cum noi nu intelegeam ce tot vrea si de ce este asa amuzant, incepe sa arate cu degetul la el in cap si la picioare si sa spuna "Black". Apoi arata la Cipri si spunea "White".

Practic omul realiza pentru prima data in viata lui ca persoanele cu parul blond au parul blond si pe picioare, nu numai in cap :) 

Evident ca noi ne-am tavalit nitel de ras vazandu-l pe el atat de entuziasmat de descoperirea facuta. Insa daca este sa fiu cinstita, cam asta a fost si reactia mea cand am vazut pentru prima data palmele unei persoane de culoare. Nu am avut tupeul sa ii atrag atentia ca are palmele altfel decat ma asteptam eu, dar in capul meu cam acelasi proces a fost.

Pentru cineva care vine dintr-o tara europeana fara o mare diversitate etnica, culoare pielii este ceva la care nu te gandesti aproape niciodata. Realitatea este insa ca doar 11.5% din populatia lumii este alba. 850 de milioane. Atat. Restul pana la 7.7 miliarde este in cu totul alte tonuri si culori. 

Cand iesi din propria "gradina” descoperi ca lumea asta chiar este mare. Si s-ar putea chiar sa descoperi ca esti minoritar.

Un traseu usor in zona St. Moritz

Nu intotdeauna cele mai frumoase trasee trebuie sa fie si dificile, lungi si greu accesibile. Iar treseul pe care vi-l prezint astazi este exemplul cel mai elocvent.

Daca aveti copii sau daca nu sunteti tocmai in forma si vreti sa faceti un traseu pe munte in zona St Moritz atunci acesta este traseul pe care vi-l recomand cel mai mult.

Si daca nu ati vazut vreodata de aproape un ghetar, atunci chiar ca nu aveti voie sa il ratati.

Traseul porneste de la gara Morteratsch unde puteti ajunge cu trenul din St Moritz. 

Langa gara exista si o parcare imensa (cu plata) in cazul in care va decideti sa folositi masina ca sa ajungeti la locul de pornire. 

In total sunt 10.6 km de mers. 

5.3 km de urcare (cu 597 de metri diferenta de altitudine) din Morteratsch pana la cabana Boval. Si tot atat de coborat.

Este un traseu foarte bine marcat (ca doar suntem in Elvetia) si simplu de urmat. Trebuie doar sa urmati semnul catre cabana Boval (Chamanna da Boval). 

Poteca urca foarte lin, nu este greu de urmat si nici nu sunt zone periculoase.

Cand se ajunge foarte aproape de cabana este o zona mai abrupta dar pentru ca traseul este facut sa fie potrivit si prichindeilor si incepatorilor, exista franghii de care poti sa te tii. Mai mult poteca este foarte lata si nu vei fi deranjat prea tare de scarile pe care trebuie sa le urci chiar si de nu esti cel mai bun prieteni cu altitudine si cu privitul in haul vaii.

Noi auzisem de traseul acesta de la niste prieteni care fusesera acolo cu doua saptamani inainte. Ei l-au facut cu doi copii de 10 si 7 ani. Si nu erau singurii.

Noi am pornit pe traseu foarte devreme dimineata pentru ca voiam sa plecam spre casa in aceeasi zi si pentru ca voiam sa evitam aglomeratia. Ceea ce as recomanda si voia pentru ca traseul este unul foarte popular si se aglomereaza foarte tare in jurul pranzului. 

Noi la urcare nu ne-am intalnit decat cu 4 persoane. La coborare insa, mai ales cand ne-am apropiat de gara,  se aglomera chiar bine. Si era plin de familii cu copii, unii dintre ei chiar mai mici de 7 ani, ceea ce spune multe si despre accesibilitatea traseului dar si despre la ce ar trebui sa va asteptati daca porniti mai tarziu.

La plecarea din gara, traseul urca incet incet prin padure. In departare se vede ghetarul iar la baza muntelui se vede o poteca foarte plata pe care o puteti urma pana la baza ghetarului (daca vreti sa il vedeti si de jos in sus).

Cu cat inaintezi mai mult cu atat peisajul se schimba si in loc de padure incepi sa mergi pe marginea morenelor. 

Ultima parte a traseului este mai abrupta dar ajungi cat ai clipi la cabana si poti sa te bucuri de o pauza sa mananci sau sa bei ceva la cafeneaua de acolo:

Si inchei cu o tema de gandire. Ca majoritatea ghetarilor din lumea asta, si acesta se retrage intr-un ritm alarmant. Atat de repede incat nu se stie pentru cat timp o sa mai ne putem bucura de el.

