Dupa patru zile de urcare, eram in tabara Barafu si ne pregateam pentru ziua cea mare - urcatul pe varful Uhuru (cel mai inalt punct din Africa).
Sunt doar 5 km din tabara pana pe varf insa diferenta de altitudine este una destul de serioasa ( se urca de la 4700 m la 5895 m) asa ca timpul estimat de urcare este intre 6 si 7 ore. Apoi cobori inapoi in tabara, iei pranzul si cobori mai departe pana in tabara Mweka. Un total de 13 km de coborare care iti mai ia inca 5-6 ore.
Este o zi lunga si destul de obositoare. Mai ales daca faci traseul de 6 zile si avusesei deja o zi mai grea urcand de la Barranco la Barafu.
Pentru ca dureaza atat de mult si urcatul si coboratul, recomnadarea este sa pornesti din tabara la miezul noptii cu speranta ca ajungi pe varf in 6 ore ca sa vezi rasaritul. daca esti foarte incet atunci esti sfatuit sa pornesti la 11 noaptea.
In seara de dinainte am stat cateva ore si am intors problema pe toate partile, impreuna cu ghizii nostri. Pentru americani era foarte clar - ei or sa se trezeasca la 23.30 si or sa plece cel tarziu la ora la ora 00.00 pe traseu. Noi insa facusem pana atunci toate distantele in aproximativ jumatate din timpul estimat oficial. Deci daca plecam la ora 00.00 si faceam doar 3.5 ore pana sus atunci ajungeam acolo cu 3 ore inainte de rasarit. Nu ai cum sa stai timp de 3 ore sus pe varf ca sa astepti sa iasa soarele. Ai fi inghetat in maxim jumatate de ora. Am mai avut aceeasi problema cand am urcat pe Kinabalu in Malezia si Cipri a inceput sa coboare inainte de rasarit pentru ca ii clantaneau dintii in gura de frig. Nu voiam sa facem aceeasi greseala si acum.
Problema era ca nu voiam sa plecam ultimii si apoi sa ajungem din urma grupurile si sa nu putem sa depasim. Sa fim prinsi dupa cineva foarte incet si sa nu facem nici un prpgres. Este extrem de obositor sa nu poti sa mergi in ritmul tau si este ceva ce incercam intotdeauna sa evitam.
Ghidul ne-a promis insa ca nu se va intampla asta. Ca exista portiuni unde poti depasi usor si ca de obicei oamenii se dau din poteca cand vin ceilalti din spate. Lucru pe care nu prea il experimentasem pana atunci. Oamenii au tendinta sa se opreasca ca niste oi fix in mijlocul potecii. Chiar si atunci cand fac pauza.
Eu imi doream foarte mult sa vad rasaritul asa ca pana la urma asta a primat si am hotarat sa plecam mai tarziu. Americanii se porneau la miezul noptii cu ghidul asistent si un caraus care sa le duca bagajul. Iar noi plecam la ora 02.00 cu ghidul. In ideea ce o sa ajungem in acelasi timp sus ca sa facem o poza de grup impreuna.
Ne-am trezit la 01.30, am baut un ceai, am mancat niste paine cu gem si la 02.00 am dat drumul la ceas si ne-am pus pe urcat. Tabara era complet goala si nu se mai auzea tipenie de om. Eram ultimii care plecam. Toata lumea plecase cel tarziu la miezul noptii.
Am mai facut cateva varfuri cu plecare la miezul noptii (Kinabalu, Damavand si chiar si pe Inca Trail) si niciodata nu mi-a placut partea pe care o faci inainte de rasarit. Rasaritul este de obicei glorios iar la coborare esti pre plin de adrenalina ca sa mai simti ceva. Insa urcarea pe frig si intuneric nu m-a cucerit pana acum.
Cand am urcat pe Damavant chiar am avut la un moment dat (imediat dupa pornire) un episod in care am crezut ca nu o sa mai pot sa urc nici 50 de metri. Am mancat un baton energetic si mi-am revenit. Din fericire. Dar e ceva ce pe timpul zilei nu mi s-a intamplat niciodata indiferent cat de greu ar fi traseul sau de cate ore sunt pe traseu.
Dar de data asta lucrurile au mers chiar foarte bine. Intre timp ne cunoastem corpurile mult mai bine. Stim cum sa ne echipam corespunzator. Stim cum sa ne hranim corespunzator. Sa ne hidratam corespunzator. Asa ca mi-am intrat foarte usor in ritm.
Mai ales ca intre tabara Barafu si tabara Kosovo este un traseul cu roci foarte mari care blocheaza complet vederea catre varf asa ca eram doar noi trei intr-o liniste deplina. Nici un picior de om in jur. Parca era numai muntele nostru.
