De departe blogul care mi-a fost cel mai de folos la planuirea vacantei australiene a fost aceasta: Ytravelblog.
Multe dintre obiectivele adaugate pe lista cu "de vizitat" s-au datorat unor poze vazute la ei. Si tot la ei am vazut prima data descrierea plimbarii cu barca pe Yellow Water in Kakadu. Am scris de foarte multe ori ca mie imi plac foarte mult plimbarile cu barca asa ca, in mod cat se poate de evident, nu am stat prea mult pe ganduri si am luat doua locuri la croaziera de la rasaritul soarelui fix pe 1 ianuarie 2018.
Si tare mult mi-a placut.
Mi-a placut ce am vazut.
Mi-a placut organizarea.
Mi-a placut faptul ca erau localnici cei care ne erau ghizi.
Mi-au placut povestile din copilaria ghidului.
Mi-a placut absolut tot.
Nu o sa descriu plimbarea pentru ca cei de la ytravelblog au facut-o mult mai bine ca mine. Va las insa cu niste poze (neprelucrate in nici un fel) facute de jumatatea mea mai buna:
Picturile din Kakadu sunt cele care ne-au adus in acest parc, insa vegetatia, fauna si formatiunile de roci au fost cele care ne-au facut sa il apreciem atat de mult.
Kakadu ne-a oferit ceea ce ne-a lipsit pe Great Ocean Road - posibilitatea sa exploram zona si la picior nu doar din goana masinii. Si in fiecare zi am ales o ruta, mai scurta sau mai lunga, pe care sa ne plimbam in voie.
Cand ai un parc national mare cat o tara (este cat Slovenia, sau jumatate de Belgie) ai de unde alege cand vine vorba de plimbat. Chiar si in sezonul ploios, asa cum am fost noi, cand multe drumuri sunt inchise turistilor.
Pe site-ul parcului gasiti tot felul de itinerarii din care va puteti inspira. Iar la intrarea in parc va sfatuiesc sa va opriti la Bowai Visitor Center ca sa aflati ce anume este deschis in perioada respectiva si la ce tururi conduse de aborigeni puteti participa.
Prima plimbare pe care am facut-o a fost - "Bardedjilidji walk" are doar 2.5 km dar pentru caldura sufocanta din miezul zilei a fost mai mult decat suficient. Mie imi place foarte mult tipul asta de relief cu roci vechi de sute de milione de ani macinate de vant si ploi de ajung sa para ca o bucata de dantela.
Acelasi lucru l-am intalnit de curand si in Oman doar ca in Oman nu era deloc atat de verde. In Australia combinatia de roci rosii ca focul, verdele ierbii si copacilor si albastrul pur al cerului parca era scos din Photoshop. Ca sa nu uit - noi nu prelucram deloc pozele. Deci daca culorile sunt saturate este numai "vina" lor :)
Urmatoarea oprire a fost la Ubirr. Cel mai conoscut loc pentru "rock art" dar si un loc absolut uimitor de unde sa vedeti apusul:
Cand ne-am mutat in a doua zona importanta pentru "rock art" am adaugat si o noua ruta de mers pe jos - "Gubara walk" . Unde a trebuit sa ne facem curaj sa trecem de semnele pentru crocodili:
Nanguluwurr este locul cu picturile uimitoare de care spuneam mai sus. La fel de interesante ca la Ubirr si la fel ca la Ubirr un loc foarte frumos pentru vazut apusul:
Si apropos: jumatate din suprafata parcului este detinuta de aborigeni. Iar trecerea in parte lor se face doar cu permis. Iar in sezonul ploios arata cam asa:
M-am gandit sa incep anul cu o poveste despre un loc unde ma gaseam fix acum un an.
Locul unde ne-am petrecut Revelionul 2018 si zilele imediat de dupa: Parcul National Kakadu in Teritoriile de Nord (Australia).
Faptul ca abia acum scriu despre el, spune multe despre cat de harnica am fost cu ale povestitului in 2018. Mai ales ca acest parc a fost locul meu preferat din itinerariul australian. Dar poate nu intamplator este un loc despre "spus povesti". Poate va fi un impuls sa fiu mai "vorbareata" in 2019.
Desi motivul pentru care am ajuns in Australia a fost Marea Bariera de Corali, intalnirea cu ea a fost atat de dezamagitoare incat mereu incep cu relele in loc de bunele locului asta minunat. Kakadu a fost insa o surpriza. Una extrem de placuta. Si a mai spalat un pic din dezamagirea unei vacante de la care am avut asteptari foarte mari dar care nu a fost sa fie.
Atunci cand faceam itinerariul australian am tot pendulat intre doua destinatii care sa fie ca o introducere in istoria aborigenilor: Uluru si Kakadu.
Uluru este de departe cel mai cunoscut dintre cele doua. E genul de imagine pe care o recunoaste si un copil de gradinita. Asa ca instinctual ma tot gandeam ca acolo trebuie sa ajung. Ca e de "bucket list", nu? Dar in acelasi timp imi dorem foarte mult sa vad un loc cu picturile aborigene vechi de zeci de mii de ani. Iar Kakadu este prezentat de multi ca fiind cel mai interesant loc pentru asta. Deci nu am stat prea mult pe ganduri si am luat biletele de avion catre Darwin. Chiar daca era sezon plois si multe drumuri se anuntau inchise.
Care este cel mai vechi loc pe care l-ati vizitat? Cea mai veche urma de civilizatie?
Sa fie Piramidele Din Giza? Au "doar" 4578 de ani.
