Everest base camp trek - Ziua 5

Ziua 5 este zi de mers de la Tengboche (3860 m) la Dingboche (4410). 

Desi diferenta de altitudine este semnificativa si cu ocazia asta depaseam si maximul la care urcasem pana atunci (pe inca trail) traseul din ziua a cincea se anunta a fi unul destul de usor cu panta lina si fara urcusuri care sa te lase fara respiratie.

Ca intotdeauna ne-am inceput ziua cu aceeasi rutina: eu incapatanadu-ma sa nu ies din sacul de dormit pentru ca e prea frig si Cipri deja in picioare strangand bagajul. Dupa ce si-a strans bagajul a plecat la toaleta si dupa nici cinci minute a dat buzna in camera urland ca acum intelege si el de ce am venit pe traseul asta si s-a pus foarte agitat sa stearga gheata de pe geam. Si pentru ca era curios de agitat, m-am ridicat si eu mohorata din pat si am vazut pe ocheanul mic unde nu mai era gheata de ce era atat de incantat: ERA SOARE AFARA. Si pentru ca era soare si ceata fugise din zona noastra am vazut si noi ce privelisti are de oferit zona: absolut fabulos (si as mai putea adauga ceva superlative fara sa consider vreun moment ca as putea exagera).

Am uitat de caldurosul meu sac de dormit si de cat de bine era in el si cat ai clipi ne-am strans bagajele si am iesit val vartej din camera cu unicul scop sa terminam cat mai repede de mancat micul dejun si sa plecam pe traseu ca ne mancau talpile rau de tot la cum se vedea soarele stralucind afara.

Si apoi pentru restul zilei nu a mai contat nimic decat ca a fost vreme buna si ca am vazut si noi muntii din jur. Ce oboseala? Ce greu la deal? Mai mult m-a durut maxilarul de la cat m-a lasat peisajul cu gura cascata decat m-au durut picioarele.

Oricum traseul nu a fost greu. Fata de ziua precedenta a fost ca o plimbare lejera. Si singurul lucru care face lucrurile un pic mai grele este altitudinea. Uneori stai si te uiti la drumul drept si nu iti vine sa crezi ca poti merge asa incet si poti gafai pe un astfel de drum. Noi facem si cate 25 de km cu 5.5-6 km/h fara nici o problema cand suntem in Belgia. Asa plimbari usoare. Iar acolo 5.5 km/h era un tel de neatins. Sau poate de atins pentru cativa zeci de metri. Nu am crezut ca altitudinea poate influenta atat de mult performantele fizice ale unui om, pana nu am ajuns sa ma lupt cu ea. Cand te uiti la televizor parca nu e un ceva atat de important. 

Las acum pozele sa vorbeasca despre ziua 5 pentru ca vor spune probabil mai multe decat sunt eu in stare:

Un colt de munte

Locul unde ne-am petrecut noaptea

La drum repede cat e inca senin

Si alte vietati care impart muntele cu noi. Sau noi cu ele

Picture perfect

Un yak mic mic mic si dragut

Terase pentru plantat cartofi la 4000 de metri

Oare pe cine salveaza helicopterul?

Se poate sa gasesti terase si la 4400 de metri

In Dingboche

Si vedere din camera noastra

Everest base camp trek - Ziua 4

In ziua a patra ne continuam ascensiunea si mergem din Namche Bazar (3440 m) pana in Tengboche (3860 m). Este o diferenta de nivel de numai 400 de metri dar oamenii descriau ziua asta ca fiind una foarte grea cu o urcare foarte lunga de cateva ore in a doua parte a traseului. Si pentru ca asta nu era de ajuns, traseul nostru era un pic diferit fata de varianta directa si facem un ocol pe la manastirea Khumjung de unde se pare ca ai parte de niste privelisti de zile mari. Modificat in felul asta, traseul din ziua a patra presupunea ca  o sa urcam 400 de metri pana la manastire, apoi coboram 400 de metri ca sa ne alaturam drumului normal catre Tengboche apoi urcam iar 400 de metri ca sa ajungem la destinatie. Parca nu mai pare atat de usor ca la inceput dar eram increzatori in picioarele noastre.

Din pacate ocolul nostru a fost fara nici un rezultat pentru ca vremea in ziua asta a fost atat de urata incat abia vedeai la cativa metri in fata si ceata s-a ridicat atat de rar si atat de putin incat a fost imposibil sa spunem daca merita efortul in plus sau nu.

