4+1 trasee usoare din Grindelwald

In ultimele doua articole am descris doua trasee destul de lungi pe care puteti sa le faceti avand ca punct de pornire Grindelwaldul.

Primul traseu este Grindelwald - Grosse Scheidegh - First - Grindelwald si este parte din traseul pentru cursele E51 si E101 de la Eiger ultra.

Al doilea traseu este mult mai scurt si mai usor dar iti ofera posibilitatea sa te minunezi admirand fata nordica a Eigerului.

Evident ca daca aveti timp, chef si picioare puteti face intreg traseul E51 sau E101. Dar cum nu toata lumea este amatoare de distante atat de lungi, m-am gandit sa va spun si cateva alternative mult mai scurte si care pot fi facute de oricine. Inclusiv de familiile cu copii mici.

Cum nu am putut sa ma abtin sa nu adaug si un traseu spre minunatul Faulhorn, articolul de astazi a ajuns sa fie 4+1 trasee. Adica 4 trasee usoare + 1 mai putin usor:

1. Grosse Scheidegh - First
2. First - Bachalpsee-First
3. First - Grindelwald
4. Kleine Schildegg - Eiger
5. Schynige Platte - Faulhorn - First

Vedere din Grosse Scheidegh

Grosse Scheidegh - First 

Lungime : 5.8 km

D+: 269 m

D-: 73 m

Timp: 2 ore

Pornire: Grindelwald, Grosse Scheidegg 

Sosire:  Bergstation First, Grindelwald

Partea care mie mi-a placut cel mai mult cand am facut traseul de 28 de km Grindelwald - Grosse Scheidegh - First - Grindelwald, a fost portiunea dintre Grosse Scheideg si First. Este un balcon din care ai o ditamai privelistea catre intreaga vale si muntii din jur.

Drumul este foarte drept, fara urcari sau coborari abrupte, pe o poteca foarte lata (exista si varianta sa mergeti pe o poteca mai ingusta un pic mai sus pe munte dar nu e cu nimic mai speciala ca drumul mare de pe marginea vaii) si fara probleme de orientare. 

Este un traseu pe care il puteti face si copii mici, si cu carucioare, chiar si cu bicicleta daca vreti. Si este deschis tot anul.

Din Grindelwald autobuzul 128 va duce pana la punctul de pornire. Programul il gasiti aici.

Iar din First luati telegondola ca sa coborati in Grindelwald.  

Vedere din First

First - Bachalpsee-First

Lungime : 5.9 km

D+: 188 m

D-: 188 m

Timp: 1.5-2 ore

Pornire: Bergstation First, Grindelwald

Sosire:  Bergstation First, Grindelwald

Acesta este un traseu foarte usor si circular cu placarea si sosirea in First.

Este o poteca mare si usor de urmat (ca si la primul traseu).

Perioada pentru drumetii este: mai - noiembrie. Depinde de cat de multa zapada este.

Bachalpsee este un lac extrem de frumos. Din pacate eu l-am vazut doar in cursa si nu am apucat sa ii fac nici o fotografie. Google va poate astampara curiozitate. Insa va garantez ca este frumos.

Aproape in Grindelwald

First - Grindelwald

Lungime : Aproximativ 6 km

D+: ?

D-: Aproximativ 1200 m

Timp: 2 ore

Pornire: Bergstation First, Grindelwald

Sosire: Grindelwald

Evident ca daca vreti puteti sa si urcati sa si coborati din Grindelwald pana in First dar cum ideea era sa va dau trasee usoare, o varianta ar fi sa luati telegondola pana sus si sa coborati pe propriile picioare spre Grindelwald.

De data asta poteca este una destul de abrupta si deloc OK pentru carucioarele de copii. Cele 2 de mai sus sunt ok pt carucioare.

Prima parte chiar cand se pleaca din First este extrem de abrupta insa si privelistea este una de zile mari. Asa ca daca vreti sa va dezmortiti un pic picioarele urmati semnele catre Grindelwald

Eiger

Eiger Trail

Lungime : 6.1 km

D+: 69 m

D-: 773

Timp: 2 ore

Pornire: Grindelwald, Eigergletscher station

Sosire: Station Alpiglen, Grindelwald

Exista numeroase obtiuni ca sa admirati de aproape celebra fata nordica a Eigerului. Tura de mai sus este una dintre ele.

O alta varianta este sa mergeti cu trenul din Grindelwald pana in Kleine Scheidegg si apoi sa coborati pe jos (8 km). 

Ambele sunt trasee foarte usoare. Iar daca avelegti a doua varianta atunci puteti sa o faceti chiar si cu copii in carucior pentru ca este o poteca mare si pietruita.

Schynige Platte - Faulhorn - First

Lungime : 16 km

D+: 832 m

D-: 698 m

Timp: 6 ore

Pornire: Schynige Platte, summit station

Sosire: Bergstation First, Grindelwald

Evident ca nu am putut sa ma abtin sa nu pun si un traseu un pic mai dificil. Dar cum sa ajungi in zona si sa nu vezi privelistea de sus de la Faulhorn?

Pornirea este din Schynige Platte, o statie de tren aflata la 2076 de metri altitudine si unde ajungeti cu trenul din Interlaken. Atentie trenurile merg doar in lunile de vara: mai-octombrie. Chiar si daca nu aveti chef sa faceti tot traseul, puteti sa mergeti cu trenul doar de placere. Dureaza 52 de minute iar sus la final o sa dati de un restaunrat unde puteti bea/manca ceva si admira privelistea.

Exista si un traseu panoramic circular destul de usor pe care puteti sa il faceti cu plecare si sosire in gara.

Dar eu tot v-as sfatui sa ajungeti pana sus la Faulhorn de aveti timp si picioare.

Cam atat pentru astazi. acestea au fost ideile mele de trasee usoare pe langa Grindelwald. De cum se face cald, sper sa ajungem iar in zona sa ne mai antrenam un pic. Deci sigur o sa revin si cu alte recomandari.