Sa fie Stonehenge? Cica 5019 ani.
Sa fie Templele Megalitice din Malta? Cele mai vechi sunt de mai putin de 6000 de ani. Apropos acestea sunt cele mai vechi temple din lume deci daca ajungeti prin Malta , mergeti sa le vizitati. Sunt absolut uimitoare.
In Kakadu oamenii traiesc de peste 50 000 de ani. Iar unele picturi se pare ca sunt sunt vechi de 23 000 de ani.
Prin comparatie, picturile din pestera Lescaux sunt vechi de 17 000 de ani. Iar cele mai vechi picturi din lume sa gasesc in pestera Altamira ( 35 600 de ani).
Dar acestea sunt pesteri care pentru mii de ani au fost inchise si in care abia de curand a mai ajuns picior de om. Ca sa fie aproape imediat inchise iar pentru ca se distrugeau intr-un ritm teribil. In Kakadu picturile sunt pe pereti de roca expusi elementelor si oamenilor. Si din cauza (sau datorita) acestui fapt, picturile din Kakadu au fost continuu modificate. Generatie dupa generatie si-a adaugat povestea pe zidul respectiv. Asa ca in fix acelasi loc ai picturi vechi de mii de ani dar ai si picturi de la venirea europenilor sau chiar mai noi de atat.
Parca intregul timp s-a comprimat pe o bucata de zid.
Si nu poti sa nu stai in fata lor si sa nu te gandesti: "Oare de ce au desenat oamenii pe pereti timp de mii de ani? "
Pentru ca nu e "doar" arta ci sunt povesti. Povesti menite sa influenteze societatea in care traiau.
Daca aveti norocul sa ajungeti in Kakdu in sezonul secetos puteti sa vizitati cele mai importante picturi impreuna cu un ghid aborigen. Si asa veti invata mai multe despre fiecare poveste in parte si despre ce inseamna arta respectiva pentru oamenii locului.
Fiecare pictura spune o poveste.
Si se mai spune ca o fotografie face cat o mie de cuvinte.
Sper ca v-am facut curiosi. De nu, va las cu niste fotografii (sic).
Daca te uiti la filme americane, ai impresia ca toata populatia SUA alearga doar in Central Park si se plimba doar prin Times Square (atunci cand nu munceste pe Wall Street) iar in Japonia nu exista decat gheise si celebra trecere de pietoni din fata garii Shibuya.
Cum in Kyoto nu am ajuns inca deci nu puteam sa trec pe la gheise, am decis ca Shibuya este "de neratat". Altfel e ca si cum nu as fi ajuns in Japona, nu? Cum sa nu ma pozez cu unul dintre cele mai pozate locuri din Japonia? Pai eu cu ce ma mai laud pe Facebook?
Acestea fiind spuse, mi-am inchiriat o camera de hotel langa trecerea de pietoni si m-am pus pe asteptat noaptea. In "Fast and Furious Tokyo Drift" noaptea arata super bine Shibuya Crossing deci noapte sa fie.
Numai ca odata venita noaptea, parca Shibuya nu era deloc asa cum ma asteptam sa fie. Nici puhoiul de lume parca nu era la fel de mare ca in filme. Nici ordinea la traversare nu era la fel. E complet adevarat ca gramezile de turisti oprite in mijlocul trecerii sa faca poze, mult dupa ce s-a facut rosu, nu ajutau prea mult. Nici neoanele nu erau la fel de colorate. Nici ecranele prea vii. Apropos te-ai astepta la o calitate mai buna a ecranelor de la japonezi insa se pare ca au ramas pe rezolutia de acum cativa ani. Daca nu as fi stiut ce trecere este, poate ca nici nu m-as fi oprit sa ma uit bine la ea.
Ca sa termin cu carcoteala o sa concluzionez ca am ramas complet neimpresionata.
In incercarea de a mai salva din asteptari am dat o fuga si prin Akihabara - o zona celebra pentru cultura Otaku (persoane obsedate de anime si manga). Auzisem ca acolo ar fi cel mai impresionant peisaj urban. Acel Tokyo cu neoane si ecrane pe care il avem multi in minte.
Fu interesant, nu zic nu, dar o sa imi aduc aminte de strazile din Akihabara peste 10 ani? De strazi in mod sigur nu. Doar de "maid cafe". Dar despre asta poate scriu alta data.
La fel cum probabil ca singurul lucru pe care o sa mi-l aduc aminte despre Shibuya e ca m-a dezamagit.
Da da...Stiu...sunt carcotasa. Insa nu uitati ca asta e un blog cu pareri personale. Deci vreti sau nu vreti, eu va inund cu carcoteala mea.
Nu mi-a placut si basta. "Haters gonna hate".
Am concluzionat ca orasele mari nu sunt de mine si ca harmalaia si luminile nu sunt de mine si am trecut la o noua destinatie.
Numai ca dupa vreo 2 luni am ajuns in New York si am descoperit ca pot fi impresionata si de un oras mare. Adica poate ca nu e numai vina mea ca nu mi-a placut Tokyo. Poate mai e si altceva.
Daca Shibuya nu a fost Shibuya din film, Times Square s-a dovedit a fi tot ceea ce ma asteptam sa fie si mult mai mult peste.
Probabil si jumatatea de ora cat am stat (aproape de miezul noptii) pe o banca in Times Square si m-am uitat la lume m-a facut sa tot propovaduiesc ca "New York is the ultimate big city". Cel putin din ce am vazut eu pana acum.
