La picior pe Damavand (ziua 3)

Cea de-a treia zi pe Damavand era multa asteptata zi de varf.

In seara precedenta am tot stat si discutat cu cei care se intorceau de pe varf si cu altii care urmau sa urce in aceeasi zi cu noi si sfatul multora a fost ca daca suntem mai rapizi sa incepem mai tarziu ca sa evitam frigul din timpul noptii. Numai ca eu stiam ca norul de sulf devine din ce in ce mai de nesuportat odata cu cresterea temperaturii pe timpul zilei deci am preferat frigul noptii si trezitul devreme de frica mirosului de sulf.

Tot in seara de dinainte am discutat si cu alti oameni sa formam un grup mai mare si sa pornim la 4 dimineata. Pe intuneric e intotdeauna mai bine sa fii cu mai multi.

La 3.30 ne-am trezit, ne-am imbracat, am mancat un pic (nu foarte mult tot de frica mirosului) si am iesit afara unde am descoperit ca eram cam singuri. Unii dintre cei care anuntasera ca incep urcarea tot la 4 erau inca in sacii de dormit, altii mancau, iar altii am banuit noi ca sunt plecati deja pentru ca se tot vedeau luminite pe munte. Prin urmare am decis ca fiind in trei nu este chiar atat de rau deci putem porni si fara alta companie. Daca esti singur insa, sau chiar si in doi si fara ghid mai bine astepti pana se face un grup mai mare. Nu stii niciodata ce se poate intampla pe munte pe intuneric bezna.

Prima ora de urcat a mers foarte bine. Am avut un ritm bun si ma incalzisem cat de cat. Nu parea a fi deloc pe cat de rau ma asteptam sa fie. Cararea era usor de urmat, in fata noastra se vedeau lanternele oamenilor, noi ne simteam ok. Totul mergea ca uns. Apoi am facut o pauza de cateva minute (maxim 2 minute) in care mi-am luat eu alte manusi si am mancat un pic de ciocolata si in loc sa fie mai bine a inceput sa fie mai rau. Batea un vant ingrozitor si a inceput sa imi fie frig si pentru nimic in lume nu puteam sa ma incalzesc. Eu ma stiu cum sunt cand urc deci eram imbracata asa cum ma imbrac de obicei. Mai mult de atat ar fi insemnat ca as fi transpirat ca porcul si as fi racit sigur la pauze. Vina nu cred ca a fost la felul cum eram imbracata dar nici nu pot explica foarte sigur ce anume s-a intamplat (poate altitudinea, poate faptul ca organismul era slabit de la mancatul prost din ultimele zile, cine stie). Cert este ca vreo ora a fost groaznic si a fost atat de rau incat credeam ca fac cale intoarsa. Afurisitul de vant nu se oprea pentru nimic in lume si desi speram ca se va opri cand rasare soarele, nu s-a intamplat si de fapt nu s-a oprit toata ziua. Noroc cu incurajarile si grija lui Cipri altfel m-as fi oprit in miez de noapte.

Dupa vreo ora ca prin minune starea de rau a disparut si mi-am revenit si am inceput sa fiu iar eu. Rand pe rand am tot depasit grupurile din fata noastra si era evident ca avem sanse mari sa ajungem sus. Am renuntat aproape complet la pauze din cauza vantului care te ingheta de cum te opreai un pic si am tot urcat si urcat si urcat in ritmul nostru monoton.

Dupa vreo patru ore am ajuns la o zona de unde se vedea foarte bine varful si in fata lui si emisiile de sulf. Cel mai scurt mod de a ajunge la varf era drept inainte prin norul de sulf. Deloc ceva interesant pentru mine. Apoi in partea dreapta se vedea o carare ce ocolea zona cu emisii si care ajungea tot la varf fara problema mirosului si doar cu un mic ocol. Evident ca noi am luat-o in dreapta. Si bine am facut ca nu am suferit absolut deloc. 

La 9 dimineata dupa 5 ore de urcat eram in varf de munte. Nu am stat prea mult sa ne bucuram de vedere (care intre noi fie vorba chiar era interesanta - parca erai pe alta planeta) ca vantul batea de te spulbera si cum venea cate o pala de vant dinstre emisiile de sulf cum te apuca tusitul si te ustura gatul. 

Deci la 9.30 ne-am apucat de coborat. Destul de relaxati si cu o viteza de melc turbat. Asa de molcom incat parca eram iesiti la plimbare in parc. La urcare sunt mereu mai rapida decat media dar la coborare sunt ca un bebelus ce abia invata sa mearga. Pentru ca sunt mai mototoala de felul meu am tot picat pe coborari si de aceea sunt extrem de atenta pe unde imi pun picioarele. Culmea este ca desi sunt tot mai atenta la coborare, incidenta picarilor in fund nu s-a redus. Dimpotriva parca e ceva sa imi faca in ciuda. Cand iti e lumea mai draga eu o iau pe fund la vale.De data asta insa am reusit sa ajung la cabana fara sa patesc nimic grav. Si pentru ca era inca devreme (am ajuns jos la 13.25) am decis ca facem drumul pana in Teheran in aceeasi zi si nu mai stam inca o noapte in cabana minunata. 

Am dormit pentru o ora si jumatate, ne-am odihnit nitel, am mancat si la 16.00 am pornit catre Camp 2 unde am ajuns dupa 2 ore de coborat. Se simteu orele de urcat pe varf in picioare si eram tot mai inceti cu fiecare ora care trecea. 

