O ora cu gorilele in Bwindi

O sa incep povestea de astazi cu deznodamantul. Asa ca sa fie cat se poate de clar care-mi este pozitia in situatia de fata.

Deci: Ora petrecuta cu gorilele in Bwindi este o amintire pe care nu cred ca o vom uita prea curand. Am avut asteptari extrem de mari. De asteptat  tinand cont ca intreaga noastra vacanta in Uganda a fost determinata numai si numai de mersul la gorile. Si cu toate ca am pornit la drum cu asteptari atat de mari, nu am fost nici un moment dezamagiti. Dimpotriva. Si acum inteleg de ce nu am gasit inca omul care sa spuna (in plan real sau pe internet) ca mersul la gorile este ceva ce nu isi merita reputatia. 

Daca se iveste ocazia MERGETI!!! Sigur nu o sa regretati.

Sunt niste fiinte absolut uimioare si este o placere sa le privesti. Daca cimpanzeii mi-au ramas in minte prin cat de "umani" sunt. Gorilele mi-au ramas in minte prin cat de adorabile sunt. Diferenta cea mai mare fiind data de faptul ca puii din familia de gorile sunt mult mai independenti decat chimpanzeii. Nu am vazut mai deloc pui de chimpanzei pentru ca mamele cu pui stau aproape continuu in copac daca simt prezente necunoscute in preajma. In schimb puii de gorile nu numai ca erau lasati sa umble hai hui de capul lor dar mai erau si extrem de curiosi asa ca incercau sa fie cat mai aproape de noi ca sa ne analizeze pe indelete.

Sa ii urmaresti era mai ceva ca o comedie buna. Era amuzant sa ii vezi cum se tot urca in copac si apoi se rupe copacul cu ei si pica pe jos ca niste bile. Sau cum la vale se rostogoleau ca niste mingi de puf dar la deal se urcau mereu pe spatele mamei lor (lenesii). Sau cum se jucau si se alergau prin iarba inalta. Sau cum se dateau huta pe crengile copacilor. Su pur si simplu cum stateau cuminti in bratele mamei. 

Daca puii de gorile sunt culmea adorabilitatii, adultii sunt mai putin deschisi la avut  oameni pe langa ei. Cimpanzeii de exemplu erau mult mai curiosi si mai interesati sa interactioneze. Asta desi incercau pe cat se poate sa tina o distanta care sa ii faca sa se simta in siguranta. Dar veneau, se asezau langa tine, te analizau. In concluzie pareau prietenosi.  Gorilele insa erau mai preocupate sa isi arate muschii in preajma noastra decat sa para prietenoase. Mai ales masculul alpha (silver back) era destul de hotarat sa arate ca el chiar este alpha. La un moment dat eram toti cinci turistii asezati in linie si ne uitam cum gorilele se perinda incet incet pe o poteca facuta la vreo 2 metri in fata noastra. Fiecare isi vedea molcom de mersul ei. Si deodata ne trezim ca masculul alpha in loc sa mearga pe unde mergea toata familia vine navala fix peste noi. Si nu din greseala. Era evident ca o face intentionat si ca o face suficient de ostentativ incat sa ne arate cine este seful. Si cand a ajuns la ultimul om din sir (un padurar saracul) i-a tras si un sut in picior doar asa ca sa ii aminteasca cine este seful. Si nu a fost singura data. Povestea s-a repetat aproape identic dupa vreo jumatate de ora cu unul dintre ceilalti masculi. Femelele erau mult prea ocupate cu puii ca sa aibe timp de noi, insa masculii era evident ca incearca sa se impuna in fata musafirilor.

Ceea ce nu este deloc ceva rau. Faptul ca se simt destul de sigure pe ele incat sa incerce sa te faca sa intelegi ca ele sunt alpha-male in mediul ala iar tu doar un intrus ce sigur nu este intr-o pozitie superioara lor este ceva foarte interesant. Probabil ca cei care s-au ocupat de habituarea lor au facut o treaba ca la carte si nu s-au dus acolo sa isi impuna cu forta prezenta ci au depus efor sa convinga familia de gorile sa ii tolereze in preajma. Pana la urma ala este teritoriul lor. Al gorilelor. Noi suntem doar niste intrusi tolerati. Si probabil ca suntem tolerati din aceeasi curiozitate pentru care si noi ne aflam acolo.

Sunt extrem de curioasa daca in Congo (in Virunga), unde atrocitatile impotriva gorilelor continuua chiar si acum la o scala mai mica dar au fost absolut groaznice pana acum doar cativa ani, situatia e la fel. Daca gorilele au tot atata incredere in ele incat sa se simta superioare omului si sa ii dea o lectie de trecut la coltul lui. Sa vina sa iti traga un sut in fund ca sa iti spuna ca el este alpha iar tu esti doar tolerat la el acasa. Daca nu s-a format o memorie colectiva care sa le spuna ca omul e rau si trebuie sa fuga sau sa se ascunda de el. 

Extrem de curioasa sunt. Insa pana una alta m-am bucurat sa le vad stapane pe spatiul lor. Mi-a placut mult sa nu le vad plecate in fata omului. Iar asta a fost inca unul din motivele pentru care am ramas cu o parere pozitiva despre conservarea in Uganda. Impresia mea este ca oamenii isi fac meseria cu simt de raspundere si extrem de important, cu respect fata de animalele pe care incearca sa le protejeze. Doar asa putem spera ca si nepotii nostri vor putea sa se bucure de aceleasi experiente ca cele pe care le povestesc eu acum. 

Am discutat cu Cipri si cu Peter extrem de mult despre cat de OK este sa ai numai o ora de stat cu gorilele. A trecut de parca asa ca printr-o minune timpul s-ar fi contractat. Si pentru ca trebuie sa te misti continuu ca sa poti sa le urmaresti in miscarea lor continua, parca timpul se contracta si mai mult. La chimpanzei am avut o zi intreaga de stat si privit si analizat si povestit. Am stat atatea ore cat am vrut noi si nu ne-a grabit nimeni. Am plecat atunci cand am zis noi ca a fost suficient. La gorile insa am mai fi stat. In mod sigur am mai fi putut sta acolo pentru inca 2-3 ore fara sa simtit ca ne-a ajuns. Personal cred ca permisele ar trebui sa fie macar pentru 2 ore cu gorilele. Poate chiar 3. Desi sunt constienta ca fizic va fi extrem de greu pentru multi turisti sa mearga continuu prin jungla deasa atat de mult timp. Dar tot as fi vrut mai mult timp. 