La poalele Eigerului (II)

Zapada care inca nu se topise la altitudini peste 2000 de metri, ne-a facut sa ne revizuim planurile pentru cea de-a doua zi de plimbare. In plus nici vremea nu mai era la fel de prietenoasa cum fusese cu o zi in urma. Cerul era destul de gri si se anuntau sanse mari de ploaie.

Asa ca am decis ca este cazul sa nu ne aventuram prea tare si mai bine sa stam prin apropiere. Solutia cea mai la indemana era deci sa pornim in aceeasi directie in care pornisem din greseala cu o zi inainte - spre Kleine Scheidegg.

Ne pornim din Grindelwald

De data asta traseul este unul destul de usor si in mare parte chiar monoton. Tocmai potrivit pentru niste picioare destul de grele dupa ziua mai lunga de ieri.

Varianta aleasa de noi a fost sa mergem si la dus si la intors in lungul caii ferate Gringelwald-Kleine Scheidegg pentru ca este o poteca foarte usor de alergat (cel putin la coborare).

La momentul respectiv credeam ca asta este poteca pe care coboara cei ce fac E101. Dar am avut doar partial dreptate pentru ca la E101 participantii merg pe o poteca ce trece chiar pe la poalele Eigerului iar de aveti noroc poate o sa gasiti si cataratori care incearca sa ajunga sus pe varf. 

Sincer mie mi se pare ca Eigerul seamana cu o lama de topor. Nu inteleg cum cineva ar putea sa urce pe varf. Dar uite ca exista destui nebuni pe lumea asta. Nebuni in sensul frumos ca tare mult ii invidiez pentru ce sunt in stare sa faca.

Mi-ar fi placut sa avem parte de o vreme mai cu soare in care sa vedem Eiger-ul in toata splendoarea lui. Dar nu a fost sa fie. Chiar si asa, tot mi se pare greu de crezut ca cineva poate urca fata nordica:

Fata nordica a Eigerului

Singura portiune care a fost mai abrupta (desi nu e nimic iesit din comun) este chiar inainte sa ajungi in gara din Kleine Scheidegg.

prin gara

Am vazut cortul asta de atat de multe ori cand eram la schiat...

Si cum mergeam eu linistita pe poteca ma trezesc nas in nas cu o partie de schiat care imi este extrem de cunoscuta. Este o partie care, pe vremea cand invatam sa schiez, a dat cu mine de multe ori de pamant. Si nu stiu cum se face dar mereu ajungeam la ea. :) 

Prima data cand am reusit sa o cobor complet fara sa dau cu fundul de zapada, mai ca nu m-am pus pe chiut de fericire. Mai tarziu am vazut si filmarea cu mine coborand partia si nu am mai fost la fel de impresionata. Cand coboram ma simteam de parca am viteze de cupa mondiala. Pe filmare zici ca stau pe loc. 

Dar chiar si asa, partia aia are un loc aparte in amintirea mea. E partia mea preferata. Asa ca m-am bucurat nespus sa o urc si la picior nu doar sa o cobor pe schiuri.

La urcat pare mult mai putin abrupta :)

Hop si eu in poza ca sa estimati mai bine dimensiunile

Cand am ajuns noi sus deja se pornise ploaia asa ca nu am stat prea mult pe ganduri si am luat-o repede la vale.

Cum am zis mai sus, ideal ar fi fost daca luam poteca imediat pe sub munte. Insa cum nu am stiut de ea, noi am mers pe acelasi drum ca la urcare.

Sunt absolut sigura ca de vremea ar fi fost mai prietenoasa, am fi ramas mult mai impresionati de traseu. Am mers de foarte multe ori acolo la schiat si stiu cum arata muntii aia cand au ei chef de jucat in soare. Deci chiar daca fotografiile de aici nu sunt prea convingatoare, eu chiar va sfatuiesc sa mergeti sa vedeti fata nordica a Eigerului. Ca arata chiar interesant.

La alergat - Marea coborare (Eiger Ultra Trail - E51)

In 2019 au fost 3 curse importante la care m-am inscris: 

1. Lavaredo
2. Eiger
3. OCC 

Distantele erau asemanatoare dar fiecare separat avea ceva ce ma ingrijora.

Lavaredo era prima mea cursa de 50 de km in Alpi asa ca era cursa in care testam cam ce credeam eu ca ar trebui sa functioneze in materie de mancare, hidratare, echipament etc etc etc. Era prima data cand stateam pe munte pentru atatea ore intr-o cursa. Era un nou teritoriu pentru mine.

OCC era "starul" anului. Cursa cea mai grea si in plus o cursa pentru care oamenii trebuie sa se califice. Iar asta inseamna un nivel mult mai ridicat pentru competitori. Au fost aproape 300 de "elite runners". Si in plus au fost mult mai multi barbati decat femei. Cu cat competitia e mai puternica cu atat trebuie sa tii un ritm mai ridicat. Eram foarte ingrijorata ca o sa raman printre ultimii si o sa fiu complet demotivata. 

La Eiger ce ma ingrijora cel mai tare, era profilul traseului.

Pentru E51 este foarte usor sa iti aduci aminte ce trebuie sa faci: urci 25 de km si apoi cobori 25 de km.

Poate va inchipuiti ca ingrijorarea venea de la cei 25 de km de urcat.

In nici un caz.

Mie imi plac urcarile si chiar sunt destul de buna pe urcari (comparat cu cei din mijlocul clasamentului).

Pun capul in pamant si dau din picioare pana ajung sus.

Nu fac pauze. Nu incetinesc. Sunt destul de constanta pe urcari.

Problema mare este pe coborare.

Este atat de frustrant sa depasesti 100 de oameni pe urcare si apoi sa te depaseasca 75 pe coborare. Atat de frustrant...

Dar efectiv nu indraznesc sa ma arunc cu capul inainte...la vale.

Apropos nu stiu daca ati vazut vreodata o cursa de alergare montana? Sa vedeti care este diferenta dintre femei si barbati la coborare. Este probabil exemplul cel mai clar pentru cat de diferit percepe un barbat si o femeie asumarea de riscuri si cum e cu instinctul de supravietuire.