Povestea de duminica - Crocodilul

Pe unul dintre blogurile pe care le urmaresc, exista un set de articole intitulat "Parenting Around the world" care strange tot felul de povesti mai mult sau mai putin amuzante despre lucruri ce sunt complet normale pentru parinti din alte tari dar mai putin normale pentru cetatenii americani mutati acolo.

Si la un moment dat exista si varianta inversa cu familii americane care se muta inapoi in SUA in conditiile in care copiii lor s-au nascut in alta parte si este prima data cand pun piciorul pe pamant american.

Una dintre povesti este cu un copil nascut in Africa de Sud care ajunge la gradinita in SUA si trebuie sa raspunda la intebarea: "Numeste un animal exotic". Toti ceilalti copii zic: girafe, lei si antilope. Numai el spune: iepure. Vazuse pentru prima data un iepure cu doar cateva zile inainte. Leii si antilopele erau normalitatea. Iepurele era exoticul.

Este in firea noastra a tuturor sa vedem lumea prin lentila experientelor proprii. Si daca este ceva ce am invatat din calatoriile noastre, este sa incerc sa nu generalizez "normalitatea mea". 

Nu imi iese mereu. 

Dar incerc.

Suntem aproape 8 miliarde pe lumea asta. "Normalul" poate fi extrem de divers.

Si ca sa nu incep cu povesti despre rasa, religie sau politica , o sa incep cu o poveste tot despre animale.

Stateam la povesti cu ghidul nostru din Uganda si ii aratam poze si filmulete cu Rexanul nostru. La un moment dat incep sa ii spun cat de mult ii place lui Rex sa inoate si ii arat niste filmari cu balaceala lui din iazul de la 2 km de casa.

Se uita ghidul ce se uita si apoi intreba:

"In apa aia nu sunt crocodili?"

Pe noi ne-a bufnit rasul si a trebuit sa ii explicam ca in Belgia mai mult de iepuri si capriore, nu ai alte animale salbatice. In ultimii anii au aparut si vreo trei lupi care au nume si care atunci cand au facut puii au fost paziti de armata ca sa nu fie impuscati din greseala in sezonul de vanatoare. Acestia erau primii pui nascuti in Belgia in ultimii 150 de ani.

Pe cat ne-a uimit pe noi intrebarea cu crocodilul, pe atat l-a uimit pe el ideea ca nu exista animale salbatice decat la gradina zoologica.

Normalitatea are mii de fete.

Peninsula Mani (Peloponnese)

Atunci cand am decis sa stam pentru 4 nopti intr-un mic sat din sudul peninsulei Mani (bratul central din Peloponnese) nu stiam absolut nimic despre zona respectiva si la ce anume ar trebui sa ne asteptam. Mi-a placut atat de mult cazarea (dupa cum v-am povestit zilele trecute) incat m-am gandit ca oricum este doar o perioada de stat cu burta la soare deci si de nu gasim nimic de vizitat, nu o sa ne afecteze prea tare. 

Dar dupa ce m-am apucat de citit ca sa vad cam ce este de vazut prin Mani, am descoperit ca nu este deloc o zona saracacioasa din punct de vedere turistic si ca desi nu este cea mai cunoscuta locatie din Grecia asta nu inseamna ca nu are cateva atractii de tinut minte. 

Sparta este probabil cea mai cunoscuta dintre ele. Iar partea vestica a peninsulei are cateva localitati foarte interesante (cum ar fi Githyo) si cateva plaje chiar interesante mai ales ca vin cu promisiunea ca poate vezi testoase. 

Dar noi luasem deja cazare pe partea estica a peninsulei si desi distantele sunt foarte scurte, timpul necesar ca sa le parcurgi nu este deloc ce te-ai astepta.

Mani este o zona relativ necunoscuta asa ca infrastructura este destul de saracatioasa iar faptul ca aproape intraga penninsula este foarte muntoasa, nu ajuta deloc. Muntii Taygetos se extind pentru aproape 100 de km din mijlocul Peloponnesului si pana in sud la Capul Tenaro. Iar inainte sa va faceti sperante ca or fi doar niste prapadite de dealuri cu nume de munte, va anunt ca altitudinea maxima este de 2407 m (Profitis Ilias). 

Asa ca pentru cei ce vor sa viziteze si partea estica si partea vestica a peninsulei, cel mai bine este sa aibe cazari in ambele locuri. Altfel vei sta mai mult in masina decat la vizitat.

Noi am decis sa ne limitam la ce era la maxim o ora de condus de satul nostru. Iar pentru cat timp am avut noi la dispozitie, a fost ideal.

O zi am petrecut-o vizitand cateva localitati la sud de Trachila: Areopoli, Oytilo, Limeni si Pestera Diros.

