Un gand despre libertatea de a calatori

Ati observat cat de usor ajungem sa consideram anumite lucruri drept ceva ce ni se cuvine prin definitie, si cat de usor ne invatam cu binele si uitam ca nu intotdeauna lucrurile au fost asa cum sunt cand ne e bine? Cand nu avem acces la un anumit lucru suntem extrem de constienti de lipsa lui, insa atunci cand situatia se schimba si accesul e liber uitam parca sa apreciem ceea ce avem.
Eram week end-ul trecut la o plimbare prin Berlin in compania unui ghid extraordinar de simpatic de la Sandeman. La sfarsitul turului discutam de caderea zidului Berlinului si ghidul a facut o afirmatie care pe mine m-a zdrunginat un pic : «Va dati seama ca acum 23 de ani ne-ar fi fost imposibil sa facem turul de astazi ?  Ca acum 23 de ani sa intri in Berlinul de Est ar fi fost o mare problema ?« 
Nu vorbim de perioade lungi de timp.
Ci doar de 23 de ani.
Si nici de o tara ascunsa prin cotloanele unei harti.
Ci de Germania.
Si totusi acum 23 de ani viata pentru europeni era cu totul alta.
Discutia asta parca m-a trezit dintr-un somn…sau vis.
Si nici nu trebuie sa ma uit la cazul Germaniei ci chiar in propria noastra ograda.
Acum 23 de ani ar fi fost imposibil sa am viata pe care o am acum.
Am plecat pentru prima data din tara in 2005 cu o bursa de studii. Imi amintesc ca m-am pregatit de plecare luni de zile de parca as fi mers in cosmos. Ma astepta ceva nou. Ceva ce nu mai experimentasem pana atunci. Si am stat cele doua ore si jumatate de zbor cu inima suita pana in gat de emotie. Ma uitam pe geam si ma incurajam in gand ca : » Uite – de aici de sus totul arata la fel. O sa fie bine. O sa vezi….»
De atunci am vizitat vreo 30 de tari si treptat treptat trecerea unei granite nu a mai reprezentat nici o noutate. Este la fel de comun ca bautul unei cafele dimineata.
Exista insa momente cand, prin intermediul altora, devin constienta de cat de banala a devenit calatoria in alta tara. De exemplu era fratele meu in vizita la noi si se apropia week-end-ul si nu aveam nici un plan. Si sotul a venit cu ideea sa mergem la Londra. Zis si facut. In jumatate de ora avem biletele cumparate la Eurotunnel si rezervarea la hotel facuta. Se uita fratele meu la noi ca la unii din alt film. Nu intelegea cum de ne este atat de usor sa ne hotaram sa plecam in LONDRA…adica in alta tara…
Acum locuim la doar doi kilometrii de granita cu Olanda si pentru ca ne plac mai mult magazinele de peste granita decat cele de la noi din sat am decis sa ne facem cumparaturile in Olanda. Pentru noi este ceva normal. Este mai aproape Sas van Gent in Olanda, decat Gent in Belgia. Ne este mult mai usor sa mergem in tara vecina cand am uitat sa cumparam o paine sau apa decat sa mergem la noi in sat.
Nu va dati seama cat de amuzati erau parinti lui Cipri de fiecare data cand mergeam la cumparaturi…in Olanda. Pentru ei era ceva inedit sa dai fuga pana in satul de peste granita daca ai uitat sa cumperi solutie pentru spalat geamurile. Pentru noi asta este viata de zi cu zi.
Si asa ajungem la o alta idee ce imi fuge prin minte : exista extrem de multi oameni, mai ales din perioada parintilor nostrii, care din cauza atator ani de granite inchise vad in continuare trecerea intr-o alta tara ca pe ceva uimitor chiar si cand locuiesc la doar cativa kilometrii de vama. Pentru ei granitele inca sunt acolo, chiar daca si numai mental.
Parintii mei locuiesc in Giurgiu. Adica la doi pasi de Ruse. Este mai mare distanta pana la casa bunicilor decat pana in Bulgaria si cu toate astea tata nu a trecut pana acum in Bulgaria iar mama a trecut pentru prima data granita anul trecut.
La ei atatia ani de limitare a libertatii de a calatori si-au spus cuvantul. Prin comparatie noi cei tineri avem tot pamantul la picioare. Si pentru ca de multe ori uit cat de norocoasa sunt ca pot merge fizic (aproape) oriunde ma duce gandul, iaca scriu acest post pentru a imi reaminti sa fiu recunoscatoare pentru ceea ce am.