Insa imediat ce am ajuns pe platoul unde e tabara Kosovo am inceput sa dam si de codasii urcarii iar in fata noastra se vedea un sir de lumini de la lanterne care parca ajungea pana la Dumnezeu. Un infinit urcus extrem de abrupt care parca se ridica vertical fix in fata noastra.
Primul gand a fost - parca urcam in podul casei (atat era de abrupt).
Iar al doilea - o sa avem de depasit nu gluma.
Dar nu era ca si cum varful s-ar fi putut muta din loc ca sa vina mai aproape asa ca ne-am pus pe dat din picioare. Intre timp a inceput si sa ninga un pic si sa bata vantul deci nu era ca si cum ai fi putut sta la o sueta. Noi oricum nu facem pauze cand mergem dar de data asta chiar ca nu aveam chef sa devin un cub de gheata. Singura pauza mai lunga au fost cele 10 minute de la Stella Point. In rest am mers incetisor si am facut slalom printre grupuri.
Chiar inainte de Stella Point i-am intalnit pe americani. Mergeau foarte bine insa cel care se simtise rau in zilele precedente se resimtea si acum. Am schimbat cateva cuvinte de imbarbatare si ne-am vazut fiecare de ritmul nostru.
Am ajuns pe varf la 05.38. Perfect pentru vazut rasaritul. Si ce rasarit a fost. Parca intreg muntele luase foc. Nu au fost multe lucruri la urcarea pe Kili de care o sa imi aduc aminte insa rasaritul vazut de pe varf este in mod clar ceva care va sta cu mine pentru mult timp de acum inainte.
Am facut pozele "obligatorii" de turist pe varf de Kilimanjaro, ne-am hlizit unii la altii, ne-am minunat cat de frumos este totul in jur si dupa ce inghetasem deja bocna am deciz ca este cazul sa o luam incetisor la vale. Fericiti ca de data asta planul a mers ca uns si programul ni s-a potrivit ca o manusa.
La 06.09 ne-am pornit la vale iar la 08.20 eram deja in tabara.
Carausii de la noi din grup erau foarte entuziasmati. Primii inapoi in tabara. Si culmea chiar si o femeie. Nu era chiar o surpriza pentru ca ne vazusera cum mergem in zilele precedente dar erau mandrii de noi.
Ne-am asezat la soare cu un pahar de suc in mana si cum era doar 08.20 dimineata, am inceput sa ne intrebam noi ce facem restul zilei. Nu era prima data cand vorbeam despre asta. Pentru ca ne tenta foarte tare ideea de a nu mai sta inca o noapte in cort. Visam la o bere rece si un lenevit intr-un hamac asa ca l-am strigat pe ghid si l-am intrebat ce parere are daca noi coboram in ziua aia pana la poarta parcului? Poate sa ne faca agentia rost de o masina sa ne duca in Moshi? Si sa ne ajute cu cazarea?
Sunt 16 km de coborare de la Barranco pana la poarta. Si in total insemna ca o sa coboram nici mai mult nici mai putin de 4200 de metri dintr-un foc. Dar berea era prea tentanta. Iar ghidul ne-a zis razand ca a avut turisti care au mai facut asta si ca este sigur ca noi nu o sa avem nici o problema la coborare. Ca e usor si ca poteca e buna. El nu putea sa mearga cu noi dar ne-a zis ca de cum soseste ghidul asistent, o sa coboare el si cu un caraus cu noi.
Nu stiu unde a visat ghidul ca poteca este OK ca toata coborarea de 8 km de la Barafu pana la Mweka a fost un chin. O mare de bolovani care mai de care mai alunecos pentru ca mai se si pusese pe plouat.
Abia dupa Mweka, cand am intrat in padurea tropicala, a inceput poteca sa fie mai buna insa deja geninchii mei strigau din toti porii. Numai gandul la berea rece si la dusul cald m-au facut sa cobor fara prea mare bombaneala. Dar nu a fost deloc usor.
Daca restul zilelor au fost doar plimbari scurte si lejere care nu ne-au pus deloc la incercare. Ultima zi a avut 4.5 km de urcat 1200 de metru (culmea de la 4700 de metri la 5895 de metri) si apoi 22 de kilimetri si 4200 de metri de coborare. Asta ca sa terminam cu stil!
PS: Berea a a venit la fix. Iar dusul cald si mai si.
 |
| Sirul de lanterne |
 |
| In departare se vad luminile din Moshi |
 |
| Poza cu semnul - pe noapte |
 |
| Si poza cu semnul pe zi :) |
 |
| Incet incet incepe sa se vada si in jur |
 |
| Muntele Meru |
 |
| Rasaritul |
 |
| Stella Point la coborare |
 |
| Aici e inca buna poteca la coborare |
 |
| Cealalta planta endemica |
 |
| Inapoi la intrarea in parc |
