Cam cat de grea a fost urcarea pe varful Acatenango de la locul unde ne petrecusem noaptea?
Pai cred ca cele doua fotografii de mai jos spun o poveste foarte clara:
 |
| Neamtul nostru regreta clipa in care a decis sa urce pe Acatenango |
 |
| Iar vizibilitatea nu te ajuta sa gasesti justificari pentru efortul depus |
In principiu ai doar 1 kilometru si ceva de urcat cu 1200 metri diferenta pozitiva de nivel.
Locul de campare este la 2700 de metri iar varful are 3976 de metri.
Si cum e vulcan inseamna ca mergi tot in sus. Nu tu un zig-zag. Nu tu o vale. Nu tu nimic.
Tot la deal la deal.
Dar totusi e doar 1 kilometru si ceva (pe lungime) deci cat de greu ar putea fi?
Suferi nitel si gata.
In realitate am suferit o ora intreaga si a fost cea mai lunga ora de hiking din viata mea.
Cipri care venea dupa un alergat prin desert pe dune de nisip unde fusese invatat de marocani ca trebuie sa danseze ca sa inainteze usor, era foarte in elementul lui prin cenusa vulcanica ce ne trecea serios de glezne.
Eu in schimb mai aveam un pic si ma asezam in fund ca sa astept nemurirea.
Fiecare pas pe care il faceai in fata insemna ca ti se afunda piciorul in nisip si apoi jumatate din distanta pe care credeai ca ai pasit-o o luai la vale.
Cenusa aia este absolut groaznica.
E ca si cum ai merge prin niste nisip foarte fin.
Ati incercat sa urcati o duna de nisip?
Cam asa si pe cenusa aia.
Doar ca aveam 1200 de metri D+ de cucerit.
 |
| Cam asa era poteca |
 |
| Fotografiile astea sunt facute la coborare. Pe lumina. Deja alta viata... |
 |
| La vale a mers foarte repede... |
Si mai era si noapte. Iar eu nu ma inteleg prea bine cu activitatile fizice intensive facute la ore la care nu s-au trezit cocosii.
Si mai era si vant.
Si mai era si un frig de nu iti venea sa te opresti 5 minute ca sa iti tragi sufletul dupa atata mers pe loc.
Singura data cand am simtit ca fac tot asa efort fara rost a fost cand am incercat sa inot pentru prima data broasca. Dateam din maini si din picioare ca o masina de spalat dar nu inaintam nici un centimetru.
Cu cat ma enervam mai tare si ma avantam mai cu elan sa birui cenusa aia nenorocita, cu atat alunecam mai cu spor la vale.
Si Cipri tot ma dadacea ca trebuie sa "dansez". Ca asa i-au spus lui marocanii. Ca uite: pasesti repede dar fara sa pui mare forta. Elegant. Ca o balerina. Hop, hop, hop...
Si eu ca elefantul: tropa tropa in spatelele lui injurand de mama focului.
Am mai urcat un vulcan: Damavandul din Iran. Care e muuuult mai inalt si care are si niste nori de sulf ca sa iti taie resperatia dar cel putin pamantul era pamant si unde puneam piciorul acolo ramanea. Dar Acatenango parca facea glume pe seama mea. Eu ma incapatanam sa merg la deal si el se incapatana sa ma duca la vale.
Cred ca daca as merge inca o data, mi-ar fi mult mai usor. Pentru ca, parerea mea e ca a fost greu mai mult psihologic decat fizic. Adica faptul ca vedeam ca imi ia atat de mult sa fac o distanta atat de mica ma scotea din sarite. Si cu cat ma enervam mai mult cu atat risipeam energie mai fara rost alunecand in loc sa inaintez. Dar rabdarea nu a fost niciodata punctul meu foarte...
Pe de alta parte, ma uitam la saracul neamtul care era cu noi in grup si ma felicitam ca nu sunt intr-o conditie fizica proasta. Omul ala a urat fiecare minut petrecut pe munte. A si nimerit prost cu doi ultra maratonisti in grup (Cipri si ghidul nostru) dar nici nu era pregatit pentru asa ceva. Iar la sfarst a spus si el ca nu ar mai face asta niciodata.
Daca credeti ca sunteti mai mult ca neamtul nostru decat ca mine (Cipri nu se pune) atunci cel mai bine este sa faceti doar urcarea pana la locul de campare. Si sa nu mai faceti si urcarea pe Fuego. Pentru ca de fapt vederea de la locul de campare este tot cea ce conteaza. De pe ambele varfuri nu s-a vazut nimic. Si cand zic nimic chiar e nimic. Absolut nimic. Primele doua fotografii din scrierea asta sunt facute cand am ajuns pe varf. Deci...Voi decideti ce vreti sa bifati pana la urma.
No comments:
Post a Comment