Din Camp 2 am luat o masina de terem pana la Palour si de acolo masina ghidului pana in Teheran. La 21.00 eram in camera de hotel, intr-un pat moale, cu cearsafuri curate si apa fierbinte la dus. Raiul pe pamant.

Concluziile urcarii noastre pe Damavand:

• Este un traseu frumos care merita incercat daca ajungeti in zona. Nu cred ca merita o excursie speciala in Iran doar pentru varf dar este un atu in plus pentru a pune Iranul in "Bucket list".
• Este un traseu de facut pe cont propriu nu printr-o agentie pentru ca raportul calitate-pret la agentie este total nejustificat
• In nici un caz nu trebuie renuntat la ziua de aclimatizare. Daca sunteti intr-o forma buna faceti un traseu de trei zile ca cel prezentat de noi. Altfel faceti patru zile cu ultima zi fiind cea de coborare de la cabana si ajuns in Teheran.
• Nu este un traseu usor dar nici nu este imposibil de facut. Trebuie sa fii intr-o forma buna si sa nu ai probleme cu altitudinea. Insa a fost mult mai greu decat cea mai grea zi pe Everest Base camp trek. Ziua de varf este destul de solicitanta. Nu este o simpla plimbare in parc.
• Nu va speraiati de povestile cu emisiile de sulf. Ocoliti zonele respective si nu veti avea nici o problema.
• Desi nu este tocmai placut sa urci pe intuneric, cel mai bine este sa incepeti ascensiunea devreme ca sa aveti destul timp de rezerva pentru orice chestie neprevazuta care poate aparea.
•  In rest bucurati-va de privelisti si spor la drum

Primele raze de soare

Odata cu rasaritul incepe si voia buna. E mai usor pe lumina.

Hai la deal la deal la deal

Urcaram ceva

Primele semne ale emisiilor de sulf

Drept inainte parca nu arata bine. La dreapta insa e promitator.

Pe Luna sau pe Damavand?

Si gata am ajuns in crater

Ne odihnim o leaca admirand

Poza de varf.

Si repede la vale ca e frig

La revedere Damavand.

La picior pe Damavand (ziua 2)

Esentiale pentru o noapte cu somn la cabana intr-o camera comuna cu ceva zeci de paturi sunt: dopurile de urechi si masca de pus pe ochi. Noi nu am fost pregatiti nici cu una nici cu alta asa ca  somnul nu a fost cel mai dulce tinand cont ca indiferent cat ar fi omul de linistit (desi nu a fost cazul vecinilor nostrii de pat) cand e un numar mare de persoane in acelasi spatiu fizic se ajunge la galagie pentru ca zgomotele sunt cam aditive (nu avem noi atat de mult noroc incat sa fie interferenta distructiva). Iar la asta se adauga si faptul ca cei ce urca pe varf in ziua respectiva pornesc de la cabana chiar si de la miezul noptii, atingand apogeul undeva in jur de ora 4 dimineata cand probabil este cea mai mare agitatia din toata ziua in cabana. Toata lumea se pregateste, vorbeste, planuieste, pune la cale strategii, isi cauta hainele, manusile, betele, se imbraca, se dezbraca, se imbraca iar, mananca ceva, bea ceva, isi verifica a mia oara rucsacul etc etc etc.

In jur de 6 dimineata, cand toata lumea ce planuia sa mearga pe varf plecase, cabana s-a golit si era o liniste de ziceai ca suntem in vid (dupa galagia initiala) asa ca ne-am bagat serios la somn ca sa recuperam ce am pierdut noaptea. 

Ne-am trezit destul de tarziu (pe la 10 cred) si dupa un mic dejun relaxat am plecat la plimbarea de aclimatizare care este de fapt acelasi traseu pe care il faci si in ziua de varf dar te opresti in jur de 4800 de metrii. E o plimbare linistita, facuta la pas molcom si cu unicul scop sa stai cat mai mult la altitudini mai inalte. Cei mai ambitiosi ajung pana la cascada, altii pana la primul steag iar altii doar la cativa pasi mai sus de patul unde au dormit noaptea.

Este un moment propice sa vezi cum arata cararea si sa te pregatesti pentru ziua de varf cand vei face fix acelasi drum dar pe intuneric. Mai analizezi un pic cat de departe e varful si ca nu exista decat varianta: la deal (nu exista nici un loc drept sau de coborare). Mai te incurajezi ca nu pare asa greu. In concluzie este o zi de reflectat si care este extrem de important sa nu o folosesti ca sa te obosesti. Important e sa ajungi cat mai sus dar nu atat de sus incat sa fii obosit in ziua de varf.

Seara ne-am petrecut-o discutand cu cei care veneau de pe varf. Mai ales cu grupul de romani. Un grup destul de neomogen ce continea si niste nenici montaniarzi seriosi, si niste nenici mai cu burtica si mai putin rapizi, si o fetita inca adolescenta. Primii au plecat nenicii mai inceti (la 4 dimineata), au urmat apoi fetita, tatal ei (care e de fapt tatal celebrei Coco Popescu) si o doamna (la 5) si ultimul a plecat un nene ce era rapid (la 6).  Si seara tot asteptam sa se intoarca dar asteptarea s-a tot lungit si lungit si lungit si primii au ajuns doamna si domnul rapid undeva in jur de ora 16.30. Amandoi spuneau ca nu a fost chiar atat de greu insa faptul ca le-a luat atat de mult timp (sa nu va inchipuiti ca stai la taclale pe varf - urci, cobori si gata) pe mine m-a pus serios pe ganduri. Apoi tatal si fetita au sosit o ora mai tarziu. Iar nenicii inceti au ajuns inapoi in jur de 18.00. 14 ore pe munte si toate se vedeau pe felul cum aratau. Oamenii aia erau extenuati. Mai ca imi venea sa ma dau batuta. Si nu exagerez deloc. Incepusem deja sa ma indoiesc ca va fi ok.