In vizita la panda

Planuirea vacantei in China a fost foarte dificila pentru mine, pentru ca mi-a fost foarte greu sa ma decid ce anume vreau sa vizitez. China este o tara extrem de mare si cu nenumarate obiective turistice pentru care luni de zile nu ti-ar fi de ajuns ca sa le vizitezi. Asa ca cele 21 de zile pe care le aveam noi la dispozitie au parut intotdeauna insuficiente si cred ca m-am razgandit la traseu cel putin odata pe saptamana pentru vreo jumatate de an.

De la bun inceput insa un lucru a ramas batut in cuie in  itinerariu si chiar mai tarziu am reorganizat calatoria in functie de disponibilitatea lui: vizita la “Panda Research Base of Giant Panda Breeding” in Chengdu. Nu am vazut pana acum un urs panda in realitate iar la televizor par atat de simpatici incat nu aveam cum sa ratez ocazia de a vizita cel mai mare centru pentru protectia celebrilor ursuleti (diminutivul nu are nici o legatura cu realitatea).

In loc de o simpla vizita la centru, am ales sa scoatem cat mai mult de la aceasta oportunitate si ne-am inscris la un program de o zi in care ajuti practic la intretinerea ursilor dintr-o incinta: “Zookeeper for one day”. In cadrul acestui program ajuti la curatarea custilor, le dai de mancare la ursi: bambus, mere si o prajitura speciala, ii admiri pe ursuletii mici cum se antreneaza, daca ai noroc le faci si baie si ai parte de un tur al centrului facut de unul dintre ingrijitori.

Plini de entuziasm ne-am infiintat dis de dimineata in fata centrului si am asteptam cu infrigurare sa dam nas in nas cu ursul panda.

Am fost luati in primire de o Ingrijitoare-ghid care ne-a explicat ca o sa ajutam la ingrijirea ursilor din incinta numarul 1 care gazduieste doua ursoaice adolescente (gemene) si trei ursi adulti  si pana sa ne dezmeticim noi bine eram deja in fata tarcului in care leneveau cele doua femele: una dintre ele molfaia lenes la bambus iar cealalta dormea rastignita pe o platforma de ziceai ca este covor nicidecum un animal viu.
Vreo jumatate de ora nu a fost chip sa fim mutati din loc.

Nu ne mai saturam sa admiram lenesul ursulet care foarte tacticos alegea cele mai bune frunze de la bambus, le rupea cu gura si le facea manunchi si apoi le tinea in laba ca pe o acadea si musca din cand in cand din ele de parca le facea un mare favor.

Se incepe cu selectarea bambusului...

apoi face un manunchi de frunze..

si se apuca de mestecat...

cand pe o parte...

cand pe alta.

 Panda este un animal extrem de pretentios la mancare. Dieta lor este reprezentata de bambus in proportie de 90%. Si nu toate tipurile de bambus sunt acceptate ci doar una (bambusul argintiu).  Iar animalele aflate in captivitate sunt chiar si mai pretentiosi decat cei salbatici. Daca cei salbatici mai mananc si altfel de bambus atunci cand cel argintiu nu se gaseste, cei din captivitate refuza cu incapatanare orice nu se ridica la nivelul pretentiilor lor.

