Serele regale din Laeken (Bruxel)

Am citit ieri o scriere despre vizitarea Ghent-ului si Brugge-ului si la comentarii erau multe ganduri despre cum o fi sa vizitezi orasele astea pe vreme buna. 

Pai la cum e vremea prin Belgia cel mai bine va mutati aici ca sa fiti siguri ca poate poate prindeti o zi cu soare. Altfel, sper ca sunteti extrem de norocosi de felul vostru pentru ca Belgia fara ploaie nu exista. Desi, conform statisticilor meteo, se pare ca ploua din ce in ce mai putin. Daca ma uit acum pe geam...nu prea ii cred. Chiar deloc. 

Dar daca va faceti totusi curaj si veniti pe plaiurile ploioase si teroriste (despre a doua caracteristica nu mai comentez ca deja mi-au luat foc degetele in trecut tot explicand) atunci sfatul meu este sa veniti in primavara. Eu cred ca in primavara, Belgia este cea mai frumoasa. Un aprilie tarziu - devreme in mai este perioada ideala sa vezi toata tara acoperita cu flori.

Toamna ploua prea mult. Iarna e mizerabila. Iar vara de ce sa o stricati stand in ploaie?

Primavara insa e un deliciu.

Si in plus sunt fooarte multe gradini si expozitii cu flori care sa incante pe toata lumea.

Un exemplu - Serele Regale din Laeken.

Palatul din Laeken este  rezidenta oficiala a familiei regale iar serele si parcul sunt proprietatea regelui asa ca in mod normal nu sunt deschise publicului. Dar este deja o traditie veche de cateva secole ca o data pe an, serele sa isi deschida portile pentru publicul larg timp de trei saptamani (in primavara). Si, indiferent daca iti plac florile sau nu, o vizita este sigur ceva de tinut minte.

Eu de exemplu nu prea sunt fascinata de flori dar serele mi-au placut la nebunie. 

Cladirile sunt extrem de frumoase. Cu o arhitectura foarte interesanta. Si in plus vederea catre Bruxel este impresionanta. Nu mi-am inchipuit nici un moment ca exista in Bruxel atata spatiu verde. Si mai e si proprietate privata.

Cateva detalii practice:

• Serele sunt deschise pentru trei saptamani de la mijlocul lui aprilie pana in mai. In 2017, de exemplu, au fost deschise de pe 14 aprilie pana pe 5 mai.
• Biletul costa 2.5 euro (gratis pentru persoanele sub 18 ani)
• Este foarte aglomerat asa ca trebuie sa fiti pregatiti cu rabdare. 
• Nu puteti rezerva biletele online deci trebuie sa fiti pregatiti cu rabdare.
• Daca mergeti cu masina, gasirea unei parcari e un chin. Deci trebuie sa fiti pregatiti cu rabdare.
• Daca folositi transportul in comun -  statia de autobuz este “FR: Serres Royales / NL: Koninklijke Serres”. Sunt patru autobuze care ajung acolo: 230,231,232 si 53.

Si daca sunteti dispusi sa aveti rabdare, iaca si ce o sa vedeti.

Dupa ce treci de coada imensa, ajungi incet incet si in interiorul parcului.

 

 

"Orangery" este partea cea mai veche a complexului si este locul unde sunt dusi pe timp de iarna copacii care in restul timpului sunt in exterior. In fotografia de mai jos, "Orangery" este cladirea din stanga. In continuarea ei se afla "Theatre Greenhouse" - construita in 1905 dupa planurile arhitectului Charles Girault:

Probabil cea mai cunoscuta imagine de la Serele Regale - Iron Church este o structura care chiar trebuia sa fie o capela.

 

O cladire care parca nu isi are rostul aici - Studioul Reginei Elisabeth:

Parcul si vederea lui catre Bruxel:

 

 

Si prin interior:

 

 

Ce m-a impresionat in - Madrid

M-am gandit sa incep un "serial" care sa contina scrieri despre ceva ce m-a impresionat intr-o anumita destinatie.

Nu exista o delimitare stricta pentru ce sa fie acel ceva ce m-a impresionat. 

Poate sa fie un loc sau doar o bucata de informatie. 

Poate sa fie un om pe care l-am intalnit.

O cladire vazuta.

O discutie anume.

Sau poate doar o impresie pe care mi-a lasat-o.