Cipri punea insa intrebarea: ai plati dublu pentru un permis ca sa stai 2 ore sau 3? 1300 de dolari pentru 2 ore? Hmmmm. Probabil ca nestiind as fi zis ca nu si as fi platit doar pentru o ora. Pretul este si asa destul de prohibitiv. Unul mai mare mi-ar fi parut complet nerezonabil acum un an. Stiind cum este insa poate ca as fi facut un efort. E greu de spus pana la urma. 

Insa recunosc ca pana la vizita in Uganda nu am privit niciodata cu ochi prea buni preturile extrem de mari atasate activitatilor africane. Pe multe dintre ele nu le inteleg nici acum. Insa cele legate de conservare mi se par justificate si din pacate necesare. Intr-o lume utopica situatia parcurilor nationale din Africa ar fi cu totul si cu totul alta. Din pacate nu traim intr-o lume utopica si situatia nu este deloc usoara. Sa mergi sa vezi gorile in mediul lor natural in Bwindi nu este egal cu a vedea macaci pe strazile din India. Efortul care se pune in a conserva alea cateva sute de gorile care au mai ramas pe lumea asta este unul care necesita un buget enorm. Buget care pentru o tara ca Uganda este o povara imensa. 

Si nu este numai bugetul pentru conservare dar este si costul legat de faptul ca ai o suprafata extrem de mare din tara pe care nu poti sa o folosesti la nimic. Pamant mult care trebuie sa ramana complet neproductiv. Daca vrei sa pastrezi parcurile nationale intacte nu prea iti permiti sa dai iama cu fabricile poluatoare de tot felul la doi pasi de intrare. Nici cu exploatarea de petrol in parc nu prea ar trebui sa te intelegi bine. Nici cu agricultura extensiva care fura din suprafata lasata animalelor salbatice. Nici cu cresterea populatiei. De fapt cu  nimic din ce inseamna progres in lumea vestica.  Ca fapt divers Serengeti are un viitor extrem de gri din cauza faptului ca Tanzania evolueaza si evolueaza rapid. Ciudat ca punem evolutia economica si industriala la "din pacate" insa atunci cand vorbim de conservarea mediului este din pacate la "din pacate". 

Si personal dupa ce am experimentat pe piele proprie anumite lucruri, am ajuns sa fiu dispusa sa platesc "pret premium" pentru o vizita intr-o Africa in care activitatile de conservare sa se faca asa cum trebuie. Pentru ca e nevoie de bani. De multi bani. Care nu pica din cer. Pe oricine ai intreba ti-ar spune ca animalele trebuiesc protejate. Nu trebuiesc vanate. Nu trebuiesc deranjate. Dar cu ce bani? Ca nimic nu e gratis pe lumea asta. Serengeti are o suprafata o leaca mai mare de un sfert de Romanie. Credeti ca e ieftin sa protejezi un parc national cat un sfert de Romanie? Toata lumea s-a scandalizat ca se vaneaza lei in Africa dupa cazul Cecil. Insa cati stiu ca au fost tari care s-au vazut nevoite sa ridice interdictiile pentru turismul de vanatoare pentru ca nu s-au descurcat fara bugetul venit din asta? E usor sa spui de la departare ca nu e bine sa se vaneze, sa se se reduca teritoriul parcurilor, sa se faca turism extensiv etc etc etc Dar realitatea e a naibii de urata. Si corecti si drepti suntem cu totii pana in momentul in care trebuie sa facem ceva. Inclusiv la nimev de stat se vede aceeasi atitudine. Se pun interdictii dar nu se dau alternative.

Nu vreau sa inchei intr-o nota atat de negativa insa din pacate asta este adevarul. Si multe ar trebui sa se schimbe daca vrem sa mai existe lei, elefanti sau girafe si in alta parte decat la zoo. 

Sau frumoasele gorile:

Bebeii la catarat

Cam cat de puternic e copacul?

Ascuns :)

Hmmm. Cam subtire crenguta.

Deranjam?

What a view!!!!

Ok. Ok. Am inteles. Stam cuminti si nu te deranjam

No comment

O sueta

Hopa sus la deal

Ganditorul

Silver nack ne trateaza cu spatele

Curios

Sa ma gandesc!!! :)

In cautarea gorilelor

Desi distanta dintre Queen Elisabeth Park si Bwindi nu este prea mare, drumul dureaza destul de mult pentru ca este intr-o zona inalta, cu serpentine si de foarte multe ori fara urma de asfalt. Daca mai adaugi o oprire in sectorul Ishasha pentru o ultima vizita la leii din copac si o oprire pentru pranz inseamna ca vei ajunge in Rushaga aproape de seara. 

Cam asta a fost cazul nostru. Am petrecut aproape toata ziua pe drum insa nu ne-am plictisit si nu ne-a parut rau nici macar o secunda. Cred ca este de departe unul dintre cele mai frumoase drumuri facute vreodata in viata noastra de calatori. Cu cat te apropii mai mult de Bwindi cu atat arata mai uimitor si mai ca nu mi s-a turtit nasul de la cat l-am presat de geamul masinii ca sa vad mai bine. 

Odata ajunsi ne-am cazat si apoi fiecare si-a ales cate o activitate tipica: eu am iesit pe terasa cu o carte in mana, Peter a plecat sa afle care e situatia cu familiile de gorile din zona si Cipri s-a gandit ca e cazul sa ii amuze pe copii din sat si a pornit la alergat. Nu era prima data. Cipri a iesit cam in fiecare zi la alergat cat am fost in Uganda si iti dateai seama cand se intoarce pentru ca se auzeau rasetele si chiuturile a zeci de copii care de cum il vedeau de cum decideau ca e cazul sa alerge si ei in jurul omului alb imbracat in colanti si tricou mulat :) Prin multe locuri din lumea astea, alergatorul de placere e o imagine atat de ciudata incat oamenii sunt atat de surprinsi incat raman fara replica/fara reactie. Cipri a alergat prin Petra, Ankor sau Bwindi fara ca portarii sa se dezmeticeasca si sa ii ceara biletul de intrare. :) Probabil ca inca se mai frecau la ochi sa isi dea seama daca e realitate sau nu. 

Spre seara ne-am strans cu totii la masa si Peter ne-a informat care e situatia in zona. Cu o zi inainte fusesera turisti pentru toate cele cinci familii de gorile si se pare ca erau toate destul de aproape de punctul de pornire deci nu aveam mult de mers. Veste buna pentru mine care stateam cu frica ca poate nu o sa le vedem. Nu aveam decat o sansa pentru ca luasem doar un permis de o zi deci il tot bateam la cap pe Peter sa imi spuna care sunt sansele sa ratam. El saracul tot incerca sa ma calmeze spunandu-mi ca aproape niciodata nu se intampla sa nu vezi gorilele dar tot nu ma impacam prea bine cu gandul ca exista totusi o posibilitate de esec. Se mai intampla sa fie altercatii intre familii si fiecare sa se retraga foarte adanc in jungla. Sau sa fie speriate de ceva si sa parcurga distante imense peste noapte fara ca padurarii sa stie unde s-au dus. Se putea deci aveam motive sa ma stresez nitel. Privind in urma cred ca m-am stresat prea degeaba dar nu as fi eu daca nu mi-as face o mie de scenarii de apocalipsa pentru orice nimic.