Mie imi este extrem de frica sa nu cad sa imi rup ceva. Asa ca parca as fi o batranica de 80 de ani plecata sa faca piata. Cam asta e nivelul meu pe coborare.

Urasc ca sunt atat de tematoare. Dar nici nu cred ca ma voi schimba prea mult in viitorul apropiat.

Sa fim seriosi - eu am invatat sa merg pe bicicleta fara sa fi cazut vreodata si nu am cazut de pe bicicleta in 30+ de ani de cand o tot folosesc. Adica daca nici macar cand eram copil nu eram eu prea "aventuroasa", acum nici nu mai zic.

In plus coborarile nu sunt deloc prietenoase cu incheieturile. Mai ales pentru cineva ca mine care nu isi lasa picioarele sa curga la vale. Cu cat franezi mai mult cu atat o sa iti superi genuchi mai tare.

Iar ideea ce voi avea 25 de km de franat, ca e mai mult franat decat alergat la vale, ma speria cumplit. 

Cum a fost in timpul cursei? 

Pai asta este magia curselor pe munte - imi aduc aminte imagini si cat de mult mi-a placut traseul dar nu imi aduc aminte deloc ca am suferit. Deci nu a fost atat de rau.

Este foarte adevarat ca orice vine dupa o urcare cum este cea spre Faulhorn, o sa para relaxare totala. 

Pentru ca aia e urcare nu gluma.

500 de metri D+ in 2 kilometri.

2 kilometri care parca nu se mai termina.

Imi aduc aminte ca am ridicat nasul din pamant si cand am vazut ce ma asteapta, am tras pe dreapta si am luat un gel. Ca nu se anunta de bine.

In aia 2 km am vazut mai multi oameni stand pe marginea potecii ca sa se odihneasca decat am vazut in tot restul anului in toate celelalte curse.

Dar si cand ajungi sus...

Parca esti intr-o carte de basme.

Eiger Trail este cea mai frumoasa cursa la care am fost pana acum. De departe.

Zona respectiva este de o frumusete extrema.

Cand am ajuns in varf la Faulhorn era coada atat de mare la check point incat am asteptat 45 de minute. Insa primul lucru pe care ti l-as spune nu e ca am asteptat sau ca urcarea a fost grea ci ca in momentul in care am ajuns sus si am vazut turcoazul lacului Brienz am ramas efectiv cu gura cascata.

Ambuteiaj

Mai tarziu am dat peste un munte carea parea un aluat de cozonac luat la framantat. M-am oprit si i-am facut o poza. Asta desi eu nu prea fac poze in viata de zi cu zi. Si cu atat mai putin nu fac poze in curse.

Rar mi-a fost dat sa vad ceva mai frumos decat ce am intalnit pe E51.

Iar coborarea recunosc ca nu este chiar atat de grea pe cat credeam. Pentru ca nu se coboara foarte abrupt deci nu pui presiune mare pe genunchi. Si in plus portiuni foarte lungi sunt atat de bolovanoase incat nu multi le alearga. Chiar i-am zis unui salvamontist ca poate pentru editiile viitoare fac si ei un pic de curat si strang pietroaiele.

Nu va inchipuiti ca as fi avut vreo viteza superluminica la coborare. Mi-a luat 6 ore sa urc si 4 ore sa cobor. Deci nimic fenomenal. Dar cred ca eram si extrem de obosita dupa urcare. In plus nici programul nu a fost ideal. Lavaredo fusese cu doar 3 saptamani in urma deci avusesem 3 saptamani nu tocmai productive.

Asta inseamna ca tare mult imi doresc sa merg la Eiger inca o data. Sa vad daca pot mai bine. Pentru ca eu cred ca pot mai bine. La fel cum si la OCC cred ca pot mai bine.

Dar cine stie. 

Sunt atatea curse interesante incat nici nu stii ce sa alegi.

Daca coborarea nu a fost chiar atat de grea pe cat credeam, obstacolul cel mai greu de trecut a fost insa podul suspendat din First.

Fusesem cu cateva saptamani inainte pe acolo ca sa ne antrenam si i-am zis lui Cipri ca eu nu urc pe podul ala nici batuta. Eu si podurile suspendate nu facem o echipa prea buna. Imi e frica de ele.

Numai ca organizatorii de la Eiger Trail au avut alte planuri iar check pointul din First era fix in restaurantul la care ajungeai trecand pe podul suspendat. Daca nu treceam pe acolo as fi fost descalificata deci : "curaj gaina ca te tai". 

De cum am pus piciorul pe el, le-am zis oamenilor din spate ca eu nu alerg pentru nimic in lume deci ori ma depasesc ori au rabdare. Au decis ca e mai amuzant sa aibe rabdare:

Probabil ca adrenalina de la concurs a facut sa nu simt frica atat de tare. Dar nici nu am stat sa admir privelistea :)

Eiger Trail a fost preferata mea in 2019. Si chiar daca multi spun ca este mai grea decat OCC, pentru mine a fost o placere sa o alerg. Daca ar fi dupa mine, as merge in fiecare an acolo.

Dovada stau toate pozele cu un zambet cat toata fata:

Iar daca vreti distante mai lungi, Cipri a facur E101 si poate sa confirme ca este candidata cu succes la cea mai grea cursa pe distanta asta din Europa. Si asta nu este doar parerea lui. 

Iar daca vreti sa cititi si despre celelalte curse din sezon:

• OCC
• Lavaredo
• Ce am mai facut pe la alergat

La alergat - Povestea mancarii ( Cortina Trail - La Sportiva Lavaredo Ultra)

Robert Hajnal spunea la un moment dat ca o competitie de "ultra trail running" (alergare montana pe distante mai lungi de 42 de km) este o competie de mancat.

Daca as fi auzit asta acum 6-7 ani, in primul rand, as fi crezut ca este tot o minciuna cum auzi pe la fotomodelele care zic ca mananca cartofi prajiti toata ziua dar de fapt ele sunt bulimice sau anorexice.  Cand te uiti la cum arata un alergator profesionist de anduranta, zici ca mananca numai de Paste si de Craciun. Si atunci numai legume. 