Si ca sa puna capac, un tip ucrainian foarte tanar si foarte in forma a ajuns si el inapoi la cabana dupa 12 ore pe munte si ne-a zis ca a suferit enorm din cauza norului de sulf si ca a vomitat la fiecare ceva zeci de metrii odata ajuns in zona aia. 

De mers sa zicem ca merg orice ar fi. Dar ideea ca voi vomita si ce nu am mancat din cauza mirosului de sulf era ca un cosmar. Ma luase o frica de zile mari. Noroc cu Cipri care mai ma calma si cu nenicii inceti din Romania care mi-au explicat ca exista o modalitate sa eviti norul de sulf daca ocolesti vreo 10-15 minute. In plus ghidul nostru imi spunea ca atata timp cat am facut urcarea din prima zi in 3.5 ore nu am de ce sa ma tem ca va fi ok si in ziua de varf. Asa ca mai mi-a revenit nitel suflul. 

Sa speram ca maine va fi bine.

Cabana ramane in vale

Plimbare linistita fara rucsac

Greu cu planuitul

Nu este nici o surpriza pentru nimeni ca imi place la nebunie sa planuiesc diverse calatorii prin locuri la care vizez si daca am noroc si in care merg.

Uneori este extrem de usor sa pun cap la cap un itinerariu si in cateva zile am deja totul foarte clar in minte (asa a fost pentru Iordania).

Alteori insa destinatia este atat de mare, variata si bogata in posibilitati incat imi prind urechile in locatii, idei, vise etc etc etc. Asa a fost cu China si mai rau este acum cu India.

Tot timpul prioritatea mea pentru India a fost Kashmir si Ladakh. Stiam exact ce vreau sa fac si mi-ar fi luat probabil maxim o zi planuirea itinerariului. Insa cum mergem in decembrie, cele doua provincii aflate in creierii muntilor (si nu orice munti ci Himalaya) sunt mai putin prietenoase deci raman pentru o alta tura prin India si a trebuit sa ma orientez catre altceva. Ceea ce in sine nu e o problema pentru ca India nu duce lipsa de locuri tentante. Insa problema vine de la faptul ca nu prea reusesc sa restrang ceea ce vreau sa vizitez la ceva ce poate intra in 21 de zile cat avem noi la dispozitie.
Probabil vor fi provinciile Kerala si Rajasthan. Dar cu cat citesc mai mult cu atat imi vine mai greu sa ma decid si lista cu destinatii creste in loc sa scada.
As pune mai putine zile in Kerala ca sa avem suficient pt: Agra, Jaipur, Udaipur, Jodhpur si Jaisasalmer insa tare imi e ca mai mult ne va placea sa umblam hai hui printre plantatiile de ceai decat prin orase. Deci as pune mai multe zile in Kerala dar nu stiu ce sa scot din Rajathan.
Si uite asa am ajuns deja pe la a saptea foaie A4 cu zilele insirate de la 14 decembrie la 4 ianuarie si posibile itinerarii si nimic nu ma convinge.
Ufa...greu cu planuitul asta uneori....

La picior pe Damavand (ziua 1)

Cu cateva zile inainte de plecarea pe Damavand ne intalnisem cu ghidul nostru in Yazd la un pahar de vorba ca sa ne cunoastem si sa vedem daca ne potrivim impreuna. Nu o fost o intalnire rea asa ca ca am pornit la drum cu ganduri pozitive.

De fapt de la bun inceput trebuie spus ca nu a fost un ghid rau. Stia muntele destul de bine, stia ce inseamna sa urci pe un munte inalt, vorbea engleza extraordinar de bine,  mai facuse traseul de nenumarate ori si parea sincer interesat sa faca totul OK. Pe parcurs au aparut ceva probleme (ceva inevitabil cred) insa marile noastre nemultumiri nu au fost cu calitatile lui de ghid ci cu felul cum sunt tratati turistii straini pe Damavand - ca niste vaci bune de muls. Deci daca vreti neaparat un ghid si nu va deranjeaza pretul platit, Massoud Jaladat (fravahar_m@yahoo.com) cred ca este unul dintre cei buni. Insa in continuare sfatul meu este sa mergeti pe cont propriu pentru ca personal nu consider deloc raportul calitate - pret pentru intreaga excursie ca fiind ceva acceptabil.

Luni dimineata la ora 08.00 eram la locul de intalnire cu ghidul pregatiti sufleteste si nu numai pentru plimbare. Eu eram imbracata de munte asa ca imi lipsea rochia ce imi acoperea fundul si intr-un mod extrem de ciudat ma simteam aproape dezbracata. Ce inseamna presiunea normelor sociale...

Cum Teheranul este un oras extrem de aglomerat si traficul mai ales la orele de varf este absolut infernal, ne-a luat in jur de o ora numai sa iesim din oras. Si distanta de doar 80 de km pana in Polour a durat in jur de 2.5 ore.