Vizita la gorile era un vis atat de vechi si o dorinta atat de mare incat este greu de explicat cam cat de nerebdatoare eram s a inceapa toata aventura si cam ce emotii aveam. Nici un moment nu m-am gandit ca as avea asteptari prea mari si ca as putea cadea de foarte sus. E o vizita la gorile. O experienta "o data in viata". Cum ar putea implica asta asteptari prea mari?

Peter a continuat apoi cu vestile bune: vremea se anunta buna, fara ploi, cu soare si nu mai plouase de ceva timp deci nu era alunecos si noroios prin padure. A rasuflat deci usrat si mi-a zis ca are incredere ca va fi bine pentru mine si genunchiul meu. 

Asa ca doua zi dimineata, dupa un mic dejun rapid am pornit plini de voie buna si tropaind ca un cal nerabdator catre punctul unde ne intalneam cu padurarii. 

De cum ajungi la birourile de la intrarea in sectorul Rushaga devine cat se poate de evident ca Bwindi este locul cel mai important pentru turismul din Uganda. Nu trebuie sa va inchipuiti hoarde de turisti, tarabe si vanzatori ambulanti. Uganda nu este nicidecum atat de turistica. Insa este un loc care merge oarecum ca un ceas. Un ceas african (nu elvetian) dar totusi un ceas. Era evident ca va fi foarte diferit de experienta din Kibale de la chimpanzei unde totul era extrem de relaxat si nimeni nu era in graba spre nimic. 

Totul parea si chiar era foarte bine organizat. Se stia dinainte cati turisti sunt in ziua respectiva (rar se intampla sa vina turistul la intrarea in parc fara permis cumparat cu multe luni inainte) asa ca se stia dinainte cate familii de gorile vor fi vizitate . Am fost impartiti rapid in doua grupuri care sa fie destul de uniforme si trimisi la primit informatiile despre tur. Fiecare grup era insotit de un ghid, un ajutor de ghid, doi padurari si doi militari cu arme de foc. Ghidul ne-a explicat la ce sa ne asteptam, ce avem voie si ce nu sa facem in preajma gorilelor, ce sa luam la noi in rucsac, cat de departe sunt etc etc etc. Si cat ai clipi eram intr-o masina care sa ne duca mai adanc in padure de unde sa incepem urcatul.

In fiecare dimineata, cu mult inainte sa se trezeasca turistul, cativa padurari pornesc in cautarea familiilor de golrile atfel incat atunci cand grupul de turisti este gata de plecare sa se stie destul de bine care ce zona sa se indrepte. Asa ca ne-am pornit la urmarit ghidul care vorbea permanent prin statie cu padurarii care e aflau langa familia pe care urma sa o vizitam noi.

In Kibale padurea este extrem de usor de navigat asa ca padurarul a stat pe langa noi si ne-a povestit extensiv despre ce anume o sa vedem si despre experienta lui de cativa ani in sanul grupului de chimpanzei. Mii si mii de povesti din care am invatat enorm. Si daca stau sa ma gandesc mai bine povestile lui au facut ca ziua de stat in Kibale sa devina o amintire pentru o viata. Genul de amintire de spus la nepoti. 

Bwindi nu este insa deloc asa. E o jungla deasa prin care padurarii taiau incet incet drum cu maceta si noi inaintam si mai incet in incercarea de a nu ramene agatati prin vegetatia deasa. In plus nu este un drum drept ci tot urci si cobori pante destul de abrupte si alunecoase. Asa ca nu am avut timp mai deloc de stat la povesti cu ghidul. Sarcina era cat se poate de clara: sir indian si tot la deal ca familia de gorile nu stea deloc pe loc. Putinele pauze in care ghidul ne-a spus istoria familiei si ne-a descris membrii au fost de ajuns incat sa concluzionez ca mi-as fi dorit o interactie mai serioasa intre noi si ghid. E ceva ce mi-a lipsit si daca ar fi sa schimb ceva asta ar fi sigur primul lucru pe lista. Insa sunt constienta ca nu este ceva usor de schimbat. Terenul si comportamentul gorilelor este total diferit de situatia din Kibale si fac totul mult mai greu de gestionat.

Iar la faptul ca familia de gorile se misca continuu se adauga faptul ca noi oamenii ne miscam in mediul ala mult mai incet si mai greoi decat ele. Ca dovada atunci cand ne-am pornit in diminreata aia in cautarea lor ni s-a spus ca sunt destul de aproape deci in maxim o ora suntem ajunsi. Si am mers si tot am mers si ora respectiva a trecut si noi nu parea ca suntem deloc mai aprope de destinatie. Ghidul ne-a explicat ca este ceva cat se poate de normal. Programul de dimineata al gorilelor se concentreaza pe mancat si asta presupune deplasare continuu ca sa gaseasca hrana. De fapt gorilele mananca mai toata ziua dintr-un motiv cat se poate de simplu: ia incercati voi sa supravietuiti numai cu salata sa vedem cam cata salata ar trebui sa mancati zilnic si cam cat timp ati petrece mestecand la frunze de salata. Nu este deloc simplu pentru un animal de talie atat de mare sa reziste cu un regim bazat pe plante si cam atat. Un mascul trebuie sa consume zilnic in jur de 30 de kilograme de verdeata iar o femele in jur de 18 kg. Deci toata ziua mananca, mananca si mai mananca nitel. Cand nu doarme, mananca. Cam asta e regula. La fel ca la ursii panda. Iar o cantitate atat de mare de verdeata presupune distante mari de parcurs ca nu creste tot ce e bun pentru ele fix in acelasi loc. 

Si ele merg si tot merg in cautarea mancarii. Si turistul merge si tot merge in cautarea gorilei. Numai ca unul e in total dezavantaj in terenul cu pricina. Nu trebuie sa mai mentionez inca o data cine :) Asa ca in cazul nostru ora initiala de ajuns la gorile s-a dilatat serios. Si cu cat ne aventuram mai mult in jungla cu atat deveneam mai nerabdatoare sa ajungem odata sa fiu sigura ca le vad.