In al doilea rand, ce conteaza ce mananci cand alergi? Alergi si gata.

Asa credeam eu pe vremea aia. Si tot asa am crezut si cand alergam sub 10 km. Problema a aparut cand am inceput sa alerg semi-maratoane. Undeva pe la kilometrul 14-16 ramaneam fara picioare. Efectiv ziceai ca cineva m-a scos din priza. Aflam si eu ce este ala "hit the wall" si intr-un final incepeam sa il iau in seama pe Cipri care ma cicalea de luni bune sa am grija ce mananc si ce beau cand fac distante mai lungi.

Nu. Nu l-am crezut pe cuvant. Eu nu cred nimic si pe nimeni pe cuvant :) Ci l-am crezut dupa ce am inceput sa iau un gel pe undeva pe la km 11-12 si m-am trezit ca nu mai mi se taie picioarele la 14-16.

Nu degeaba sunt fizician experimentalist. Orice trebuie dovedit practic. Asta e mantra mea. Teoria nu are valoare daca nu e insotita de un experiment care sa o confirme. Iar experimentul trebuie repetat de suficiente ori incat sa fie relevant din punct de vedere statistic.

De ce ramaneam fara picioare dupa 14-16 km (cam o ora si jumatate de efort pentru mine)?

Pentru ca se terminau rezervele de glicogen din muschi si din ficat si corpul trebuia sa foloseasca grasime ca sa ma alimenteze cu energie.

Rezerve de grasime am din plin. Nu duc lipsa. Din pacate insa, rezervele de grasime nu prea se transforma usor si rapid in energie. Mai ales la noi astia care ne-am concentrat mai mult pe facut rezerve de grasime decat pe consumat rezerve de grasime.

Apropos: nu credeti ca e o gluma buna ca putem depozita doar vreo 2000 de calorii in muschi ca rezerva de glicogen dar in schimb avem practic posibilitatea sa stocam o rezerva infinita de energie sub forma de grasime? Si evident ca la femei este chiar mai rau decat la barbati. Pentru ca...de ce nu?  Daca tot e o gluma buna atunci gluma buna sa fie.

Da. Stiu. Milioane de ani de foamete. Milioane de ani fara certitudinea ca ai mereu hrana la indemana. Milioane de ani fara agricultura. Si mai rau milioane de ani fara supermarket.

Evolutie = Sa dam grasime la popor.

OK. In apararea grasimii, daca ar fi fost sa stocam aceleasi calorii sub forma de glicogen, ar fi trebuit sa fim cam cu 40 de kg mai grei. Deci e inestetic dar se poate si mai rau.

Dar care e treaba cu glicogenul si grasimile si ce mananci in cursa?

In ultimele decenii s-a studiat si s-a scris atat de mult despre alimentatia sportivilor incat nici nu mai stii ce sa crezi.

Si cu toate ca se studiaza si se scrie intensiv, o sa vezi strategii atat de diferite incat parca nimic nu are sens. Sunt unii care fac "carbs-loading" si altii care fac "intermittent fasting". Culmea e ca vei gasi si de o parte si de alta exemple ca aia e strategia care functioneaza. Asa ca la sfarsitul zilei, trebuie sa incerci sa vezi ce functioneaza pentru tine.

Informatia de baza ramane insa la fel.

Corpul uman foloseste ca surse interne de energie carbohidratii (glicogenul din muschi si zaharul din sange) si grasimile ( acizii grasi din sange si trigliceridele intramusculare). Proteinele sunt folosite mai mult pentru reparat muschii nu pentru alimentat muschii.

In stare de repaos corpul foloseste 80-90% energie din grasime, 5-18% carbohidrati si 2-5% proteine.
La efort raportul carbohidrati-grasimi se schimba in functie de intensitatea si durata efortului, de cat glicogen ai stocat in muschi si de ce carbohidrati mananci in timp ce faci acel efort.
De exemplu pentru niste exercitii usoare gen: mers cu bicicleta, inotat lejer, mers pe munte, dansat etc folosesti 50% carbohidrati si 50% grasime.
Cu cat efortul este mai intens cu atat procentul de energie din carbohidrati este mai mare. Iar explicatie este foarte simpla: reactie chimica pentru descompunerea carbohidratilor in energie este mult mai rapida si eficienta decat cea pentru grasime.

Informatia de mai sus sta la baza unuia dintre cele mai des intalnite mituri pentru facut sport ca sa slabesti. Cica daca vrei sa scapi de depozitele de grasime, trebuie sa mergi pe jos. Alergatul nu e bun.

O prostie.
Si asta ar spune numai cineva ce nu e in stare sa calculeze un procent sau care nu face diferenta dintre procent si valoare absoluta. Din pacate oamenii nu se mai chinuie sa traca informatia asta prin filtrul personal si o rostogolesc asa falsa cum e pana in panzele albe.

Este adevarat ca atunci cand alergi, organismul foloseste un procent mai mare din carbohidrati nu din grasime. Dar in valoare absoluta vei consuma mai multa grasime intr-o ora de alergat decat intr-o ora de mers pe jos.

Sa facem o leaca de matematica. Intr-o ora de alergat rapid vei consuma in jur de 600 de calorii. 30% sunt din grasime. Deci in valoare absoluta 180 de calorii consumate din grasime.
Daca mergi pe jos o ora consumi intre 200 si 350 de calorii. Sa zicem in medie 300 de calorii. 50% din ele vin din grasime. Deci in valoare absoluta 150 de calorii consumate din grasime.

Cat timp efortul este de scurta durata (sub 1.5-2 ore), esti acoperit de carbohidratii stocati sub diverse forme in organism. Cand se termina glocogenul din muschi o sa simti. O sa simti foarte bine. Este acel "hit the wall" pe care l-a simtit orice alergator si despre care spuneam la inceputul textului.

Sursa

Pentru efort de lunga durata trebuie insa sa suplimentezi cu carbohidrati simpli care sunt usor descompusi in energie.