Poate de multe ori voi scrie lucruri care sunt extrem de cunoscute altora. Atat de cunoscute incat ar trebui sa intru sub masa de rusine. Dar tocmai asta e ideea: m-a impresionat pentru ca informatia pare a fi extrem de raspandita dar uite ca eu fusei retrasa pe alta planeta si nu am stiut-o pana acum.

Poate ca uneori va fi un fel de rubrica "Stiati ca..." dar pentru cineva obsedat de "facts" cum zice englezul, nici ca ar fi altfel.

Poate ca alteori sunt doar ganduri personale ce nu au nici o relevanta pentru altii.

Dar sunt foarte multe povesti de calatorie care mi-au ramas in minte si poate ca vor fi primele pe care ti le spun daca ma intrebi de un loc anume, dar care nu si-au gasit locul in scrierile de pana acum pentru ca sunt muuult prea orientata pe impartasit informatii organizatorice incat orice e pe langa mi se pare ca ocupa loc fara rost. 

Sau sunt povesti atat de scurte incat nu m-am urnit sa le pun intr-o scriere separata.

Sau m-am gandit ca e prea "de baza" informatia.

Sau pur si simplu o sa ma folosesc de rubrica asta ca un alt mod de a prezenta o anumita destinatie. Unul o leaca mai personal. Sau mai concis.

Dupa cum bine vedeti creez o "rubrica" ce va contine " everything but the kitchen sink" :) De toate pentru toarta lumea. Sa vedem daca ma tin de ea sau o sa ajung la concluzia ca nu imi place sa o scriu.

Prima destinatie - Madid.

Ce m-a impresionat cel mai mult in Madrid a fost arhitectura cladirilor din centru orasului.

Nu stiu exact de ce dar eu ma asteptam sa gasesc un oras neglijat, destul de industrial si nu tocmai placut ochiului.

Asa ca in dimineata, in care am iesit din cladirea unde inchiriasem un apartament si ne-am inceput plimbarea, practic nu prea imi venea sa cred ce vad. Si eu si parintii eram cu ochii pe sus si tot aratam catre fatadele extrem de ornate ale cladirilor pe langa care treceam. Sute de statui. Cupole mai mari sau mai mici. Modele decorative de tot felul.Si totul intr-o stare foarte buna. Adica restaurate. Nu neglijate cum credeam eu ca va fi Madridul.

Si nu ma refer la Palacio Real sau la Plaza Mayor sau la Catedrala Almudena. Nici macar la Plaza de Cibeles. Ci pur si simplu cladiri, pentru noi oarecare, pe langa care treceam intr-o plimbare catre destinatiile celebre mentionate prin toate ghidurile cu putinta.

Trebuie sa recunosc ca nu m-am asteptat sa gasesc o strada precum Gran Via in Madrid.

De fapt nu m-am asteptat sa gasesc cladirile intr-o stare impecabila pe o strada precum Gran Via in Madrid.

Eu nu ma pricep la arhitectura absolut deloc. Deci nu trebuie sa va asteptati de la mine sa va spun ce stiluri erau.

Va las totusi cu niste fotografii cu cladiri mai cunoscute (la sfarsit) sau mai putin cunoscute:

In interiorul Palatului Cibeles:

Si evident locurile cunoscute:

Palacio Real

Si vazut din spate

Catedrala

Plaza Mayor

Plimbarea de week end - Monschau

Tot auzeam pe la colegi de un satuc foarte simpatic aflat la granita dintre Germania si Belgia si tot ziceam ca merg si tot nu ajungeam. Pana intr-o zi cand ma tot gandeam unde sa mergem cu mama care venea in vizita pentru week-end si "Voila" - Monschau.

Daca sunteti prin Liege sau Maastricht sau poate chiar si Bruxel sau Koln si aveti o zi la dispozitie atunci mergeti pana in Monschau.

Noua ne-a placut foarte mult.

Monschau vazut de pe dealurile din jur:

La plimbare pe stradutele cochete:

De toamna:

Vulcanul asta nu ma vrea sus!

Cam cat de grea a fost urcarea pe varful Acatenango de la locul unde ne petrecusem noaptea?

Pai cred ca cele doua fotografii de mai jos spun o poveste foarte clara:

Neamtul nostru regreta clipa in care a decis sa urce pe Acatenango

Iar vizibilitatea nu te ajuta sa gasesti justificari pentru efortul depus

In principiu ai doar 1 kilometru si ceva de urcat cu 1200 metri diferenta pozitiva de nivel.