Dupa doua ore si jumatate de dat din maini si din picioare cand deja intrasem oarecum in ritm vedem ca padurarii cu macetele se opresc. Ghidul schimba doua cuvinte prin statie. Si deodata padurea este strabatuta de tipete de gorile. 

Le-am ajuns. Iar gorilele ne-au simtit si ne-au primit pe masura. Ne faceau atenti ca suntem pe teritoriul lor deci trebuie sa ne purtam cum se cuvine. 

Erau acolo. Si intr-un final si noi eram acolo. Si imediat fetele tuturor din grup radiau de mama focului si eram cu zambetul pana la urechi. 

Eram acolo.

Si am pornit la drum

Intai mai lin apoi mai greu prin vegetatia deasa

Suficient de deasa incat ne-am pierdut de cateva ori

Dar nimic nu poate sterge zambetul de pe fata. Mergem la gorile. :)

Incet dar sigur

Si deodata undeva acolo se aude prima data semnalul ca le-am ajuns

La ce sa te astepti cand vizitezi gorilele la ele acasa?

O vizita la gorile nu inseamna ca te infiintezi la intrarea in padure si apoi te duci de capul tau sa te plimbi in speranta ca vei gasi vreuna si o vei enerva cu flash-ul de la aparatul foto pana va veni sa iti traga una in mutra sa te potolesti. 

Lucrurile sunt din fericire mult mai bine organizate si se tine cont mai mult de familia de gorile pe care o vizitezi si mai putin de dorinta asidua a turistului de a avea poze de pus pe facebook (me included).

Ca si in cazul cimpanzeilor nu toate familiile de gorile sunt deschise turistilor. Din totalul de 36 de familii din Bwindi numai 11 pot fi vizitate. Pentru ca numai 11 familii sunt obisnuite cu prezenta oamenilor (va amintiti de procesul numit "habituation" de care v-am povestit). 

Fiecare familie primeste maxim o vizita pe zi iar grupul este format din maxim 8 turisti.

Deci matematica ne spune ca in fiecare zi sunt maxim 88 de permise care pot fi obtinute. Iar in sezonul de varf permisele astea se dau extrem de repede. Daca vreti sa mergeti in lunile de vara v-as sfatui sa aplicati pentru un permis cu multe luni inainte. De asemenea daca aveti o anumita familie in minte pe care vreti sa o vizitati iar trebuie sa fiti rapizi ca nu se stie ce noroc aveti. Procesul  este asemanantor in Rwanda cu mentiunea ca acolo sunt maxim 56 de permise pe zi.

Cele 11 familii din Bwindi sunt impartite in trei zone pe care le puteti vedea pe harta de aici:

• Buhoma este zona cea mai usor accesibila cand vii din Kampala sau Queen Elisabeth park si are 3 familii habituate. Mubare a fost prima familie habituata din Uganda si este formata din 9 membri (dintre care un silverback - masculul alpha adica). Este foarte aproape de Queen Elisabeth Park si de aceea este preferata de agentiile de turism (usor accesibila). Asa ca  permisele se dau foarte repede. Habinyanja este formata din 18 membri (2 silverback) iar Reshegura din 19 membrii (1 silverback). 
• Ruhija are trei familii habituate: Bitukura (4 membri, 4 silverbacks), Orozugo (25 membri, 2 silverbacks) si Kyaguriro (15 membri, 2 silverbaks). Numai doua sunt deschise pentru turisti. Kyaguriro este rezervata cercetatorilor.
• Nkuringo - o familie formata din 19 membri (2 silverbacks). Satele din zona aveau o foarte mare problema cu gorilele care coborau din padure si le distrugeau plantatiile asa ca s-a hotarat habituarea unui grup in speranta ca veniturile din turism care ajung la comunitate vor estompa un pic conflictul dintre om si gorila. Practic se doarea a fi o situatie win-win. Comunitatile nu mai depindeau exclusiv de agricultura care nu prea putea sa se desfasoare cu succes cand ai cateva zeci de gorile venite la furat. Iar gorilele nu ar fi amenintate de expansiunea omului. Zona in care se gaseste familia habituata este una extrem de abrupta asa ca atunci cang mergi in Nkuringo trebuie sa fii pregatit pentru multe ore de mers prin jungla. Insa se pare ca este insa si cea mai frumoasa zona deci plimbarea nu e deloc timp pierdut.
• Rushaga - are cel mai mare numar de familii habituate (5). Este mai departe de Kampala si Queen Elisabeth Park insa daca nu vrei sa mergi foarte mult ai sanse mari de succes in zona asta. Din cinci familii poate una este mai aproape de drum.

Din cele scrise mai sus care credeti ca a fost alegerea noastra?
Nkuringo. Evident:)

Numai ca dupa ce genunchiul meu a decis sa ia o pauza de functionare mi-am dat seama ca poate  multe ore de mers prin jungla pe o margine alunecoasa de deal nu este chiar cel mai bun lucru de pe pamant. Asa ca am vorbit cu Peter (ghidul nostru) si el a reusit sa ne schimbe permisele din Nkuringo in Rushaga.

Indiferent ce familie alegi si cat de usor accesibila ti se spune ca este, trebuie sa fii pregatit pentru ceva mers. Gorilele nu stau deloc pe loc. Se misca continuu si nu le vei gasi doua zile consecutiv in acelasi loc.

Din cauza asta in fiecare dimineata, inainte ca turisti sa plece in aventura lor, sunt trimisi padurari care sa vada exact unde se gaseste fiecare familie habituata. Dupa ce le gasesc, ii anunta pe cei de la baza care pornesc apoi cu turisti pe urmele lor.

Uneori dureaza jumatate de ora sa ajungi langa ele. Alteori dureaza 5-6-7 ore.

Iar odata ajuns langa ele, nu trebuie sa te astepti ca vor sta frumos si se vor poza pentru tine. Se misca in continuare. Si se misca mult mai repede decat tine deci trebuie sa fii agil. Trebuie sa tii pasul.

Iar la asta trebuie sa adaugi faptul ca terenul nu este deloc in favoarea noastra. Vegetatia este foarte deasa. Pantele destul de abrupte. Este alunecos pe jos. Totul te face sa te misti incet. Iar gorilele nu se misca deloc incet. Pe cat de mari si greoaie par, pe atat de agile sunt in realitate.

In concluzie nu este deloc o activitate pentru cei ce nu isi doresc sa transpire.