Pentru mine mancatul in timpul curselor reprezinta probabil cea mai mare problema cu care ma confrunt de cand am inceput sa fac curse mai lungi de 20-25 de km. Mai ales la cele de pe munte care ajung sa fie 8-9-10 ore de efort.

Imi este extrem de greu sa mananc mancare solida asa ca ma bazez mult prea mult pe geluri, coca cola si bauturi iso (bauturi cu mult zahar si electroliti). Ceea ce inseamna ca dupa un timp o sa am crampe la stomac. Este efectul clasic dat de prea multe geluri.

Inca sunt in cautarea unei mancari solide care sa fie OK pentru mine. Dar nu am gasit-o. Am incercat sa mananc pana si banane. Iar eu urasc bananele.

Lavaredo (care a fost prima mea cursa montana de in jur de 50 de km) a fost o mare provocare pentru "educat" corpul sa primeasca ceva mancare. Mai ales ca punctele de primit hrana nu sunt foarte dese.

Sursa

Primul punct cu hrana este abia dupa 24 de km.
24 de km in care ai de urcat 1600 de metri asa ca pentru cineva cu viteza mea aia insemna minim 4 ore.
In 2019 in ziua cu cursa a fost insa cod rosu de canicula prin Italia asa ca timpii au fost chiar mai lungi decat se preconiza initial. Iar faptul ca nu aveai nici un punct de apa pana la 18 km pe o caldura de 30 de grade iar nu era cel mai minunat locru pe pamant.

Noroc ca sunt multe rauri in zona si am baut apa din rau. Cu mancarea insa nu a mers la fel de usor.

Am planuit sa am la mine suficienta mancare incat sa fiu acoperita pana la primul punct. Deci aveam cate un baton energetic sau unul de proteine pentry fiacre jumatate de ora de la 1.5 pana la 4.5 ore. Asa ar fi fost ideal. In realitate in cele 4 ore si 33 de minute cat mi-a luat sa fac primii 24 de km, am mancat doar un baton energetic.

Iar la check point am reusit sa mananc doar 2 jumatati (mici) de felii de paine cu unt si gem de afine.

Pana la sfarsitul cursei am mai luat 2 geluri si la un check point am mai mancat o jumatate de felie de paine.

Pentru 9 ore si 21 de minute de efort nu e destula mancare nici macar ca sa stai pe scaun. Cu atat mai putin sa alergi de nebun pe munte.
Vorba vine sa alergi. Ca e totusi munte. E mers la deal si oarecum alergat la vale.

Deloc Ok din partea mea.
Deloc OK.
Dar cel putin am carat la mancare in rucsac incat mi-ar fi ajuns pentru 4 curse in regimul asta.

Sunt absolut convinsa ca daca as manca si daca as bea mai bine, mi-atr fi mult mai usor in timpul cursei.
Insa imi este extrem de greu sa fac asta.
Cipri spune ca si stomacul se antreneaza. La fel cum iti antrenezi picioarele.
Si ii dau mare dreptate.
Insa in 2019, stomacul meu e refuzat sa fie antrenat.
Punem pe lista cu dorinte pentru 2020.
Poate poate il convingem.

Voi ce mancati cand faceti sport? Si cum va calculati necesarul caloric.

Apropos, tot de la Robert Hajnal, am folosit fisierul asta ca sa fac calcului pentru necesar caloric. La fiecare cursa l-am folosit.
Si la fiecare cursa am carat degeaba mancarea in rucsac fara sa o mananc.
Cu teoria stau bine.
Practica ma omoara.


Din categoria "La alergat" mai puteti citi si despre:

• OCC
• Ce am mai facut pe la alergat

La alergat - Si acum? (OCC)

Joi, 29 August, a fost ziua cea mare.

Cea mai importanta cursa a anului si cea pentru care m-am tot antrenat anul asta si pentru care am muncit anul trecut ca sa fac puncte de calificare.

OCC - cursa cea mai scurta de la UTMB.

Doar 55 de km si 3500 de metri D+/-. In realitate 57 de km si 4000 de metri D+/-. Si nu doar pentru ca asa a zis ceasul meu ci chiar asa e in descrierea traseului la ei pe site.

O cursa pentru care am avut emotii foarte mari. Nu pentru ca nu as fi fost sigura ca termin. Facusem deja 2 curse de 50 de km anul asta si stiam ca termin mult inainte de timpul limita. Deci singurul lucru care m-ar fi facut sa nu termin era o accidentare. Gand pe care am incercat sa il tin cat mai departe de mine, altfel as fi coborat muntii si mai incet decat o fac in mod normal (care e pas de babuta de 80 de ani). Ci pentru ca odata ajunsa la start mi-am dat seama cat de nelalocul meu eram in marea aia de barbati fara pic de grasime pe ei. Faceai 4 din cata grasime am eu.

Super slabi, super "fit", super epilati si cu tatuajele cu "Iron man" sau legate de  "trail running" la vedere. 

In jurul meu, nimeni mai gras ca mine.

Iar singurele doua persoane mai grase decat mine pe care le-am vazut pe traseu....m-au depasit...

Acum ce sa spun? La coborare ne ajuta gravitatia. Avem si noi grasutii avantajele noastre.

Stiam ca o sa fie greu pentru ca sunt multi alergatori buni. Dar parca nu eram pregatita pentru: 299 de "Elite runners" si doar 374 de femei din totalul de 1605 de participanti.

Dar pana la urma a fost ok. Cu o zi  inainte imi faceam planul sa termin in 12 ore (timpul limita este 14 ore si 30 de minute). Odata pe traseu am crezut ca pot termina in 10 ore si 45 de minute. De aici si dezamagirea mea. Ultimii 10 km nu au mers pe cat de bine credeam si calculul cu 10 ore 45 s-a transformat intr-un timp de 11 ore si 7 minute.

Locul 904 la total si 170 la femei. 

Daca as fi terminat in 10 ore 40 de minute, as fi fost cu vreo 150 de locuri mai sus. 

Motiv sa ma intorc sa mai fac cursa asta ca sigur pot mai bine.