De fapt marea problema a existentei ursilor panda in salbaticie este data tocmai de alimentatia lor foarte exclusivista si de faptul ca sunt niste animale foarte teritoriale si pe un munte nu gasesti mai mult de doi-trei ursi.

Bambusul este insa o sursa foarte saraca de energie iar panda trebuie sa petreaca 12-14 ore pe zi mancand. Si nici macar atata mancare nu le ofera suficienta energie incat sa fie precum ursul din “Kong Fu Panda”. Dimpotriva sunt foarte latergici si parca se misca in reluare si cu incetinitorul. Un urs panda care se da jos de pe platforma pe care doarme este la fel de rapid precum mamaia mea cand se da jos din pat. Incetisor incetisor ca doar nu pleaca pamantul din loc.

Se da jos de pe platforma..

inca se mai da jos de pe platforma...

ati ghicit...tot se mai da jos de pe platforma...

aproape jos...

si in sfarsit a sosit sa isi primeasca portia de mere.

In afara de bambus un lucru pe care panda il mananca cu foarte mare placere sunt merele. Si pentru ca noi nu dateam semne sa ne mutam de langa tarcul cu ursoaice, ingrijitoarea a propus sa ii hranim cu mere.

Zis si facut.

Am luat castronul cu mere taiate, pe care le infigeam intr-un bat si il intindeam puturosilor.

Este uimitor cate poate face un panda pentru mancarea preferata.

Daca pana atunci pana si a respira parea mult prea mare bataie de cap, pentru mere se ridicau pana si in doua labe (un exerciciu foarte bun pentru a antrena picioarele din spate), se impingeau unul pe altul ca sa primeasca o bucata in plus, faceau ghidusii doar doar or sa placa mai mult omului care intindea marul etc.

Se vede treaba ca le plac merele nu gluma.

Il vreau eu! Il vreau eu!!!!

Unul evident era mai calic.

Ce multumit pare :)

Dupa partea cu merele a urmat curatarea custilor si asteptarea ursilor sa vina de afara ca sa isi primeasca si ei merele si mai apoi prajitura speciala.

Echiparea...

si la treaba...

mai spalam pe jos...

si la sfarsit chiar pare a fi OK.

Pentru ca in iulie in Chengdu este foarte foarte cald, ursii nu stau prea mult pe timpul zilei in curtile exterioare ci in custile interioare care au aer conditionat. De aceea este foarte de recomandat sa mergi sa vizitezi centrul cat mai devreme dimineata. Dupa ora 11-12 sunt deja la somn de voia pana cand li se face iar foame. Noaptea li se lasa usa deschisa si pot alege unde sa isi petreaca timpul: in aer liber sau in cusca cu aer conditionat.

Cand i-am dat mere ursului caruia i-am curata cusca, l-am intrebat daca este multumit de treaba prestata de turistii albi si pentru ca nu parea foarte incantat i-am mai dat ceva mere ca sa ne ierte :) O portie dubla de mere iarta orice pacat in fata unui panda.

Totusi, desi sunt atat de simpatici, si iubiti, si lenesi, si inceti in timp ce ii hraneam am observat Ursul care se ascunde in ei. Nu ai vrea sa fii intre un urs panda si marul ravnit la fel de mult cum nu ai vrea sa fii intre un urs brun si fagurele cu miere. Sunt extrem de puternici si pot deveni destul de usor agresivi. Din momentul in care stiu ca se apropie vremea sa primeasca mancarea de rasfat: mere sau prajitura, fac o galagie cum nu iti inchipui si trag de bare, si bat in usa...Efectiv isi cer cu toata puterea dreptul.

Nu mai vin merele alea odata...

Uite stau si in doua labe numai sa vina rasfatul...

Si daca nu vine scot limba la tine..

In sfarsit..

Sa crezi tu ca ma ridic...

Din ursii de care noi am avut grija cel mai mult mi-a placut Fu Fu si 51. Fu Fu era foarte activ si foarte sugubat, iar 51 era exact contrariul: foarte lent si care se folosea de tot felul de trucuri ca sa isi primeasca mancarea fara a face prea mult efort.