Am ajuns la Federatia Iraniana, am baut un ceai cu cei de acolo, am stat un pic de vorba, am discutat starea vremii, ne-am luat permisele si am pornit catre sat sa facem ultimele cumparaturi. Mai ne trebuia cate ceva de mancarea si sa mancam de pranz. Sunt destule magazine si restaurante in Polour care sa satisfaca ambele nevoi.

Apoi ne-am intors iar la sediul federatiei, ne-am terminat de facut bagajele (le-am reorganizat) si am plecat cu masina de teren catre Camp 2. La iesirea de pe drumul principal catre drumul pietruit catre Camp 2 se afla un punct de unde se cumpara un sac de gunoi in care strangi ce iti ramane pe munte. Apoi la coborare daca aduci sacul inapoi (cu gunoi evident) primesti o parte din bani inapoi. Mi s-a parut o idee geniala care stimuleaza oamenii sa isi care gunoiul la vale si sa nu il lase aruncat pe munte sau la cabana.

La Camp 2 (la moschee) ghidul a negociat cu proprieterii de magarusi/cai si pentru 13 dolari am trimis rucsacul cu mancare si sacii de dormit la deal si noi am pornit la urcat numai cu rucsacii mai mici in care aveam hainele si alte chestii mai usoare.

Camp 2 Base Goosfand Sara se afla la o altitudine de 3040 de metrii si trebuie sa urci pana la 4250 de metrii unde se afla New Hut (noua cabana) detinuta de federatia iraniana. Nu este un traseu greu dar este tot la deal la deal fara nici un loc de coborare si aproape fara nici un loc drept. Dar este o panta moderata si cararea este extrem de usor de urmat. Si cum eram cu picioare proaspete si plini de entuziasm si nici altitudinea nu era ingrozitor de rea, in 3 ore si jumatate eram deja cazati. Ni se spusese ca traseul dureaza cam 6 ore deci am facut un timp suficient de bun incat sa ii dam sperante ghidului ca vom ajunge pana sus. Dintr-un motiv sau altul se pare ca nu paream mergatori prea seriosi. Ca eu sunt mai pufulete de felul meu nu este nici un secret. Dar cand e de mers apai nu stau pe ganduri. Si daca am terminat Dodentochtul de trei ori chiar ca nimic netehnic nu cred ca imi mai poate sta in cale. Insa ca Cipri nu pare mergator serios chiar ca nu inteleg. Ca doar nu termina Iron Man-ul uitandu-se la televizor. Dar lasa ca i-am dovedit noi contrariul lui Massoud :) Asta asa ca sa ma laud un pic.

Odata ajunsi la cabana, ne-am luat paturile in primire si am descoperit ca eram vecini cu un grup de romani de la clubul montan Altitudine. Ei erau ajunsi pe munte cu o zi inainte de noi asa ca in ziua urmatoare aveau ziua de varf. Am stat la povesti cu ei pana tarziu in seara pentru ca mare lucru nu ai ce face la cabana. Doar sa astepti sa treaca timpul si sa te rogi sa adoarma o data oamenii ca sa poti sa dormi si tu.

Cam atat despre prima zi. A doua a fost aclimatizarea si ziua de aflat de la romani si de la altii cum este ziua de varf. Oameni ce au bagat frica in mine nu gluma deci sfatul meu este mai bine sa nu vorbiti cu nimeni despre varf :)

Damavandul in departare

Pe drum de la Camp 1 la Camp 2

Cu privelisti frumoase

La cantarit bagaje

Noi suntem mai inceti

Cabana noua

Arata mai bine decat vechiul refugiu

Damavand pe cont propriu (II)

In prima parte a articolului cu detalii organizatorice pentru Damavand, am scris despre transport, cazare si rute asa ca astazi continuam si cu alte informatii cred eu utile. Nu am vrut sa pun totul intr-un singur articol pentru ca s-ar fi facut lung cat o zi de post.

Cand sa mergi?

Cel mai usor sa ajungi pe varf este daca faci ascensiunea in lunile de vara cand nu te lupti cu zapada si gerul sau mai rau cu noroiul si ploaia. Deci daca nu esti un montaniard cu foarte mare experienta cel mai bine este sa mergi de la mijlocul lui iunie pana la sfarsit de august sau poate inceput de septembrie daca ai noroc. 

Daca ai experienta si vrei sa incerci ascensiunea iarna (care am inteles ca este foarte grea) atunci poti merge oricand. Nu stiu cat de usor este sa te organizezi intr-o perioada "low season". Insa sunt sigura ca un telefon la federatia iraniana o sa fie mai mult decat edificator.

Evitarea aglomeratiei

Damavandul este un varf extrem de popular printre iranienii doritori de o iesire in natura. Nu sunt prea multi straini facand ascensiunea insa sunt zeci si zeci  de iranieni. Este cel mai inalt munte din Iran dar este relativ usor pentru ca nu este o urcare tehnica asa ca oamenii se inghesiue la sfarsit de saptamana pe cararile lui. In concluzie lunile de vara (iulie-august) cand e vremea cea mai propice pentru o ascensiune usoara sunt sinonime cu o aglomeratie destul de serioasa la cabana. Mai apoi muntele este destul de mare sa nu stai la coada cand il urci insa pentru cazare si mancare, aglomeratia va fi ceva ce trebuie evitat pe cat cu putinta. mai ales daca nu ai cort sau nu vrei sa stai la cort. Apropos: corturi se pot inchiria de la Camp 2.