Dar motivul meu de mandrie sta in faptul ca eu sunt foarte constanta pe urcari ceea ce reprezinta un mare avantaj si imi permite sa depasesc destul de multa lume. Nu sunt foarte rapida dar sunt constanta. Nu ma opresc. Nu stau sa imi trag sufletul. Dau din tenesi pana ajung sus.

In Champex Lac eram pe locul 1215

. 

Dupa prima urcare serioasa, in La Giete eram pe locul 1155.

Evident ca la coborarea de dupa La Giete am pierdut ceva locuri pentru ca eu sunt teribil de slaba la coborarile rapide. 

Eu sunt asa mai mototol. Adica sunt in stare sa ma impiedic si de o frunza si sa cad sa imi rup gatul. Iar lipsa asta de incredere generata de un studiu empiric (adica am cazut destul de mult incat sa fie statistic relevat) a dus la viteza de melc pe coborarile pe care altii se arunca cu capul inainte de zici ca nu au nici o grija pe lume. 

Mai ales barbatii. Barbatii nu cred ca au acelasi simt de conservare ca femeile. 

In Trient m-am intalnit cu Cipri si l-am intrebat pe ce loc sunt. Aveam impresia ca sunt printre ultimii si nu imi place deloc sa fiu printre ultimii.

Mi-a zis ca sunt vreo 150 de femei in fata mea si 20 dintre ele sunt la nu mai mult de 20 de minute. 

Cand am auzit asta, mi-am dat seama ca probabil la total stau foarte prost asa ca am insistat si am aflat ca sunt pe la 1100 si ceva. 

Am zis minunatul cuvant englezesc cu "F" de cateva ori si am inceput sa bomban ca merg incet.

As fi putut sa ma resemnez cu gandul ca asta e. Atat pot. Dar stiam ca urcarea din Trient este una de rupt oase si ca o sa mi se potriveasca foarte bine. Am mancat repede niste cascaval cu salam si paine si am iesit val vartej din check-point.

Si ca sa ma motivez am inceput sa numar cate persoane depasesc. Ceea ce a facut minuni la moral. Daca nu v-ati dat seama din ce scrisei pana acum, eu sunt o persoana destul de competitiva. 

Daca merg la plimbare pe munti atunci ma opresc, mai fac cate o poza, mai ma uit, mai povestesc si glumesc. Este de relaxare chiar si daca e antrenament. Dar daca ma inscriu la un concurs atunci ma inscriu ca sa fiu in competitie cu altii. Altfel care e rostul?

Si daca tot m-am justificat (nu inteleg prea bine de ce am simtit nevoia sa justific dar nu as fi eu fara justificari) si am hotarat ca asta e sunt competitiva si trebuie sa traiesc cu asta revin la statistica cursei. Fiecare cu pacatele lui :)

Din Trient pana sus la Les Tseppes am mai depasit 120 de persoane.

Dar dupa fiecare urcare vine si o coborare. Iar coborarile, cum v-am spus,  nu sunt deloc "my cup of tea".

Avantajul meu a fost insa ca dupa urcarea de rupt oase, coborarea ce urmeaza (cand lumea e si asa foarte obosita) nu este deloc una rapida. E o coborare din aia de te rogi sa se termine pentru ca nu ai carare usor de alergat. Nici macar nu sunt pietroaie de sarit de pe unul pe altul. Este o coborare urata. Aproape mereu prin unul din santurile alea sapate de ploaie pe coasta dezgolita a muntelui. Nici nu stii daca sa alergi prin groapa aia care nici nu e suficient de lata cat sa incapa doua picioare sau prin iarba unde nu stii ce denivelare se ascunde.

Cipri imi spusese deja de ea si mi-a zis ca trebuie sa fiu pregatita ca o sa ma oboseasca tare. Si asa a fost. Pana jos, simteam ca soldul drept este pe punctul sa ridice steagul alb al renuntarii.

Dar coborarile de genul asta sunt grele pentru toata lumea. Nu prea sunt neprofesionisti care sa le alerge usor, deci pana in Vallorcine nu numai ca nu fusesem depasita dar mai depasisem inca 30 de oameni.

Coborari urate - Bun. Cel putin cobor atent si nu ma depaseste nimeni.

Coborari rapide - Nu multumesc.

De fapt nici coborarile foarte tehnice pe bolovanis, nu imi plac deloc. 

Daca prin padure sansa e foarte mare sa alunec pe vreo radacina si sa cad. Sau cel putin asa e la mine in cap. La alea pe bolovanis am impresia ca sigur imi rup piciorul in secunda imediat urmatoare.

Ca sa concluzionez:

• urcari cu cat mai grele si mai lungi cu atat mai bine. Ca la dat din picioare ma pricep. Nu-i bai.
• fara coborari pe bolovanis sau rapide prin padure. Daca e sa cobor macar sa cobor incet. Oricum cobor incet dar sa coboare si restul lumii incet :)

Dupa Vallorcine urmeaza o poteca "fake flat" destul de lunga spre Argentiere cu o coborare in ultimii 3 km. 

E genul de drum pe care l-as fi alergat fara sa simt ca alerg...daca nu as fi fost deja de 7 ore pe munte.

Ies din check point si vad ca toata lumea merge. 

Ma uit la sosea.

Ma uit la lume.

Hmmm...

De ce merg oamenii, cand se poate alerga? Zic eu in naivitatea mea si dau sa zburd pe campie .

Am zburdat vreo 200 de metri si m-am oprit.

Spre marea mea dezamagire, picioarele ziceau ca m-am tampit si ca ele nu au chef de zburdat.

Dar ca sa trec ca citate de doi lei: "daca viata iti da lamai, faci limonada".  

OK. Nu pot sa alerg contiuu dar macar pot sa alternez mers si alergat. Ceea ce am si facut. 

8 kilometri mai tarziu eram in Argentiere. Cu 35 de minute mai devreme decat estimase softul celor de la UTMB. Atat de devreme incat si Cipri si scotienii cu care ne cunostem din Oman si veneau la check point pentru sustinere, m-au ratat. 