O alta zi a fost pentru mers la nord: Stoupa, Foneas, Agios Nikolaos.

Celelalte doua zile au fost impartite in Trachila si Stoupa.

Daca aveti mai mult timp puteti sa va uitati sa mergeti in sud pana in Gerolimenas si Capul Tainaron. Sau sa mergeti in nord pana in Kardamili.

Trachila

Trachila a fost satucul in care am avut cazarea si care ne-a cucerit de cum am am deschis ochii in prima zi acolo. Este un sat foarte mic, cu doar cateva case asezate de-a lungul apei, un singur restaurant, cateva case care se pot inchiria turistilor, un singur drum care traverseaza satul si un singur drum care vine din Agios Nikolaos si care se termina in Trachila (practic este o fundatura, nu ai unde sa mergi mai departe de Trachila ). 

In fiecare dimineata ne amuzam urmarind locuitorii satului cum ies cu scaunul pe marginea strazii si stau la o barfa si la o cafea. Iar mica piateta de langa golf era un fel de "consiliul primariei". Probabil cele mai importante decizii se luau acolo. Viata se scurge cu cu totul alta viteza intr-un sat precum Trachila.

Toata lumea cunostea pe toata lumea iar numarul de turisti nu era cine stie ce impresionant asa ca nu prea se simtea.

In fiecare seara, singurul restaurant din sat devenea punctul central al actiunii. Cred ca jumatate din populatie trecea pe acolo. Macar pentru o bere sau un pahar de tarie. Angajati erau doar propietarul si sotia lui si de aveai neinpiratia sa mergi cand iti e deja foame atunci aveai o mare problema. Dar cu toate ca timpii de asteptatare erau lungi, proprietarul te facea sa te simti ca si cum ii erai musafir acasa. Mereu cu un sfat bun, mereu sa ajute, mereu sa te faca sa te simti bine. Si desi nu exista meniu si in principiu turistii puteau fi pacaliti fara probleme (pentru ca nu stiai pretul inainte sa comanzi), mare ne-a fost socul sa auzim nota de plata. Am mancat acolo in fiecare seara (4 persoane) si pentru 4-5 feluri de mancare, 2 salate grecesti, 2 portii de cartofi, 1 litru de vin am platit 40 de euro. Nu de persoana. In total 40 de euro. Si pentru ca nu ai fi in Grecia daca nu ai primi ceva din parea casei, in fiecare seara am avut apa si fructe gratis. 

Limeni

Nu este nici o indoiala ca Limeni este cel mai frumos sat din zona. Are un farmec aparte cu casele lui din piatra si cu apa de un turcoaz photoshopat. 

Este un fel de Trachila dar mult mai putin rustic. Sunt mult mai multe restaurante si mult mai multe locuri de cazare. De fapt tare ma indoiesc ca mai locuieste cineva acolo. Cred ca tot satul este pur turistic. 

Pesterile Diros

Daca reusiti sa ve desprindeti de Limeni si de plajele din jur atunci o vizita la pesterile Diros reprezinta o iesire binevenita din monotonia: baie-mancare-frappe. Din descrierile de pe diverse site-uri ma asteptam sa fie foarte mare mai ales ca vizita incepe cu o plimbare cu barca prin pesterile pline de apa. Insa traseul pentru turisti nu e chiar asa lung. E insa destul de interesant mai ales daca este complet liber cum a fost cand am mers noi (eram singurii turisti). 

Stoupa

Nici Trachila si nici Limeni nu au plaje propriu zise. Sunt doar scari care coboara in apa si celebrele "betoane". Platesti pentru relieful foarte abrupt. Ai privelisti foarte frumoase cu muntele pravalindu-se in apa dar nu ai plajele line cu nisip pe care si le doresc multi. Iar majoritatea plajelor de pe langa aceste localitati, sunt cu pietris.

Exceptie este Stoupa care are plaje intinse, din nisip, sezlonguri si umbrelute de inchiriat (era 7 euro pentru 2 sezlonguri+masa+umbrela), o promenada draguta cu restaurante pentru toate buzunarele si gusturile, magazine, brutarie etc. Intr-un cuvant: cam tot ceea ce ii trebuie omului daca nu vrea sa conduca prea mult. Din toate localitatile prin care am trecut Stoupa este cea mai potrivita pentru o familie cu copii.

Mani nu are nici cele mai frumoase plaje din Grecia, nici cele mai importante ruine antice, nici cele mai frumoase sate (cum gasesti prin insule). Dar este o zona relativ virgina cand vine vorba de turisti. Mai ales turisti straini. Deci daca vreti sa fiti undeva in afara traseelor mult prea batatorite de calatori, Mani este o solutie chiar foarte buna.