Deci sfatul este sa evitati week endurile si sa evitati zilele libere in Iran (si mai ales Anul nou iranian). Si nu  uitati ca week endul in Iran este joi si vineri. 

Noi am ajuns la Camp 3 intr-o luni seara si am gasit foarte usor paturi libere. Cred ca jumatate dintre paturi erau libere. Dar cu cat se aropia week endul cu atat devenea mai greu de gasit ceva. Si miercuri cand am plecat noi deja abia gaseai loc de pus cortul.

In plus incercati sa ajungeti la Camp 3 in jur de pranz. Adica printre primii pe ziua aia deci veti avea mai multe alternative de ales dintre paturile ce se elibereaza in ziua aia. Daca ajungeti noaptea tarziu (adica printre ultimi) sansele descresc serios.

Mancarea

La Camp 3 exista o cantina de unde poti sa iti cumperi niste orez, taitei sau o supa. Nimic extraordinar insa probabil suficient de sigur de mancat tinand cont ca sunt pregatite de la plic. E mancare rehidratata si atat. Nimic nu este proaspat acolo.

Insa nu cred ca mi-as pune baza in cantina de acolo ci as lua mancare cu mine . Am inteles ca se mai intampla sa ramana fara rezerve deci daca nu ai mancare la tine si se intampla asta, o sa ai mari probeme.

Sau poti sa faci un compromis si sa iei doar o parte din ce crezi ca mananci la tine si sa mai cumperi cate ceva de la cantina.

Pentru dulciuri, fructe, chestii de rontait intre mese etc nu va bazati insa pe Camp 3 ci luati ce va trebuie la voi.

Apa este gratis si vine de la un ghetar din zona deci este buna de baut fara a fi fiarta sau purificata.

Magarii

Spuneam mai sus ca cel mai bine ar fi sa luati mancare la voi pentru intreaga perioada. Evident ca asta se adauga la echipament, saci de dormit, ustensile de pregatit masa etc etc etc ceea ce pentru multi poate ca e prea mult de carat de la Camp 2 -3040 m (unde te lasa masina de teren) pana la Camp 3 - 4250 m (unde iti vei petrece toate noptile pana la coborarea de pe munte) asa ca exista varianta sa iti trimiti bagajele mari cu magarusul sau calul.

Cand ajungi la moschea de la Camp 2 vei gasi o gramada de oameni cu magari/cai ce isi ofera serviciile de carausi. Pretul depinde de greutatea bagajului (se cantareste) si de talentele voastre de negociator. Noi am platit pentru un rucsac de 55 l care avea cred ca in jur de 20 de kg, 13 dolari one way (la deal). Insa pretul nu a fost negociat de noi ci de ghid. Probabil noi am fi platit undeva la 20 daca negociam singuri. 

Dificultate

O sa discut mai pe larg despre dificultatea traseului in povestile noastre despre urcare insa ce as vrea sa spun de pe acum este ca nu este usor cum a fost pe Everest Base Camp trek dar nu este nici atat de greu incat sa nu poata fi facut de orice om care nu isi petrece fiecare zi in canapea.

Nu uitati insa ca damavandul are 5671 m deci altitudinea isi va spune cuvantul si o atentie deosebita trebuie acordata aclimatizarii. Damavandul se face mult prea repede asa ca daca stii ca nu esti unul dintre norocosii care se adapteaza repede la altitudine mai bine iei niste Diamox. Si in nici un caz nu scoate din program ziua de aclimatizare. Iti va fi mult mai usor in ziua de varf.

Damavand pe cont propriu (I)

In toate calatoriile noastre incercam sa imbinam vizitatul de orase, muzee, temple, locuri istorice etc cu timpul petrecut in natura. Tot timpul avem in program cel putin cateva zile de hiking, sau facut scufundari, sau mers cu barca pe rau, sau alte lucruri ce par interesante si bune de dezmortit picioarele.

Asa ca si pentru vizita in Iran am analizat problema si am hotarat ca cel mai potrivit lucru de pus la timp petrecut in natura este mersul pe varful Damavand (5671 m) care este cel mai inalt munte nu numai din Iran ci din tot Orientul Mijlociu. Si este un vulcan ce face parte din circuitul Vulcanic Seven Summits (cei mai inalti vulcani de pe cele 7 continente). In concluzie parea suficient de serios incat sa il luam in seama.

Nu este un urcus lung cum a fost in Nepal pe Everest Base Camp trek (care dureaza 11-14 zile) ci poate fi facut chiar si in 3 zile (maximul de care am auzit e 5). Asa ca ne-am gandit noi sa ne organizam pe cont propriu. Cat ar putea fi de greu? Pai in mod normal probabil ca nu foarte greu insa informatiile despre Iran nu sunt pe atat de abundente pe cat as dori. Mi-a fost foarte greu sa gasesc informatii legate de cat de usor este sa gasesti cazare la cabana, despre mancare, despre transport etc etc etc. Asa ca am renuntat si am inceput sa caut o agentie care sa ne organizeze excursia pentru ca din principiu nu mi se pare deloc o idee rea sa ai un ghid cu tine pe munte. Eu personal ma simt mai in siguranta.  Insa preturile primite de la diverse agentii mi-au cam zdrunginat convingerea ca vreau sa merg pe Damavand. Ni s-a cerut pana si 1500 de euro de persoana pentru un program de 5 zile dintre care doua erau nici macar jumatati de zi ca era doar transferul din Teheran spre Polour si invers (o ora si jumatate in condiiile de trafic extrem). Preturi total nejustificate din punctul meu de vedere pentru ca nu parea nimic special in ce ni se oferea. Intr-un final am reusit sa gasim un ghid cu recomandari bune care ne-a taxat cu 400 de euro de persoana pentru un program initial de 4 zile (care s-a dovedit a fi 3 si evident fara reducere de pret). Comparat cu alte excursii, ceea ce am primit pe Damavand pentru pretul platit este total dezaamagitor si nu recomand nimanui sa mearga cu ghid sau cu agentie. Damavandul se poate face foarte usor pe cont propriu si scopul aceastul post este sa prezinte detaliile practice de organizare ca sa nu mai arunce si altii cu banii pe fereastra asa cum am facut noi.