51 se numea 51 pentru ca doar atatea grame a cantarit la nastere, in conditiile in care un pui normal cantareste aproximativ 120 de grame.

Este uimitor sa vezi filmuletele in care o mama panda da nastere unui pui si cand vezi cat de mare este diferenta intre pui si mama: un pui cantareste o miime din greutatea mamei.

Cand noi ne-am intalnit cu 51, el era destul de departe de vremea cand a fost o fiinta mica si firava. Avea deja 1.8 metrii si 200 de kg, adica suficient incat sa iti treaca fiori pe sira spinarii cand intindea ghearele sa primeasca mancarea. (Nu uitati ca in continuare tot de un panda vorbesc. Desi poate pentru multi va parea de neinteles cum poate un panda sa sperie.)

Cateva ore am tot stat si hranit ursii cu mancarea lor preferata si am stat sa ii admiram cum mananca tacticos bambusul si cum lenevesc pe unde apuca.

Este imposibil sa nu ii placi.

Nu stiu de ce.

Poate pentru ca sunt atat de lenti. Sau poate pentru ca par atat de neajutorati. Sau poate pentru ca sunt atat de putini ramasi in lumea asta.

Motivul nu il stiu insa ce este clar este ca toata lumea cu care ne-am intalnit prin centru avea un zambet mai mare decat fata. Se pare ca Panda imprastie fericire si senzatie de bine la toata lumea.

Pe mine nu ma baga nimeni in seama?

Uite cat de dragalas sunt...

si cate lucruri stiu sa fac...

In sfarsit un pic de atentie...dar marul?

Obositori mai sunt turistii astia.

Am mers apoi sa vizitam incinta in care puii de panda sunt invatati sa se catere si sa faca alte giumbuslucuri (nu ca ar fi pus prea multa energie in a asimila indicatiile instructorului) si apoi o scurta vizita la panda rosii si apoi plimbare de voie prin centru ca sa mai revedem ce ne-a placut.

 

La sfarsit de zi, cu un zambet cat casa, ne-am despartit cu greu ce ursii panda si am plecat spre hotel pentru ca aveam un zbor spre Guilin de prins. Dar mi-am promis ca ma voi reintoarce sa ii mai vad pe panda si candva intr-o iarna friguroasa si cu zapada cand toata ziua stau si se joaca pe afara.

Daca vreti sa vedeti mai multe poze (sunt cateva sute ca nu te puteai opri din fotografiat la cat de simpatici sunt) aruncati un ochi pe:

https://picasaweb.google.com/106330260297523109754/ChinaChengduPanda2012#

Lijiang

Lijiang a ajuns in itinerariul nostru chinezesc pentru unicul motiv ca era punctul de plecare pentru a face hiking pe Tiger Leaping Gorge. Cu cat citeam mai mult despre acest oras cu atat eram mai intrigata de ceea ce voi gasi la fata locului. Unii spuneau ca este un oras extrem de frumos si ca Yunnan-ul (provincia in care se afla Lijiang) merita vizitat chiar si numai pentru Lijiang. Altii dimpotriva, sustineau sus si tare ca este o gluma de oras, ca totul este reconstruit si esti ca la Disneyland, ca nimic din ceea ce vezi nu e real si ca in afara de magazine exista nimic.
Din primul moment in care am pus piciorul in orasul vechi, mi-am dat seama ca eu fac parte din prima calatorie. Este adevarat ca e un oras vechi nou (este reconstruit si uneori ai senzatia ca esti intr-un parc de amuzament) si ca este plin pana la refuz de magazine ceea ce te duce si mai mult cu gandul la un parc de amuzament nu la un oras in adevaratul sens al cuvantului. Insa a avut un ceva care m-a facut sa imi placa foarte mult. Nu pot sa explic exact ce insa simpla plimbare pe strazile din centru imi aducea un zambet pe buze. Atmosfera aia, mediul ala, felul cum arata mi-a creat o senzatie de bine si prea putin a contat cat e de real orasul si cat nu. Important a fost ca eu m-am simtit bine fiind acolo.