Din cei cativa metri vizibilitate pe care i-am avut, era evident ca probabil privelistile sunt extraordinare cu niste prapastii impresionante pe langa noi insa poate ca e mai bine ca nu am vazut prea departe pentru ca daca ghidul ne-ar fi aratat unde este punctul final al calatoriei m-as fi asezat in fund si as fi facut greva. Asa pe orbeste am mers incet incet si cat ai clipi eram la  manastire. Pentru ca nu se vedea nimic am continuat rapid catre locul unde trebuia sa luam masa de pranz dar am ajuns acolo pe la 11.00 asa ca am decis sa nu ne oprim, am traversat si ultimul pod suspendat din drumul la urcare si ne-am trezit in fata dealului de 400 de metri pe care trebuia sa il facem dintr-o suflare. Inca o data nu pot decat sa ma bucur ca nu se vedea nimic pentru ca psihologic a facut bine la picioare :) La urma urmei nu trebuie decat sa pui un picior in fata celuilalt si ajungi unde trebuie. Ceea ce am facut si noi iar la 13.30 eram deja la locul unde trebuia sa ne petrecem noaptea. Oamenii intrebau de unde venim si toti pareau uimiti ca am ajuns atat de repede si ii vedeai cum fac niste ochi mari de tot cand auzeau ca am luat drumul de doua ori mai lung prin Khumjung. Asa ne-am dat si noi seama ca probabil suntem peste medie. Si cum primii calatori de dupa noi au ajuns la cabana abia la trei ore departare (si veneau pe traseul scurt) este clar ca probabil am mers cam repede. Dar ce altceva poti sa faci cand e frig s nu se vede nimic? Mergi ca sa iti tii de cald. Oricum a facut foarte bine la moral rapida noastra ascensiune pentru ca ne-a dat incredere ca picioarele or sa ne tina pana sus. Doar altitudinea sa nu ne faca probleme.

Dupa o saptamana, cand am facut drumul invers am inteles si noi de ce se zice ca ziua aia este una grea. Cand ai in fata ta ditamai urcusul si vezi cat mai este pana la final cred ca apasa mai greu pe umeri. Iar daca mai este si foarte cald cred ca pune la incercare serios calatorii nepregatiti. In portiunea inca lina a traseului ne-am intalnit cu un englez care foarte suparat ne-a zis ca este sigur ca exista si variante mai placute de a-ti petrece vacanta decat sa te chinui asa. Vorbea evident de el si noi am facut ochii destul de mari incercand sa intelegem cum poate cineva sa incerce sa vada daca ii place mersul pe munte fix la un astfel de traseu greu. Am evitat sa ii spunem ca il asteapta cateva ore de urcat la deal pentru ca daca el regreta alegerea vacantei cand mergea pe drum drept sau la vale probabil ca partea dura de urcat la deal o sa il puna in fund.

In timp ce stateam in cabana din Tengboche si beam un ceai la gura sobei, am avut parte si de primele povesti cu boala, accidente si dureri de cap de la altitudine spuse de oamenii care coborau. Noi nu aveam nici o problema si incercam sa stam pozitivi dar cand auzi atatea cazuri de oameni care au trebuit sa se intoarca din drum sau care au fost salvati cu helicopterul parca incepe sa ti se stranga inima si parca si simti ceva durere de cap asa venita de nicaieri. Si am inceput sa ne intrebam daca suntemdestul de atenti cu noi si daca acordam destula atentie posibilelor simptome. Altitudinea nu e un lucru de glumit. Insa nici povestile nu trebuiesc auzite cu mintea prea deschisa ca pot induce simptome :) 

Cu inima indoita ca poate ne da altitudinea cu ceva in cap, am plecat la culcare. Si in gand, oricat de nereligiosi am fi, ne-am rugat pentru vreme buna sa putem vedea si noi ceva pe traseu.

Parca lui nu ii e prea frig

Inca eram vesela pentru ca eram abia la inceput :)

Micul nostru caraus. Cipri parca e gigant

Aproape de manastire

Privelistea...atat cat se vede

Si un caine care ne-a tinut companie

Cararea arata spectaculos. oare cat e pana jos?

Parca e mult pana jos

Si in sfarsit ultimul pod de la urcare. Yupyyyy

Yak...Yak...Yak

Vedere de pe pod

Nu e asa ca nu ma vezi?

O leaca mai greu

La o parte ca trec eu si am prioritate ca am doar doua picioare

Everest base camp trek - Ziua 3

Ziua 3 este zi de aclimatizare in programul tipic. Asta pentru ca diferenta de nivel facuta in ziua precedenta este peste cei 300 de metri recomandati asa ca este de preferat o zi petrecuta la aceeasi altitudine astfel incat sa dai corpului timp sa te ajunga din urma.