Traseu

Cei mai multi doritori sa ajunga pe varful Damavandului aleg sa faca asta pe ruta sudica pentru ca este cea mai usoara si cea mai usor accesibila din Teheran sau din partea de nord a tarii. pentru ruta sudica traseul poate sa dureze 3, 4 sau 5 zile.

Pentru 5 zile itinerariu este de obicei:
Ziua 1 - transfer din Teheran pana la Polour si stat peste noapte la Polour Hut
Ziua 2 - transfer cu o masina de teren pana la Base Camp 2 si de acolo ascensiunea pana la Bargah Sevom. Se doarme la noua cabana Camp3 Bargah Sevom New Hut .
Ziua 3 - este zi de aclimatizare in care se urca pana la cascada sau pana unde te tin picioarele. Cazarea tot la aceeasi cabana.
Ziua 4 - este ziua de varf. Se incepe urcarea destul de devreme dimineata (sau noaptea) si se coboara dupa posibilitati. Cazarea este la aceeasi cabana.
Ziua 5 - se coboara de la Camp 3 la Camp 2. Apoi cu masina de teren pana in Polour. Si de acolo cu masina normala inapoi in Teheran

Pentru 3 zile ai:
Ziua 1 - mers cu masina din Teheran pana in Polour, Apoi cu masina de teren pana la Camp 2 si apoi urcat pana la Camp 3.
Ziua 2 - este ziua de varf
Ziua 3. La fel ca ziua 5 din itinerariul precedent

Pentru 4 zile ai tot felul de permutatii pornind de la itinerariile de mai sus. Noi nu am vrut sa renuntam la ziua de aclimatizare asa ca ce am propus a fost:
Ziua 1 - mers cu masina din Teheran pana in Polour, Apoi cu masina de teren pana la Camp 2 si apoi urcat pana la Camp 3. Cazare la Camp3 Bargah Sevom New Hut.
Ziua 2 - zi de aclimatizare cu urcarea pana lacascada. cazarea in acelasi loc
Ziua 3 - zi de varf. cazare in acelasi loc
Ziua 4 - la fel ca ultima zi din itinerariul precedent

Permisul de ascensiune
Orice strain care urca pe Damavand trebuie sa plateasca un permis special care costa 50 de dolari si care se ia de la Iran Mountain Climbing Federation cu sediul la Palour Hut. Rugati soferul care va duce din Teheran in Polour sa va duca la sediul federatiei (este un pic in afara satului) si de acolo permisul se obtine pe loc.

Transportul
Daca vrei sa mergi pe cont propriu trebuie sa iti gasesti singur atat o masina care sa te duca din Teheran pana in Polour cat si masina de teren din Polour spre Camp 2. Amandoua mi s-au parut prea complicate pe vremea cand inca mai ne gandeam sa mergem pe cont propriu insa in realitate este extrem de usor.
In Teheran ori intrebi la hotel de un sofer care sa te duca pana in Palour ori gasesti pe strada in locurile extrem de turistice un sofer care sa isi ofere serviciile. Noi pe strada am gasit un sofer care ne-a dus in ultimele doua zile pana la Masuleh. Ieftin si bun :) Pretul depinde de cat de buni negociatori sunteti (noi nu suntem). Dar din ce am intrebat in stanga si in dreapta 20 de dolari pentru un drum este cam media. Si cu acelasi sofer puteti sa vorbiti sa vina sa va ia la sfarsitul turului pentru inca 20 de dolari sau poate mai mult ca depinzi de el sa nu te uite pe munte :)
Odata ajuns la sediul federatii de unde iti cumperi permisul de ascensiune o sa gasesti si soferii de masini de teren care se ofera sa te duca pana la Camp 2. Sau daca nu e nimeni intrebati la federatie si vor suna ei pe cineva. Din pacate nu va pot spune pretul pentru ca asta nu am reusit sa aflam.  Dar trebuie sa fii un negociator bun pentru ca odata ajuns la poalele Damavandului e ca si cum o vraja s-a abatut asupra iranienilor si bunatatea si prietenia cu care am fost tratati pana acum s-a transformat intr-o goana nebuna dupa bani si jecmanit turistul strain. Daca lucrurile continua asa, Damavandul va ajunge probabil sa fie unul din locurile alea multe din lumea asta care desi sunt extrem de frumoase au ajuns sa fie urate de toti turistii din cauza comportamentului celor ce "lucreaza" in turism.
La intoarcere in Camp 2 asteapta soferii ca sa va duca inapoi in Polour. Deci inca o sesiune de negocieri, ceva noroc, probabil un pret mai mare si gata inapoi.