Insa garantat odata ajuns fata in fata cu familia de gorile o sa cam uiti de faptul ca te-ai impiedicat si ai cazut ca bobocul de rata in fund de ceva zeci de ori pe pantele abrupte. Cel putin asa a fost in cazul meu :)

Important de mentionat este faptul ca nu vei fi singur in cautarea ta. Ci esti insotit de unul sau doi ghizi, cativa padurari (vreo 2-3) care sa taie calea prin jungla si cativa militari  (tot vreo 2-3) care sa te apere in cazul in care gorila decide sa iti aplice o corectie pentru ca ii stai in cale. Poate parea un grup mare. Insa este un numar necesar din punctul meu de vedere. Fiecare membru are o sarcina destul de bine determinata si destul de utila.

Spre deosebire de chimpanzei, gorilele sunt mult mai ofensive (sau defensive depinde cum vezi lucrurile). Chimpanzeii nu ataca oamenii care ii viziteaza. Sunt doar extrem de curisoi. Gorilele in schimb sunt destul de teritoriare si rovoaca doar pentru a te atentiona ca nu esti tu seful acolo. Deci trebuie sa intelegi ca trebuie sa pastrezi anumite limite. Dar nici o grija ghidul iti va explica tot ceea ce trebuie sa stii atunci cand incepi traseul.

In rest "Enjoy the ride". Cum am mai spus - Este ceva ce iti vei aminti toata viata.

Unde mai poti inca sa vezi gorile?

Jumatate de an mai tarziu si in sfarsit am ajuns sa povestesc si despre motivul pentru care am ales de fapt sa mergem in Uganda.

Atunci cand am pus degetul pe harta si am zis: "Iaca aici mergem in mai 2015" nu am luat in considerare nici faptul ca ai putea sa faci safari in Uganda. Nici faptul ca poti sa petreci o zi absolut uimitoare cu cimpanzeii. Nici faptul ca poti vedea Nilul la inceputul lui. Nici ca ai putea sa mergi pe jos printr-un parc national printre zebre. Nici ca in general Uganda este o tara absolut uimitoare. Nu stiam de fapt mai nimic despre Uganda la momentul ala.

Tot ce a contat a fost dorinta de a vedea de aproape si in libertate gorilele (mountain gorillas). Mi se par niste fiinte atat de uimitoare incat de fiecare data cand le vedeam la televizor ii mai faceam nitel capul patrat lui Cipri ca trebui sa ajungem si noi pe acolo. Il tot suspectez pe Cipri ca motivul pentru care a confiscat telecomanda este ca sa ne uitam mai putin la National Geographic pentru ca il tot pun pe drumuri cu ideile de acolo :)

Intr-un final dupa cativa ani de gandit si razgandit,  visul a inceput incet incet sa isi faca drum spre realitate si am prins curaj asa ca am inceput sa ma documentez unde anume poti sa fii fata in fata cu o gorila.

Din pacate raspunsul este unul mult prea simplu iar pe harta lumii va exista doar un punct care sa indice locatia cu pricina.

In prezent in intreaga lume se mai gasesc doar 880 de gorile (Gorilla beringei beringei) in libertate.

Doar 880.

Atat au mai ramas in toata lumea asta care se dovedeste prea mica si pentru noi si pentru ele.

880 de indivizi care sunt impartiti in doua populatii:

• O populatie de 480 de indivizi care traieste in Muntii Virunga. Zona ce este impartita in trei parcuri nationale apartinand de trei tari: Parcul National Virunga in Repuplica Democrata Congo, Parc National des Volcans in Rwanda si Parcul national Mgahinga in Uganda.
• Restul de 400 de indivizi se gasesc in padurea Bwindi in Uganda

Deci daca vrei sa vezi gorile in mediul lor natural trebuie sa alegi intre trei tari aflate una langa alta: Republica Democrata Congo, Rwanda sau Uganda.

De la bun inceput am ales sa stau departe de RD Congo. Este o tara inca macinata de tot felul de conflicte interne iar Parcul National Virunga este considerat unul dintre cele mai periculoase parcuri nationale din lume. Nu neaparat pentru turisti. Dar este ca un camp de batalie intre gruparile militare din zona si saracii padurari care incearca sa protejeze gorilele.

Mai mult din cate am citit sa obtii o vizita pentru RD Congo nu este chiar cel mai simplu proces din lume. Ceea ce nu este deloc cazul pentru celelalte doua tari. Pentru Uganda exista chiar posibilitatea sa obtii Visa on Arrival de la aeroport pentru 50 de dolari de persoana si nimic mai mult (nici macar fotografie nu iti trebuie).

Deci din trei au ramas foarte repede doar doua posibilitati: Rwanda si Uganda.
 

Ambele tentante si ambele oferind cam acelasi lucru cand vine vorba de vizita la gorile.

Diferentele logistice sunt legate mai mult de pozitia parcului fata de capitala. In Rwanda parcul national este foarte aproape de Kigali si drumul este mai mult pe autostrada. Ceea ce inseamna ca poti face turul la gorile si intr-o singura zi daca asta iti doresti.

Bwindi pe de alta parte este foarte departe de Kampala si pe un drum foarte dificil deci ai nevoie de minim o noapte pe care sa o dedici turului. De cele mai multe ori sunt chiar doua nopti incluse.

Din cauza asta cel putin in teorie un tur pentru gorile in Uganda poate sa te coste mai mult decat un tur in Rwanda pentru ca include 1-2 nopti de cazare plus transportul mai lung.

Insa drumul ala lung din Kampala pana in Bwindi este de o frumusete cum rar iti este dat sa vezi deci nu trebuie sa il privesti ca pe o pedeapsa. Dimpotriva. Si faptul ca ai cateva nopti incluse in experienta asta inseamna ca ai mai mult timp sa savurezi totul. Mie  cel putin mi-a placut mai mult ideea asta decat ideea de a fugi intr-o zi din capitala pana in padure si apoi repede inapoi. Si daca am fi ales Rwanda tot un tur care sa aibe cel putin o noapte de cazare langa parc am fi ales.

Combinat cu faptul ca tot citeam ca in Rwanda tururile sunt mult mai turistice, mai pe "banda rulanta", mai "hai mai repede ca avem treaba" ajunsesem sa pun tot mai mult Uganda pe primul loc.

Ceea ce a facut insa cea mai mare diferenta a fost pretul permiselor.

Permis ce nu este deloc ieftin.

In Rwanda pretul este de 750 de dolari de persoana pentru un tur care presupune mersul pe munte pana gasesti gorilele si apoi o ora de stat efectiv cu ele. Daca nu le gasesti in ziua aia apai ghinionul tau. Nu mai ai alta sansa. Decat daca platesti inca un permis.

In  Uganda permisul este 600 de dolari de persoana pentru acelasi lucru. Insa Uganda ofera din cand in cand promotii si in lunile aprilie-mai poti plati 350 de dolari in loc de 600. Iar cum noi mergeam in luna mai apai se potrivea tocmai bine. Deci comparat cu Rwanda asta insemna o diferenta de 800 de dolari pentru amandoi.

Si iaca asa am decis ca destinatia va fi Uganda si ne-am pornit pe organizat un traseu de zece zile cu tot felul de alte locatii de vizitat dar toate tesute in jurul vizitei la gorile in Bwindi.  Experinta despre care o sa tot vorbesc in scrierile urmatoare pentru ca nu degeaba este o experienta mult laudata de toata lumea care a fost acolo.

Este ceva ce va ramane cu tine pentru totdeauna.

In vizita la un producator de Lambic

Venind dintr-o tara in care toata berea mi se pare ca are acelasi gust (cel putin asa era acum 10 ani, intre timp am observat ca s-au mai schimbat lucrurile), Belgia a venit ca o surpriza.

Berile sunt atat de variate incat gasesti printre ele gusturi la care nici nu te-ai astepta. 

Unele o surpriza placuta. 

Altele mai putin.

Ce conteaza e ca pentru cineva care aprecieaza o bere la ceas de seara, apai asta e locul unde trebuie sa fii. In fata ta se vor aseza sute si sute de posibilitati care trebuiesc evaluate. Unii spun ca Belgia ar avea 300 de tipuri de beri. Alti zic ca ar fi 600. Or fi. Cine stie? Ce e sigur e ca sunt destule. Timp si vreme buna sa ai ca sa incerci pe saturate.

Personal de zece ani muncesc constiincios sa fiu cat mai integrata in societatea adoptiva asa ca incerc si tot incerc si inca nu m-am dat batuta. :) Cineva trebuie sa se sacrifice...

Alaturi de sarcina foarte serioasa de familiarizare cu gusturile diferitelor tipuri de beri la care m-am inhamat, exista si curiozitatea de a invata ce sta in spatele bauturii cu pricina. 

De fel imi place sa inteleg lucrurile din jurul meu. Sa vad cum functioneaza. Sa vad cum e produs. Sa vad ce le face ceea ce sunt. Lasand o leaca modestia de o parte, cred ca asta e caracteristica ce ma face foarte buna in ceea ce fac la munci. Trebuie sa inteleg si cu asta basta.

Asa ca week endul trecut am decis ca mai trebuie sa facem un mic efort de integrare si am mers sa vizitam o fabrica de lambic din Bruxel. Ce face fabrica asta suficient de speciala incat sa fie vizitata, mai ales ca se afla intr-una din cele mai urate zone din Bruxel? Pai sa ne apucam de explicat pe puncte si cat mai didactic.

Care este materia prima pentru bere?

Berea este o bautura alcoolica fermentata din cereale. Asa ca principalele componente sunt : cereale (orz transformat in malt si alte cereale cum ar fi graul), hamei, apa si de cele mai multe ori drojdie.

Podul cu cereale

Obtinerea zaharurilor

Nici unul dintre ingredientele de mai sus nu este intamplator ci are un rol foarte precis in ceea ce este de fapt scopul suprem: obtinerea de alcool.

Ca sa obtii o bautura alcoolica ai nevoie de zaharuri. Zaharuri ce vor fi transformate in alcool prin procesul de fermentare. Cu cat ai mai mult zahar cu atat procentul de alcool din bautura va fi mai mare.

La vin si tuica e cat se poate de simplu. Fructele contin zahar deci iaca sursa.

In cazul cerealelor este un pic mai complicat. Ele nu contin zaharuri dar contin amidon. Amidon ce trebuie intai si intai descompus in zaharuri ca apoi sa se poata trece la fermentare.

De exemplu celebrul malt nu este altceva decat orz incoltit. De ce este nevoie de germinare? Pentru ca in procesul de germinare se formeaza niste enzime care mai apoi vor transforma amidonul (o molecula lunga cat o zi de post) in maltoza (un dizaharid). Deci iaca sursa.

Apoi se ia graul si maltul. Se toaca cum crede berarul de cuvinta. Se amestecata cu apa calda si se imprietenesc pentru vreo 2 ore la temperaturi mai ridicate ca sa se produca reactia chimica ce transforma amidonul in maltoza cu ajutorul enzimelor mai sus amintite (cele ce provin din germinarea orzului).

Am cautat destul de mult sa vad cum se numeste solutia asta zaharoasa in romana. In engleza e "wort". Cica in romana este: must de bere. Deci must de bere sa fie.

Mustul de bere este colectat in niste cazane mari de arama si fiert pentru ceva timp pana se mai evapora din apa, deci concentratia de zaharuri creste, deci procentul de alcool din bere creste. In plus datorita temperatirulor mai ridicate, solutia este sterilizata.

Masina de tocat si vasele pentru fierbere

Daca pornesti cu 10000 de litri de must de bere dupa ce il fierbi mai ramai cu vreo 7500 l. Ceea ce de obicei inseamna ca la sfarsit vei avea un produs cu 5% alcool.

Uitai sa zic. Inainte sa se inceapa procesul de fierbere, in mustul de bere se adauga hameiul.

Hameiul nu are nici o legatura cu continutul de alcool. El este prezent numai pentru gust (gustul amar al berii de aici vine)  si pe post de conservant. Pe vremuri se folosea rozmarin sau alte plante aromatice dar din secolul XII hameiul este folosit aproape exclusiv.

Urmatoarea etapa este racirea controlata a lichidului.

Vasul pentru racit

In functie de ce tip de fermentare folosesti, lichidul trebuie sa aibe o anumita temperatura. La randul lui procesul de fermentare defineste tipul de bere.

Procesul de fermentare

Iaca am ajuns si la etapa cheie: fermentarea.

Fermentare ce poate fi de trei tipuri:

1. Fermentarea pe fundul vasului. In cazul asta mustul de bere este racit cat mai rapid, fara a intra in contact cu aerul si fara a fi contaminat de diverse instrumente (sa nu uitam ca tocmai ce fuse sterilizat prin fierbere). Odata racit este pompat in vasele pentru fermentare unde se adauga un anumit tip de drojdie si se incepe fermentarea la temperatiuri foarte scazute 8-10°C. Din cauza temperaturilor scazute drojdia se depune pe fundul vasului si nu face cine stie ce spuma (de aici si numele fermentarii). Berea obtinuta in acest fel se numeste "lager". 

2. Fermentarea la suprafata. In cazul asta mustul fermenteaza la temperaturi mai ridicate 15-20°C iar drojdia se ridica la suprafata si produce mult cunoscuta spuma (evident de aici numele fermentarii). Berile obtinute astfel se numesc "ales".