De multe ori ziua de aclimatizare este numita si zi de odihna si multi oameni o iau exact ca pe o zi de odihna si stau in cabana si citesc, sau joaca carti, sau ies doar un pic la plimbare prin Namche sau poate pana la Everest view point insa nimic mai mult. Altii, asa ca noi, prefera sa se odihneasca activ si sa faca o plimbare mai lunga pana in Thame (5 ore dus-intors) sau pana la manastirea Khumjung (3-4 ore dus intors). Pentru ca planuiam sa trecem prin Khumjung in ziua a patra in drumul nostru pe ocolite catre Tangboche, am "ales" singura varianta care a mai ramas: Thame.

Din pacate vremea nu a fost foarte pritenoasa cu noi si a continuat sa isi arate coltii pe care incepuse sa ii ranjeasca in ziua precedenta. Si probabil si frigul si ceata au facut ca ziua asta sa mi se para destul de dificila. Mai ales combinat cu faptul ca ma asteptam la o plimbare lejera demna de o zi de odihna. Drumul este destul de lin pana ajungi la podul care trece peste raul Dudh Koshi (sper ca scriu corect) apoi incepe tot la deal la deal pana in Thame. Ceea ce nu ar fi fost problematic daca nu as fi stat cu impresia ca dupa pod bati din palme si ai ajuns la destinatie. Eu asa intelesesem de la ghid. Si devenea dealul ala tot mai greu cu fiecare minut in plus. Dar sunt sigura ca ziua mi s-a parut grea din motive mai mult mentale decat fizice. Si infruntata cu mentalitatea potrivita ar putea fi considerata zi de plimbare usoara. Si sa nu uit sa spun ca ghidul nostru a zis ca plimbarea este pe drum oarecum drept si pana la sfarsitul zilei ne-am dat seama ce inseamna pentru un nepalez drum drept. Pai diferenta de nivel pe care o faci din Namche pana in Thame este de 400 de metri. Pentru un nepalez 400 de metrii e "nepali flat" pentru unul ca noi e o leaca la deal :)

Dar sa pun si cateva poze (destul de cetoase) de pe traseu ca sa dovedesc ca desi vremea a fost urata plimbarea a fost frumoasa si a meritat sa iesim din confortul si caldura restaurantului. In plus eu sunt ferm convinsa ca o zi activa ajuta mult mai mult la aclimatizare decat o zi petrecuta in pat citind.

La plecarea din Namche vremea nu pare prea prietenoasa

Si vizibilitatea lasa de dorit - iar asta e o poza cu noroc

Dar dam de roata sa vina norocul la noi si vremea buna

Si totusi pomii asa albi nu arata chiar rau

Si vedem si ceva pasari colorate

Si altele...dar camuflate

Si un yak

Iar pentru o clipita s-a ridicat si un pic ceata deci motiv de facut poza

E asa bine in poze...nici nu se simte frigul

Yak mic cu cercei :)

 

Si inca o pasare colorata

Si am ajuns si la podul peste rau

Cu un tumult de nedescris pe sub pod

Si poza sa dovedim ca am fost acolo :)

Alb alb si iar alb...si primii yaki adevarati

"Nepali flat"

Si ceva capre salbatice

Idilic nu?

Cand am ajuns in Thame, ne-am refugiat in singurul restaurant deschis si am mancat acolo pranzul. Si surpriza a fost ca acel restaurant era perete in perete cu casa in care s-a nascut si a locuit cel care detine recordul pentru cele mai multe escaladari ale Everestului. Este un sherpa evident si a ajuns pe varf de 21 de ori. Ultima data in 2011 cand avea deja 51 de ani.

Cand ne-am intors la hotelul nostru din namche, am discutat cu un american despre traseul catre Thame pentru ca a doua zi planuia sa faca si el acelasi lucru. Acum cateva zile Cipri i-a scris un mai americanului pentru ca ii promisese niste informatii si asa am aflat ca in ziua in care a mers spre Thame tipul a anulecat din cauza zapezii, a cazut si si-a rupt mana. A trecut apoi prin niste clipe de cosmar pana s-a intors in namche de unde a fost recuperat de un helicoper si dus la spital. In astfel de momente imi dau seama ce norocosi am fost noi ca nu am patit nimic. Niciodata nu stii cand te poate lovi ghinionul. Mai ales ca tipul respectiv nu era un novice al muntelui ci un pasionat care avea destula experienta.