Cazarea

Exista trei posibilitati de cazare pe ruta sudica de urcat pe Damavand. Camp 1 Polour este locul unde isi are federatia sediul si este chiar la marginea satului. Camp 2 Base (Goosfand Sara) - 3040m este a doua in ordinea urcarii si este locul unde ajungi cu masina de teren din Polour si punctul de plecare la picior pe munte. Camp 3 Bargah Sevom - 4200 m este cea aflata la cea mai mare altitudine si locul unde iti vei petrece probabil cele mai multe nopti.
Din pacate la nici una dintre ele nu poti face rezervare asa ca se functioneaza dupa principiul: primul sosit primul servit. Exceptie este daca iei un ghid direct de la Federatia montana Iraniana  care detine aceste cabane si care poate sa iti pastreze un loc (chiar si in cele cateva camere duble). Noi am sperat ca ghidul nostru ne va face rezervare la camerele duble dar s-a dovedit a nu fi asa. De fapt nici macar paturile nu erau garantate. Deci avand un ghid nu am castigat nimic din punctul de vedere al cazarii.
Personal am urat din tot sufletul cabana aia. Noi nu am avut camera dubla asa ca am stat in camera comuna care era murdara, galagioasa, cu un ditamai becul care imi lumina in ochi, si cu mirosuri de tot felul. Nu m-am putut odihni deloc si abia am asteptat sa plec de acolo. Asta de fapt a fost motivul pentru care am scurtat itinerariul de la 4 la 3 zile.
Si totusi noi am avut noroc pentru ca am prins doua paturi libere. Daca mergi intr-o perioada mai aglomerata este foarte posibil sa nu prinzi pat liber si sa dormi pe hol sau in adapostul vechi sau poate intr-un cort de inchiriat. Desi se pare ca exista perioade in care ajunge sa fie atat de aglomerat incat nu mai gasesti nici loc de campare. Deci atentie cand alegeti sa faceti ascensiunea.
Pretul pentru un pat: in jur de 1 dolar pe noapte.


Va urma....

Yazd - un oras lectie de adaptare la mediu

Pe oriunde citeam despre Yazd, vedeam numai cuvinte de lauda. Un oras uimitor construit complet din chiripici undeva fix in mijlocul desertului. Parea ca e o regula nescrisa ca toata lumea care ajunge acolo se indragosteste de oras.

Asa ca am pornit cu asteptari mari si pregatita sa fiu cucerita.

Insa dintr-un motiv sau altul nu a fost sa fie asa.

Poate pentru ca veneam din Esfahan care mi-a placut enorm de mult.

Poate pentru ca nu am gasit nicaieri inghetata buna.

Poate pentru ca nu ne-a placut deloc cazarea si atitudinea celor de la mult laudatul Silk Road Hotel.

Sau poate pur si simlu nu am avut dispozitia necesara.

Nu stiu exact  motivul dar cert este ca la sfarsit nu am picat cu rotile in sus de uimire asa cum se preconiza dupa toate laudele auzite si chiar am decis sa plecam o leaca mai repede catre Shiraz decat era initial preconizat.

Lasand insa de o parte cat m-am bucurat (sau nu) de sederea acolo, trebuie sa precizez ca Yazd (partea veche) este un oras care impresioneaza prin felul in care este adaptat la mediul desertic in care se afla. Am mai scris despre modul extrem de eficient de a folosi rezervele de apa subterane, insa Yazd este de departe un exemplu intre exemple pentru ca are una dintre cele mai mari retele de qanaturi din lume. Si peste tot prin orasul vechi vei vedea scari ce duc la rezervoarele subterane de apa. sa stii sa aduci apa de departe si sa o folosesti inteligent este conditia principala a reusitei unui oras inntr-un mediu atat de arid.

Pentru a suporta mai usor caldura verii, casele vechi au niste sisteme rudimentare dar extrem de eficiente de a produce "aer conditionat". Sunt niste turnuri foarte inalte care prind fiecare briza de aer si o directioneaza in jos in casa unde racoreste aerul. Uneori ele sunt folosite in combinatie cu un qanat. Aerul cald ajunge deasupra rezervorului cu apa unde este racit si apoi se prins in complexul sistem de ventilatie si raceste casa. Explicatiile sunt mai complicate decat ce scriu eu aici deci daca vreti sa aflati mai multe mai bine cititi link-ul de pe Wiki.  Idea este insa ca eu am ramas uimita de ingeniozitatea idei si de cat de frumoase si complexe ajung sa fie turnurile astea ce pot fi facute sa prinda vantul din pana la 6 directii diferite. Si cu atat mai impresionant cand te gandesti ca astea sunt idei vechi de multe sute de ani

Ventilatia casei si obtinerea unor temeraturi mai suportabile sunt lucruri pentru care arhitectii persii au gasit solutii ingenioase si elegante cu muuult timp in urma. Uneori treci pe langa ele chiar si fara sa le observi (ca sistemul de ventilatie din bazar), alteori sunt extrem de evident si fermecatoare (ca turnurile din Yazd). Insa nimic din arhitectura unei case vechi nu pare a fi acolo din intamplare.Trebyuie doar sa stii la ce sa te uiti. 