3. Fermentarea spontana. Pai dupa cum ii spune numele in cazul asta nu pui drojdie ci fermentarea se produce datorita unor agenti de fermentare aflati in aer. Inainte de 1860 si de  descoperirile lui Louis Pasteur despre drojdie, toate berile erau facute prin fermentare spontana. In zilele noastre singura bere care mai este produsa asa este Lambic. 

Si iaca dupa ce am vorbit doua secole am ajuns si la subiectul scrierii de astazi: berea lambic. O bere tipica regiunii Bruxelului unde se pare ca dintr-un motiv sau altul aerul e foarte propice fermentarii spontane. Cine ar fi crezut? Si mai e loc de intrebare de ce e berea atat de populara printre belgieni. Pai pana si aerul le este complice.

Daca acum un secol erau sute de berarii in Bruxel care produceau lambic, in ziua de astazi a mai ramas doar una: Cantillon. Adica locul vizitei noastre de pe weekend.

Ce face lambic-ul diferit?

Deoarece in lambic nu se foloseste drojdie dintr-o cultura standard ci berarul se bazeaza pe ce organisme plutesc in aerul din jurul lui, procesul de fermentare este unul mult mai complex si mult mai greu de controlat decat la o bere normala.

Mai mult faptul ca nu se nefolosesc componente standard face ca gustul unei beri sa fie foarte diferit de la o productie la alta si de la an la an in functie de ce e in aer, de temperatura de afara, de vant de multe si marunte. Lucruri pe care nu prea ai cum sa le controlezi.

Ca sa rezolve  problema neuniformitatii produselor, berarii prefera sa amestece 3 tipuri de lambic de 1 an, 2 ani si 3 ani vechime si sa produca o bere numita Gueuze.

Ceea ce nu e deloc rau mai ales daca nu esti pasionat de "amar". In lambic se foloseste o cantitate de vreo trei ori mai mare de hamei decat la o bere normala pentru ca este principalul conservant. Fiind atat de mult hamei inseamna ca berea rezultata este extrem de amara. Si cand zic extrem de amara nu exagerez deloc. Trebuia sa vedeti ce fata am facut cand am gustat primul pahar de lambic. Ma intrebam cine m-a pedepsit sa fac asa ceva. Nu are nimic in comun cu nici o alta bere gustata pana atunci.

Cu cat berea sta mai mult la fermentat cu atat descreste cantitatea de zahar ramasa in bere deci cu atat mai amara este. Sa bei un lambic de 3 ani cred ca este o placere doar pentru berarul pasionat. Dar cu cat mai vechi cu atat gustul cica e mai rafinat. Insa cu cat mai tanar cu atat mai dulce. Intr-un final se ajunge deci la un compromis de dulce si rafinament. Din partea mea ar merge si doua linguri de zahar pe langa. Sper sa nu ma auda berarul ca ma crucifica pentru asa sacrilegiu.

Inca ceva ce e diferit pentru lambic/gueuze este ca berea nu face spuma cand torni in pahar si ca nu are acid. 

Daca pui totul impreuna va asigur ca lambic si geuze este ca nimic altceva din ce ati gustat pana acum.

Nu neaparat o experienta placuta. Nu o sa mint. Lambic/gueuze nu e deloc pe gustul meu si in general nu e o bere prea populara. Produsele mai populare sunt variatiunile de bere cu fructe. Insa nici in cazul asta nu se adauga zahar cum e la Kriek-ul normal asa ca nu trebuie sa aveti asteptari prea mari. Are gust de fruct, nu are gust dulce.

La degustat in barul din fabrica

Este insa o experienta. Si Cantillon este o bucata de istorie. O plimbare prin fabrica este ca o trecere in trecut pentru ca de mai bine de 100 de ani berea se face dupa aceeasi reteta si folosind aceleasi instrumente.

Nu e o fabrica mare. Este o afacere de familie care produce undeva la 1700 hectolitri de bere pe an. O nimica toata comparat cu gigantii din zona. Si tocmai pentru ca e atat de mica este atat de simpatica.

Daca aveti timp si daca sunteti curiosi si daca treceti peste zona extrem de urata in care se afla, zic eu ca o vizita de cateva ore nu e deloc ceva de ignorat.

Sigla Cantillon

 Berea este totusi parte in ce inseamna Belgia. Iar lambic-ul parte din ce inseamna Bruxel. 

Ps: cand am fost noi fabrica nu era functionala. Nu din intamplare. Ci pentru ca racirea lichidului de care povesteam la un moment dat are loc natural asa ca ai nevoie ca temperatura de afara pe timp de noapte sa fie relativ joasa. Nu prea merge sa produci bere vara. Nici macar in vara belgiana. Asa ca sezonul pentru facut lambic este foarte limitat: de la sfarsitul lui octombrie pana la inceputul lui aprilie.

Amintirea Everestului meu

Acum doua saptamani il intrebam pe Cipri daca vrea sa mergem sa vedem noul Maze Runner in Barco Escape.  Barco Escape (ca sa fac nitica reclama locului de munca) este un concept relativ nou in care se folosesc 3 ecrane de cinema in loc de unul pentru a crea o imagine o leaca mai panoramica. Un trailer aici ca sa vedeti ce incerc sa descriu. 

(Total off topic: sa fii CinemaVanghelist cred ca este visul oricarui barbat burlac. Hai sa zicem ca si casatorit dar sigur casatorit doar pentru o perioada limitata de timp :) Petreceri non stop la Hollywood. Ce ai putea sa iti doresti altceva?) 

Pentru a testa conceputul Escape ai nevoie evident de continut pentru toate cele trei ecrane asa ca Barco s-a infratit cu Fox si au creat o serie de scene in Maze Runner (si primul si al doilea) care sa arate plusul tehnologiei.

Pentru primul Maze Runner continutul nu a fost filmat ci creat digital (rendering) si din experienta proprie (este un sistem Escape care ruleaza non stop in holul prin care trec de zeci de ori pe zi pentru ca e in usa camerei obscure in care imi duc existenta) se poate mai bine de atat. De exemplu un concert Lady Gaga a fost filmat complet pentru Barco Escape si arata chiar interesant. Si mai interesant e un parteneriat cu Red Bull de la niste competitii de sporturi extreme. Trebuie sa ma credeti pe cuvant ca sporturile de iarna vazute in Barco Escape capata o cu totul alta dimensiune. Iar cel mai interesant dintre toate este o filmare de la festivalul The Burning Man. Absolut uimitor. 

Deci eram curioasa sa vad cam unde au ajuns cu calitatea filmarilor la al doilea film Maze Runner.

Raspunsul lui Cipri la invitatia la Maze Runner a fost ca mergem (mai mult pentru mine si pentru ca biletele erau aproape gratis pentru angajatii Barco) dar ca el de fapt cel mai mult si-ar dori sa mergem la Everest.

Nu trebuie sa il cunosti pe Cipri de prea mult timp incat sa intelegi ca un film de genul Everest este ce i se potriveste ca o manusa. Daca vrei sa adoarma instant il duci la o comedie romantica. :) Daca vrei sa nu se planga o saptamana ca l-ai facut sa se zgarie pe ochi de plictiseala il duci la Everest.  

Asa ca duminica am fost o sotie ascultatoare si am urmat cuvantul sotului meu si am mers sa vedem Everest. 

Evident ca si eu imi doream sa vad filmul (chiar foarte mult) dar nu recunosc nimic nimic nimic. Ramane intre noi treaba asta si ca varianta oficiala este ca am mers pentru Cipri. Da? :)

Si daca in momentul asta credeti ca postul meu va fi  o recenzie a filmului va inselati amarnic :) Tot ce va spun este ca trebuie sa mergeti sa il vedeti. Si trebuie sa il vedeti in 3D. Si asta o spun eu care sunt posesoare de cataracta la ochiul stang deci o leaca mai putin perspicate in perceperea imaginilor 3D. De obicei evit filmele 3D insa de data asta cred ca 3D-ul face fimul mult mult mult mai interesant. Mai ales daca ati citit Into Thin Air sau daca ati vazut filmul sau documentarele bazate pe cartea cu pricina si nu veti mai fi deci surprinsi de poveste. 

Imaginile sunt absolut uimitoare si din momentul in care am vazut primele cadre cu aeroportul din Kathmandu si eu si Cipri am capatat un zambet tamp pe fata care nu prea a mai disparut pentru mult timp.

Nu pentru actiunea din film.

Ci pentru amintirile noastre. Amintiri din Kathmandu. Din Lukla. Din Namche Bazaar. De pe podurile suspendate. De pe cararea aia absulut uimitoare. Si multe si marunte.

Amintiri care efectiv iti umplu sufletul cu o senzatie de bine.  Ceea ce spune tot despre experienta noastra nepaleza.

Zilele petrecute pe Everest base Camp Trek sunt unele dintre cele mai frumoase zile de calatori in lumea asta mare. 

Iar Nepalul este una din putinele tari in care am fost pana acum, in care m-as intoarce oricand. Personal sunt de parere ca lumea asta e prea mare si cu prea multe lucruri de vazut iar timpul si banii nostri mult prea limitati ca sa ne permitem sa ne intoarcem de mai multe ori in acelasi loc. Insa Nepalul este special. In Nepal merita sa te intorci oricand pentru ca si daca te-ai intoarce in fiecare an tot ai avea pentru tot restul vietii ceva nou de vazut si experimentat.

Nu are cum sa nu te vrajeasca Nepalul daca esti un iubitor al muntelui. Nu are cum. E ca un drog. Un drog care te va tenta pentru totdeauna. 

Chiar inainte sa mergem la film ma gandeam ca atunci cand ma gandesc la calatorii imaginea care imi vine cel mai des in minte este asta:

Era prima noastra noapte din Everest Base Camp Trek. Si chiar si acum am foarte vie in minte senzatia de atunci. Cu bucuria de a fi acolo. Cu emotia ca nu stiam cum o sa ma descurc. Cu maxilarul deja fracturat de la atata uimire pentru ce e in jur. 

O camera de 1 euro pe noapte dar una dintre cele mai frumoase camere in care am stat. Nu pentru conditii. Si daca esti un turist care isi doreste lux in vacanta nici nu ar trebui sa te gandesti sa mergi la hiking in Nepal. Ci pentru locul unde se afla.

Si asta era doar inceputul povestii noastre.

Indrazneste sa treci...

 

La intoarcere am descoperit pe ce am trecut (pe cel de sus).

Namche Bazar

Cand ne-am pornit din Namche vremea nu era cea mai minunata

Dar a doua zi soarele ne-a facut sa sarim imediat din pat

Si cum ai putea sa lenevesti cand asa ceva te asteapta?

Ajunsi la cel mai inalt punct din itinerariu - Kala Pattar (5545 m)

In drum spre Base Camp

In perioada asta a anului e goala dar in doar 3 luni va fi plina de "nebuni frumosi"

La revedere Lukla. Dar ne vom intoarce.

Daca vreti sa vedeti mai multe fotografii (sute) gasiti toate albumele pe contul de Flickr al lui Cipri. 

Iar povestile complete pe blog.

Si daca nu am zis de suficiente ori mai zic o data: Mergeti in Nepal. Nu o sa regretati. 

O dimineata prin Queen Elisabeth National Park

Fiecare parc pe care l-am vizitat in Uganda a avut o particularitate anume.

Va spuneam ca Murchison este parcul unde vezi girafe. Nu le mai gasesti apoi in nici unul dintre celelalte parcuri. 

Kibale este cu chimpanzei. 

Queen Elisabeth este parcul unde vezi leii ce isi fac siesta in copac. Asta e ce aduce orice turist curios aici. Dar pentru noi Queen Elisabeth nu este numai parcul leilor ci si parcul elefantilor. Practic pe unde ne duceam: ori la safari, ori doar la plimbare prin sat, ori cu barca, ori la masa gaseam elefanti. Peste tot elefanti. Nu ma intelegeti gresit. Nu e nimic rau in asta. Mie imi plac la nebunie elefantii. Si mai mult pana acum nu vazusem bebei de elefant decat la gradina zoologica. Deci cate exclamatii i-au auzit urecile lui Peter la zaritul bebeilor nu va puteti inchipui. Cred ca merita bacsis dublu pentru cat l-am zapacit de cap cu bebeii (de orice animal ar fi fost ei :) ).

Asa ca si ziua 6 pe care ne-am inceput-o in zori de zi cu un safari, tot sub semnul bebeilor de elefant a stat. Nici ca se putea altfel.

Nu mai repet nebunia mersului in safari. Sincer putine lucruri din experienta noastra de calatori se compara cu asta. Este ceva ce trebuie sa incerci ca sa intelegi cu adevarat incantarea sa vezi atat de multe animale libere in jur. Sa le vezi in mediul lor natural. sa le admiri si sa te minunezi ca asa ceva exista. Si cel mai important sa vezi ca sunt protejate si cu sanse mari sa mai fie aici si pentru nepotii nostrii.

Va las doar cu o mana de poze pentru inspiratie:

Azi noapte a plouat nitel

O pisica chiar langa roata la masina

Si bebeii