De unde deducem ca Cipri inca nu stie cum e cu timpii: optimisti, realisti si "vis urat" pe care ii cunoaste orice sustinator de ultra. Mergi la check point cu jumatate de ora inainte de timpul obtimist. Asa de siguranta. Si astepti pana o iei razna pentru ca probabil omul soseste undeva intre "timp realist" si "vis urat".

Nu ca as fi stiut eu la momentul respectiv ca am ajuns mai devreme. Tot ce stiam e ca urmeaza ultima urcare si ca inca un pic si sunt gata.

Oh well...

Ceasul meu arata ca am facut 45 de km. Si ma gandeam ca mai am 10 km pe care in mintea mea i-am impartit in: 3 km de urcare, 4 km de coborare si 3 km prin oras. Nu stiu de ce i-am impartit asa. Probabil pentru ca asa mi-ar fi placut sa fie.

Daca ar fi fost asa atunci sigur puteam sa termin in 10 ore 45. Aveam 2 ore si 10 minute la dispozite ca sa fac 10 km. Cum sa nu imi iasa?

In realitate mai erau 13 km: 5 km urcare, 7 km de coborare prin padure si doar 1 km prin oras.

Mare diferenta.

Pe sosea 2 km in plus sau in minus nu este capat de lume. 2 km pe o urcarea grea poate insemna si 40 de minute in plus. 

Si cum nu putea fi doar o mica problema de matematica, pe urcare am ramas fara picioare.

Teoretic era de departe cea mai usoara dintre cele 3 urcari mari dar fara picioare a parut o urcare fara sfarsit.

Cand am iesit din padure si m-am uitat in sus si am vazut cat mai am pana la telecabina din La Flegere mai ca nu m-am asezat in fund sa imi plang de mila.

Si parca stateam pe loc. Nesuferita de telecabina nu se apropia deloc.

10 ore. 

Hai ca totusi poate fac coborarea in 45 de minute.

Eu inca mai credeam ca mai am doar 6 km. 3 prin padure si 3 prin oras. Ca asa hotarasem eu.

Imediat dupa telecabina este o coborare foarte abrupta si apoi un drum forestier. Si zburdam eu cu pletele in vant pe drumul forestier, foarte multumita de viteza, cand aud ca striga cineva ca nu pe acolo se coboara. Pun frana. Ma duc taras cativa metri si apoi ma uit si vad poteca ingusta care incepea sa serpuiasca printre copaci.

Mda...cam atat a durat speranta mea. 300 de metri.

Cand am inceput sa cobor prin padure a devenit foarte repede evident ca nu prea am cum sa termin in 10 ore 45. Totusi poate termin inainte de 11 ore.

Se coboara destul de mult din La Flegere insa problema mea a fost ca nu am coborat direct ci ca a fost o coborare relativ lina si rapida (pentru altii) pentru 7 km de-a lungul vaii.

Cand ceasul arata 56 de km, eu inca nu iesisem din padure.

Iar cand in sfarsit am dat de asfalt timpul era deja peste 11 ore.

Cipri ma astepta la sosea si ma incuraja iar eu credeam ca alerg ca vantul si ca gandul. Asta pana cand am vazut filmarea din Chamonix si mi-am dat seama ca eram mai mult ca un melc ranit. Nicidecum Speedy Gonzales.

Insa nimic nu mai conteaza odata ce ajungi in Chamonix si toata lumea aplauda si striga si te felicita.

Nimic nu mai doare.

Nici timpul nu mai conteaza.

E doar bucuria ca ai realizat ce ti-ai propus.

Parca plutesti si pentru cateva zile dupa concurs in continuare plutesti.

Te uiti de curse viitoare. 

Faci planuri.

Esti de neinvins.

Asta pana da iar muntele cu tine de pamant ca sa iti arate ca nimeni nu e de neinvins.

Dar pana atunci esti "the king of the world". Sau "queen". Dupa caz :)

OCC a fost ultima cursa mare de trail a anului. Si per total am indeplinit tot ce mi-am dorit pe anul asta. De fapt m-am clasat la toate cursele mai bine decat speram in primavara. 

Cerinta de a fi la jumatatea clasamentului la "Total" a aparut abia dupa Lavaredo. Initial voiam sa fiu la jumatate doar la femei. Insa am vazut ca se poate si am sperat, cu fiecare cursa, la mai mult.

Sunt multumita si m-am distrat foarte tare la toate cursele. Foarte foarte bine m-am simtit. Iar antrenamentul nu m-a deranjat prea tare. Dimpotriva.

Asa ca e timpul pentru gasit noi obiective la care sa visez si pentru care sa ma antrenez.

Ce ar putea fi insa dupa Lavaredo, Eiger si OCC?  

Trei curse care mi-au placut foarte mult si care chiar m-au tinut motivata timp de 8 luni de zile.

Cu asta am o mare problema. Oare ce urmeaza?

Si uite cum am intrat si eu in ciclul pe care il vazusem deja la altii care fac (ultra) trail running.

Sa gasim ceva mai greu, mai lung, mai altfel...

Ce am mai facut in ultimul timp?

De ceva timp tot vin cu scuze si explicatii pentru faptul ca scriu tot mai rar si tot promit ca voi remedia situatia.

Realitatea este ca nu prea ma mai trage sufletul sa scriu si prin urmare pana nu imi va reveni aceasta placere nu cred ca se va schimba ceva. Ma fortez sa scriu 1-2-3 lucruri, apoi ma gandesc ce pierdere de timp a fost si pentru ceva luni iar nu mai scriu nimic. Efectiv nu ma mai motiveaza nimic sa scriu. Si asta nu e vreo incercare de primit incurajari ci doar o constatare.

Dar sa revenim la ce voiam sa scriu: ce am mai facut in ultimul timp? 

De calatorit nu prea am mai calatorit cine stie ce. Am calatorit mult comparat cu media dar am calatorit foarte putin si foarte comod comparat cu ceea ce facem noi de obicei. Sa fim seriosi: Mallorca si Islanda sunt departe de a fi Antarctica si Uganda. 