Aproape de centrul orasului vechi, se gasesc cateva stradute pline de tarabe de la care iti poti cumpara de mancare. Unele feluri de mancare sunt mai usor de identificat altele parca vin din alta lume.
In fiecare zi cat am stat in Lijiang, am preferat sa mancam intr-o astfel de piata acoperita unde vedeai exact ce se vinde si comunicarea cu vanzatorul era extrem de usoara : aratai cu degetul.
Mancarea era extrem de buna, preturile infime (1 euro pentru un fel de mancare) si in plus s-a dovedit a fi foarte sigur sa mananci acolo pentru ca noi nu am avut nici cea mai mica problema desi am incercat pe putin vreo 20 de tarabe. Singura dificulatate era ne decidem la ceva anume. La cate posibilitati aveai ne cam datea cu « stack overflow« .

Standuri cu mancare...

si altele...

...si altele...si mai erau :)

Si am incercat de toate : de la orez sau taitei cu tot felul de chestii, la dumplings, dim sum si alte lucruri total straine noua si pentru care nici acum nu am aflet denumirea. Cum ar fi mancarea mea preferata din China : prajitura verde. Ma tot intreb daca este o ideea buna sa incerc sa aflu de fapt ce era acea prajitura verde?

Se comanda prin aratat cu degetul.

Ceva colorat?

Oua pe bat.

In asteptarea prajiturii verzi.

Iaca prajitura minunata.

De toate pentru toti.

Si daca tot vorbim de Lijiang, trebuie sa vorbesc un pic despre hotelul extraordinar de frumos in care am stat - Lijang Yunjin Yaju :

http://www.booking.com/hotel/cn/li-jiang-yun-jin-ya-ju-courtyard.en.html

Acesta este unul dintre cele mai frumoase hoteluri la care am stat pana acum. Este o afacere de failie. Un hotel micut cu nu foarte multe camere aflat in orasul veci in centrul « actiunii ». Camerele sunt destul de mari, mobilate cu gust, foarte curate si cu niste bai foarte interesante si mari. Curtea interioara este si ea foarte frumoasa si te simti ca intr-un film chinezesc cu batai.

Intrarea in hotel

Masa noastra preferata

Prin curtea interioara

Practic terasa camerei nostre

Curtea interioara

Camera nostra

Si bagajele :)

Intrarea in baie

Dusul

si toaleta separat

Iar despre personal nu am suficiente cuvinte de lauda ca sa descriu cum s-au purtat cu noi. Practic orice problema sau plan am avut, au sarit in ajutorul nostru si au incercat sa faca lucrurile sa decurga cat mai usor pentru noi si sa nu fim stresati de nimic. Ne-au cumparat biletele de autobuz ca sa ajungem la Tiger Leaping gorge, ne-au organizat transferul la aeroport, ne-au pastrat bagajele mari cat noi eram plecati la hiking pentru doua zile, ne-au gasit mereu taxiuri si ne-au ajutat cu indicatiile pentru soferi. Si multe multe altele. Singurul hotel la care am stat pe care il recomand cu inima deschisa oricui, oricand, oricare ar fi modul in care calatoreste acel om.
Si trebuie sa recunosc ca in mare parte sederea nostra in Lijiang ne-a placut atat de mult si datorita oamenilor minunati de la acest hotel.

Cam atat despre sederea nostra in Yunnan. Mi-ar fi placut sa fi ajuns si in Shangri La si in dali dar din pacate acum nu am avut timpul necesar. Poate intr-o vizita viitoare.
Iar in urmatoarele posture o sa trecem la o alta provincie : Sichuan si o sa povestesc peripetiile de pe Muntele Emei si intalnirea cu ursuletii panda.