 

La plimbare pe ulitele acoperite din Yazd

Un magazin de suveniruri

Strazi mici, mici, mici

O curte interioara si turnul prinzator de vanturi

Celebrele turnuri (numite "badgirs") din Yazd

Scarile catre un rezervor de apa

Si dupa atata plimbare ne relaxam pe seara la un pahar de vorba cu localnici

Un hotel ce merita un articol numai pentru el

Nu imi place sa platesc preturi exorbitante pentru un hotel.

Mi se par bani aruncati pe canal. 

Pentru ce as plati cateva sute de euro pentru o camera in care oricum stau doar cateva ore si culmea le mai si dorm?

Asta nu inseamna ca fac rabat de la calitate. Verific intotdeauna destul de bine ce cazare aleg pentru ca am o fixatie legata de curatenie. Daca nu e curata camera imi va fi imposibil sa ma odihnesc cum trebuie in ea. Trebuie sa fie deci un hotel curat, cu toate facilitatile necesare,  si daca nu avem masina trebuie sa fie pozitionat cat mai bine pentru un turist care nu vrea sa isi petreaca timpul incercand sa ajunga la o anumita destinatie. In rest cate stele, piscine, saune, usieri cu manusi si restaurante Michelin are imi este complet indiferent. In afara de hotelurile in care am stat cand am calatorit cu munca (si ceva exceptii de rasfat pentru ocazii speciale), toate celelelate sunt cat se poate de normale pentru oameni normali si de la tara asa ca mine.

Insa in timp ce cautam cazare pentru Esfahan am descoperit un hotel care mi-a sarit imediat in ochi. Partial pentru ca se lauda ca e cel mai vechi hotel din lume, dar mai ales pentru pozele cu gradina interioara. M-a vrajit cu totul asa ca am decis ca nu ar fi rau sa ne rasfatam luand o camera la cel mai cunoscut hotel din oras. Din fericire Iranul nu are Sheratoane, Hiltoane, Oberoaie, Hyatte si altele de genul deci pretul chiar si pentru cel mai cunoscut hotel din oras nu era nicidecum prohibitiv. Este insa de 3-4 ori mai mare decat la un hotel fara renume dar care sa respecte toate conditiile enumerate de mine mai sus.

Sa nu va inchipuiti acum un hotel de mare lux. A fost si asta este evident din felul cum arata cladirea. Insa intre timp a ajuns sa fie un hotel care are nevoie serioasa de o renovare a camerelor pentru ca mobila e invechita si baile sunt ajunse intre timp "retro". Deci este departe de stelele afisate pe frontispiciu. La fel cum au nevoie de o mai buna izolare fonica a camerelor pentru ca auzi tot ce se discuta in gradina daca ai camera cu vedere la gradina (care sunt de fapt cele mai frumoase camere din hotel). Insa este un hotel cu personalitate. Ceva ce mai greu gasesti la marile lanturi hoteliere. Este de departe cel mai interesant hotel in care am stat acum din prisma istoriei lui.  Pur si simplu intri in holul hotelului si de cum il vezi pe Izmail (asa l-a botezat Cipri pe usierul cu mustati mari si costum de epoca) te simti in alta lume.

Stand aici m-am simiti ca un demnitar strain venit in vizita la shah. Ceea ce nu e putin lucru. :)

Si cat de mult mi-a placut hotelul se deduce din faptul ca este prima data cand fac un articol special pe blog pentru un hotel anume.

Vedere de la balconul camerei

Camerele din cladirea veche

Suntem vecini cu o moschee.

Receptia

Intrarea

Inca o bucata de receptie

Scara interioara

Detalii

Camera unde se ia micul dejun

PS: Hotelul are o aripa veche (cea clasica) si una noua. Deci daca vreti sa va bucurati din plin de atmosfera hotelului, sfatul este sa aveti grija sa luati o camera in aripa veche a hotelului si cu vedere la gradina. Dar sa fiti pregatiti si cu dopuri de urechi ca o sa auziti zdragnanitul farfuriilor pana la miez de noapte cand se inchide terasa. O terasa care este ca un magnet pentru locuitorii mai avuti ai Esfahanului.

Esfahan nu este numai Imam Square

Povesteam acum cateva zile despre Imam Square care a fost ca un magnet pentru noi in fiecare zi si mai precis in fiecare seara petrecuta in Esfahan. Nu conta ce faceam sau ce vizitam undeva in timpul, zilei sau macar seara cand toata lumea iesea la picnic, ajungeam si noi in piata sa admiram cladiri si oameni impreuna.

Insa Esfahan nu este numai Imam Sqare si are suficiente locuri interesante de vizitat incat sa te tina ocupat fara probleme pentru cateva zile. Mai jos cateva dintre favoritele nostre:

•  Bazarul din Esfahan este de departe bazarul nostru favorit. Nu numai din Iran ci de oriunde.

Cipri incearca produsele locale

Condimente pentru toata lumea

• Moschea Jameh (Friday mosque) este una dintre cele mai vechi moschei din Iran si un exemplu arhitectonic. un loc foarte linistit in care sa iti tragi sufletul dupa plimbarea prin bazar :)

• Chehel Sotoun este parte a patrimoniului Unesco si este un palat construit intr-un parc (gradina) ca o oaza de verdeata in mijlocul orasului acum aglomerat. Numele se traduce prin "Patruzeci de coloane" si vine de la cele 20 de coloane ale palatului ce se vad reflectate in fantana din fata lui.

• Podul Si O Se. Unul dintre cele cateva poduri emblematice pentru Esfahan

•  Catedrala Vank si cartierul armenesc

•  Palatul Hasht Behesht