Locul de campare este la 2700 de  metri iar varful are 3976 de metri.

Si cum e vulcan inseamna ca mergi tot in sus. Nu tu un zig-zag. Nu tu o vale. Nu tu nimic.

Tot la deal la deal.

Dar totusi e doar 1 kilometru si ceva (pe lungime) deci cat de greu ar putea fi? 

Suferi nitel si gata.

In realitate am suferit o ora intreaga si a fost cea mai lunga ora de hiking din viata mea.

Cipri care venea dupa un alergat prin desert pe dune de nisip unde fusese invatat de marocani ca trebuie sa danseze ca sa inainteze usor, era foarte in elementul lui prin cenusa vulcanica ce ne trecea serios de glezne.

Eu in schimb mai aveam un pic si ma asezam in fund ca sa astept nemurirea.

Fiecare pas pe care il faceai in fata insemna ca ti se afunda piciorul in nisip si apoi jumatate din distanta pe care credeai ca ai pasit-o o luai la vale. 

Cenusa aia este absolut groaznica.

E ca si cum ai merge prin niste nisip foarte fin.

Ati incercat sa urcati o duna de nisip?

Cam asa si pe cenusa aia.

Doar ca  aveam 1200 de metri D+ de cucerit.

Cam asa era poteca

Fotografiile astea sunt facute la coborare. Pe lumina. Deja alta viata...

La vale a mers foarte repede...

Si mai era si noapte. Iar eu nu ma inteleg prea bine cu activitatile fizice intensive facute la ore la care nu s-au trezit cocosii.

Si mai era si vant. 

Si mai era si un frig de nu iti venea sa te opresti 5 minute ca sa iti tragi sufletul dupa atata mers pe loc.

Singura data cand am simtit ca fac tot asa efort fara rost a fost cand am incercat sa inot pentru prima data broasca. Dateam din maini si din picioare ca o masina de spalat dar nu inaintam nici un centimetru.

Cu cat ma enervam mai tare si ma avantam mai cu elan sa birui cenusa aia nenorocita, cu atat alunecam mai cu spor la vale.

Si Cipri tot ma dadacea ca trebuie sa "dansez". Ca asa i-au spus lui marocanii. Ca uite: pasesti repede dar fara sa pui mare forta. Elegant. Ca o balerina. Hop, hop, hop...

Si eu ca elefantul: tropa tropa in spatelele lui injurand de mama focului. 

Am mai urcat un vulcan: Damavandul din Iran. Care e muuuult mai inalt si care are si niste nori de sulf ca sa iti taie resperatia dar cel putin pamantul era pamant si unde puneam piciorul acolo ramanea. Dar Acatenango parca facea glume pe seama mea. Eu ma incapatanam sa merg la deal si el se incapatana sa ma duca la vale.

Cred ca daca as merge inca o data, mi-ar fi mult mai usor. Pentru ca, parerea mea e ca a fost greu mai mult psihologic decat fizic. Adica faptul ca vedeam ca imi ia atat de mult sa fac o distanta atat de mica ma scotea din sarite. Si cu cat ma enervam mai mult cu atat risipeam energie mai fara rost alunecand in loc sa inaintez. Dar rabdarea nu a fost niciodata punctul meu foarte...

Pe de alta parte, ma uitam la saracul neamtul care era cu noi in grup si ma felicitam ca nu sunt intr-o conditie fizica proasta. Omul ala a urat fiecare minut petrecut pe munte. A si nimerit prost cu doi ultra maratonisti in grup (Cipri si ghidul nostru) dar nici nu era pregatit pentru asa ceva. Iar la sfarst a spus si el ca nu ar mai face asta niciodata. 

Daca credeti ca sunteti mai mult ca neamtul nostru decat ca mine (Cipri nu se pune) atunci cel mai bine este sa faceti doar urcarea pana la locul de campare. Si sa nu mai faceti si urcarea pe Fuego. Pentru ca de fapt vederea de la locul de campare este tot cea ce conteaza. De pe ambele varfuri nu s-a vazut nimic. Si cand zic nimic chiar e nimic. Absolut nimic. Primele doua fotografii din scrierea asta sunt facute cand am ajuns pe varf. Deci...Voi decideti ce vreti sa bifati pana la urma.

Cand a aparut soarele, si s-a imbunatatit si vizibilitatea si am inceput si drumul la vale, parca totul a fost muuult mai digerabil: