Eram in Bali si inchiriasem o masina sa ne plimbam pe insula in ritmul nostru fara a fi stresati de ideea ca tinem un sofer dupa noi. Nu m-am nascut cu instinct de mosier asa ca imi displace ideea ca cineva sa stea dupa mine.
Toate zilele cat am fost pe post de pasageri ne-am minunat si am condamnat faptul ca indonezianul cand are chef sa opreasca sa isi ia o inghetata sau sa faca o poza se opreste evident in mijlocul drumului iar restul prostimii trebuie sa il astepte sa porneasca sau sa faca slalom pe contrasens ca sa il depaseasca.
Odata ajunsi in fata volanului, noi trageam constincios pe stanga (se conduce invers in Indonezia) ca sa nu incurcam circulatia. Si trasul asta pe stanga se intampla destul de des pentru ca eu sunt precum cainele lui Pavlov cand vad terasele de orez. Salivez la fiecare priveliste si evident trebuiesc facute poze ca sa am dovezi cand le explic si altora obsesia mea pentru terase.
La o astfel de stationare pentru poze, trage Cipri pe stanga si cand mai sa se opreasca masina ne trezim ca roata din fata stanga dispare intr-o groapa. Ne dam jos speriati si vedem ca de fapt acolo era un sant de irigatie ce ajungea pana in strada si chiar taia un pic in asfalt dar era complet acoperit de iarba asa ca nu aveai cum sa il vezi. Santul era destul de adanc si masina statea practic sprijinita pe spoiler. Se urca Cipri iar la volan sa incerce sa dea inapoi. Evident ca fara nici un succes. Se mai da jos. Mai analizeaza. Se urca la loc. Iese fum dar masina tot in groapa ramane.
In timp ce ne scarpinam noi in cap incercand sa gasim o solutie, pe langa noi se stransese o gramada de copilasi incantati ca Bule Bule (omul alb in indoneziana) are probleme. Si era un chiot si un ras de zile mari. Dar pe noi ne cam treceau toate traspiratiile gandindu-ne ca suntem destul de departe de Ubud (locul de unde plecasem).
Eu, ca un superman ce sunt, ii strig lui Cipri care era urcat in masina ca eu incerc sa ridic masina si el sa dea cu spatele. Pana sa ajunga pana la mine urletul lui ca am innebunit, eu si trei copii cat un dop am ridicat masina si incepusem chiar sa o impingem in spate. A dat cu spatele si asa am iesit din santul de irigatie.
La sfarsit ne uitam unul la altul si eram pe jos de ras. Ori masinile din Indonezia sunt de unica folosinta si facute din carton ori eu sunt mai ceva ca Hulk Hogan. Sau poate copiii indonezieni au ceva puteri supranaturale.
Evident ca din momentul ala ne-am integrat perfect in peisaj si am oprit si noi ca tot indonezianul in mijloc de drum ca sa facem poze sau sa cumparam fructe sau mai stiu eu ce…
No comments:
Post a Comment