In a doua parte a anului ne luam un pic revansa insa, asa ca in septembrie o sa mergem intr-o destinatie care rivalizeaza cu Antarctica (si ca exclusivitate si ca pret) iar in decembrie ajungem intr-o tara, pe un munte, unde tot speram de cativa ani sa ajungem. "Stay tuned"...deci:) 

Am muncit mult. Poate cel mai mult din toata viata mea. 

Da, chiar si comparat cu perioada cand scriam lucrarea de doctorat. 

Si am fost ultra super mega stresata de munca. Inca mai sunt. 

Da, chiar si comparat cu perioada cand scriam lucrarea de doctorat. 

Cine si-ar fi inchipuit ca se poate mai mult? Pe vremea aia eram sigura ca un pic mai mult stres si imi crapa inima in mine. Uite ca putem duce mult mai mult decat credem noi.

Am alergat mult. 

Mult pentru mine. 

Nu mult comparat cu domnul sot de exemplu.

Dar anul trecut in martie, dupa doi ani in care nu am facut mai nici un pic de sport pentru ca m-am chinuit cu operatia la genunchi si apoi o inflamatie a tendonului ca m-a facut si sa ma feresc pana si de mers, am decis sa incep sa alerg si eu prin paduri si munti ("trail-running"). E mai putin plictisitor decat prin oras.

Am inceput cu o cursa de 5 km si apoi am fost definitia lui "Asa Nu". Adica de la 5 km in martie am ajuns sa alerg 53 de km in septembrie. Ma mir in fiecare zi ca nu m-am accidentat pentru ca daca te uiti la cauza principala a accidentarilor pentru alergatorii incepatori, vei gasi poza mea de anul trecut. "Prea mult, prea repede" asta este cauza principala iar eu nu numai ca am inceput cu prea mult si prea repede dar am dus totul la extrem. 

Programul curselor mele de anul trecut a aratat asa:

04.03.2018 – 5 km – Gent Trail – timp 35.53 min

24.03.2018 - 10 km- Lampiris Crete de Spa – timp 01.09.32

23.06.2018 – 19 km – Trail d’Orval Florenville – timp 02.42.31

14.07.2018 – 30 km – Gran Trail Courmayeur – timp 06.23.33

11.08.2018 – 50 km - Trail des Fantomes La Roche en Ardenne – timp 08.50.52

25.08.2018 – 26 km- ACG Manneken Pis Trail – timp 03.05.47

02.09.2018 – 30 km – Vaalsebergtrail – timp 03.53.30

08.09.2018 – 22 km – EcoTrail Brussel – timp 02.40.02

16.09.2018 - 53 km- Hemera Trail – timp 07.00.15

"Prea repede"-ul din "Prea mult, prea repede" in nici un caz nu se refera la viteza de concurs. Se refera la cat de repede am marit distantele. ca viteza era de rasul curcilor. Cineva trebuie sa si inchida cursa nu?

Daca Cipri incearca sa fie in primii 15% cand alearga, eu speram sa nu fiu in ultimii 15% . 

Noi facem mereu o pereche perfecta :)

Dar toata nebunia distantelor era cu un scop. Voiam sa particip in 2019 la OCC, cursa cea mai mica din cadrul UTMB. Cipri va face iar UTMB si de data asta voiam sa ma astepte si el pe mine la linia de sosire. 

Iar pentru OCC ai nevoie de puncte de calificare. Trebuia sa fac minim 2 curse de peste 50 de km cu peste  900-1000 m D+. Pe care si anume le-am facut si am castigat si loc la loterie. Deci intr-o saptamana ( pe 29 August 2019) cine e la starul OCC? Yep yep yep.

Intre timp si performanta a inceput sa se imbunatateasca cate un pic. Am facut un semi maraton pe sosea in 1 ora 56 de minute (imbunatatindu-mi cel mai bun timp realizat la HM-ul din Bucuresti in octombrie 2018 -  cu 10 minute chiar). Iar la cele doua curse de trail de aproximativ 50 de km pe care le-am facut in iunie si iulie 2019, am terminat la mijlocul clasamentului. Ceea ce e chiar bine zic eu. 

09.02.2019 – 21 km – Cava Run Eeklo – timp 2.23.20

03.03.2019 – 20 km – Gent Trail – timp 02.07.11

30.03.2019 - 32 km- Lampiris Crete de Spa – timp 04.10.20

28.04.2019 – 21 km Damme (Half marathon) – timp 1.56.03

28.06.2019 - 48 km, 2600 D+- Cortina Trail – timp 09.21.44

20.07.2019 - 52 km, 3100 D+- Panorama Trail Eiger – timp 10.29.13

Dar ce este cel mai important e ca ma simt foarte bine alergand pe munte.

Daca te uiti la timpi si vezi 9 sau 10 ore, poate te gandest ca mori de plictiseala pe traseu. Adevarul e ca nici macar nu mi-am dat seama cand a trecut timpul. Nu am suferit deloc si mi-a placut fiecare minut pe traseu.

Si mai sunt si clipe, ca atunci cand l-am depasit la Cortina pe tipul cu tatuaj de Iron Man, in care m-am simtit cu aripi :)

E ceva ce imi place si de nu ma voi accidenta tare bine ar fi. Ca nu am de gand sa ma opresc curand.

Nu am de gand sa maresc distantele. 

50 de km este o distanta confortabila pentru mine. Nu sufar. Nu ma chinui sa termin in timp. Este distractiv. Iar pentru mine e importat sa fie distractiv. Altfel nu m-as tine motivata.

Dar la anul sper sa trec in primii 40 % in clasament. Pentru asta o sa ma antrenez. 

Si trebuie sa gasesc niste curse frumoase pentru 2020. Desi cred ca e greu sa gasesti ceva sa rivalizeze cu Eiger care este absolut uimioare.

Concluzia e ca probabil ca de acum inainte o sa ma tot auziti povestind si de cum alerg eu, nu numai de cum alearga Cipri. Desi distantele lui sunt mult mai interesante decat ale mele. In cazul in care ati uitat de recenta cursa de 221 de km. 

Si o sa auziti si de Rex pentru ca dupa cum vedeti si el este prezent la toate cursele unde are voie: