Pashupatinath

M-am invartit, m-am sucit si m-am tot eschivat sa scriu despre locul asta desi este de departe cel mai uimitor loc pe care l-am vazut in Nepal in afara Everest base camp trek. Ca orice lucru extrem de departe de ceea ce e "normal" in lumea nostra, va crea controverse printre cei ce citesc despre el si nu mi se pare deloc corect sa fie asa. Deci postul meu va fi o pledoarie pentru o minte si un suflet deschis care sa faciliteze intelegerea obiceiurilor "altfel". Daca credeti ca sunteti sensibili la acest subiect va rog macar sa nu va uitati la poze.

In cazul meu Pashupatinath este unul dintre acele locuri unde am observat pentru a nu stiu cata oara, cat de mult m-au schimbat ultimii ani de calatorie. Cu batranetea am devenit tot mai putin toleranta cu anumite lucruri (pe care nu le mentionez aici pentru ca nu as fi "politically correct")  insa cu fiecare calatorie in lung si in lat in lumi mai putin vestice sau mai putin romanesti am devenit tot mai toleranta cu lucruri legate de religie, orientare sexuala, traditii etc etc etc. Invat cu fiecare calatorie ca un lucru nu este prin definitie rau doar pentru ca este altfel decat ceea ce exista in lumea mea. Ca "Normal" la mine nu este neaparat un bine absolut pe care trebuie sa il flutur cu obstinatie in fata celorlalti. Ca traditiile altor popoare nu sunt de aratat cu degetul si condamnat si de trecut la "viata de evul mediu" doar pentru ca noi ne vedem a fi mai evoluati. Toleranta vine tocmai din curiozitatea de a intelege acel "altfel". De a vedea ce sta in spatele lucrurilor care ma uimesc si sa incerc sa inteleg macar un frantura din contextul istoric, social, religios etc in care acel "altfel" a aparut. Si asta sfatuiesc pe oricine pentru ca eu cred cu tarie ca o lume toleranta si intelegatoare ar fi utopia la care multi visam.

De ce atata introducere si de ce atata dat dupa visini? Pai e foarte simplu: Pashupatinath este locul sfant de incinerare al hindusilor din Nepal iar pozele de mai jos vor prezenta oameni morti care sunt arsi pe malul unui rau. O imagine poate mult prea socanta pentru cineva ce vine dintr-o tara in care biserica condamna incinerarea.

‘Day after day countless people die. Yet the living wish to live forever.’ (Mahabharata)

Abia cand am pierdut pe cineva drag, am inteles de ce oamenii indiferent de religie sau civilizatie se leaga intr-un fel sau altul de speranta ca moartea nu este sfarsitul. In crestinism, oamenii spera la "lumea de apoi", la invierea si mersul preferabil in Rai. In religii precum hinduismul se crede in reincarnare si trairea mai multor existente pana se ajunge la nirvana. Cu totii speram la un nou inceput si nu vrem sa vedem moartea ca fiind finalul. Si tocmai pentru ca se spera la un inceput, se acorda extrem de multa atentie obiceiurilor/traditiilor/indatoririlor religioase etc pentru persoana decedata. Numai daca ne uitam la care sunt obiceiurile pentru inmormantare la crestinii ortodoxi si cate pomeni se fac dupa inmormantare pentru sufletul celui "adormit" (a se observa cuvantul adormit). In Tana Toraja am fost martori la niste ceremonii funerare extrem de elaborate care durau zile in sir si pentru care familiile se pregateau ani intregi si se indatorau pe viata pentru a fi siguri ca asigura o trecere usoara celor pe care initial ii considera doar bolnavi desi ei sunt morti. La hindusi ceremonia de incinerare este si ea un intreg sir de ritualuri care au ca scop pregatirea sufletului pentru urmatoarea existenta. Indiferent cat de "altfel" ar fi respectivele ceremonii la final nu au decat acelasi scop. Care uneori am impresia ca e mai mult pentru sufletul celor ramasi in urma decat pentru sufletul celui plecat. Dar asta e cu totul alta discutie.

Sa revenim totusi la incinerare si la controversa ce o inconjoara in unele societati pentru ca religia crestina si iudaica descurajeaza incinerarea iar cea islamica o interzice. Totusi in lumea crestina, incinerarea ia tot mai multa amploare si multe ramuri au inceput sa accepte aceasta practica. Dintre toate religiile crestine, religia ortodoxa este singura care nu accepta deloc incinerarea. Din cauza acestui motiv, incinerarea (cu atat mai mult in public) va face majoritatea romanilor sa faca ochii mari. Insa in hinduism este exact invers si incinerarea este obligatorie. In hinduism, Agni (zeul focului) este legatura dintre material si spiritual, dintre vazut si nevazut, dintre stiut si nestiu asa ca trupul este oferit prin incinerare lui Agni pentru a-l purifica si a-l conduce pe individ catre reincarnarea intr-o existenta mai buna si mai luminoasa.

Singurele exceptii de la incinerare sunt oameni sfinti si copiii care sunt ingropati. Sadhu de exemplu (de care vorbeam intr-un post precedent) nu este incinerat ci ingropat in pozitia lotusului. Se crede ca oamenii sfinti au atins deja perfectiunea si detasarea maxima de corpul material deci ei nu mai trebuie sa se reincarneze. la fel despre copii se crede ca nu xista o legatura stransa cu corpul deci nu trebuie incinerat. Mai mult, ceremonia de incinerare este intotdeauna condusa de catre urmasul celui decedat, ceea ce ar fi imposibil in cazul sfintilor si copiilor.

Templul Pashupatinath este aflat pe malul raului Bagmati si este unul dintre cele mai importante temple dedicate lui Shiva din intreaga lume. Este un loc sfant, un loc de pelerinaj pentru credinciosii hindusi din Nepal si nu numai.

Am ajuns la templu dimineata devreme si insotiti de un ghid am pornit catre locurile de incinerare. Este destul de interesant sa ai un ghid cu tine la vizitarea unui astfel de loc pentru ca afli o gramada de lucruri interesante legate de templu dar si de ceremonia in sine.
Initial m-am gandit ca va fi extrem de ciudat sa urmarim o ceremonie de incinerare care in mintea mea ar trebui sa fie o activitate cat se poate de intima. Insa locatia respectiva in nici un caz nu te duce cu gandul la intimitate si oricum turistii urmaresc ceremonia de obicei de la oaresce departare asa ca nu interfera in nici un fel cu ceea ce se desfasoara pe malul raului.

Ceremonia incepe prin a aduce corpul celui decedat imbracat in haine albe pe un fel de targa la rau unde este scufundat pentru inceput cu picioarele (considerate cea mai "murdara" parte a corpului). Fiecare persoana prezenta la ceremonie isi ia rand pe rand ramas bun de la decedat stropindu-l cu apa din rau.
Apoi corpul este dus cate unul dintre locurile de incinerare - niste platforme pe malul drept al raului. Platformele sunt inpartite in functie de importanta. Cea mai mare era dedicata familiei regale si a fost folosit pentru ultima data in 2008 cand printul Dipendra a ucis opt membrii ai familiei regale si apoi s-a sinucis. De atunci Nepalul este republica deci in mod normal pltaforma regala nu va mai fi folosita niciodata. Apoi urmeaza o platforma pentru alte persoane importante (politicieni, celebritati, afaceristi etc etc etc). Si de cealalta parte a podului urmeaza platformele pentru oamenii de rand.

Fucul este aprins de catre cel fiul cel mare al celui decedat daca decedatul este barbat sau de fiul cel mic daca decedatul este femeie. Foarte rar este acceptat ca o femeie sa aprinda focul si asta se intampla doar in cazul in care persoana decedata nu are urmasi barbati. Si de obicei este sotia celui decedat pentru ca fiica nu mai este considerata parte din familie, mai ales daca este casatorita. Inainte sa se dea foc, se inconjoara trupul celui decedat de cinci ori, reprezentand cele cinci elemente: foc, apa, aer, pamant si spatiu (cer, void). Apoi focul se porneste de pe buzele (gura) celui decedat - un loc important pentru ca este legat de prima si ultima suflare. Apoi corpul este acoperit cu paie si cu lemne si focul se intinde peste tot. Cremarea dureaza in jr de patru ore iar la sfarsit cenusa este aruncata in rau. Asta este moticvul pentru care sunt extrem de multi copii (si nu numai) care cauta prin noroiul de pe fundul raului aur (dinti de aur, bijuterii sau monezi).

Dupa ceremonia de incinerare, urmeaza o perioada de 13 zile de plangere a celui decedat pentru membrii apropiati ai familiei si care sunt  petrecute de obicei intr-o incapere speciala din complexul Pashupatinath. In perioada asta fii celui decedat au parte de tot felul de restrictii: se imbraca numai in alb, se rad in cap, isi pregatesc singuri mancarea, nu au vie sa manance si sa bea anumite lucruri etc etc etc. Restrictiile dietetice se prelingesc de fapt pe o perioada de un an.

Dupa 13 zile membrii familiei trec pe cealalta parte a raului si sarbatoresc incheierea perioadei de plangere.

Pentru mine a fost o experienta extrem de interesanta. O zi in care am invatat enorm de multe lucruri. Insa este o zi in care trebuie sa ai si mintea deschisa nu numai ochii.

Aducerea trupului la rau

Este scufundat de trei ori cu picioarele in apa

Platformele pentru incinerare

Partea oamenilor de rand

Pregatirea corpului

De data asta este sotia cea care aprinde focul

Focul incepe de la buze

Apoi corpul este acoperit cu paie si lemne

 

 

Pe cealalta parte a raului

Prin complex

Podul ce desparte platformele pentru persoane importante de platformele oamenilor de rand

Prin complex

Sadhu

Vedere de pe deal

Templul dedicat lui Shiva in care cei ce nu sunt hindusi nu au voie sa intre

Si evident ca nici aici nu am scapat de macaci

Care fura ofrandele

In haine de sarbatoare

De ce urasc macacii?

Cred ca am mai scris pana acum ca eu urasc macacii si ca nu stiu cum sa ii ocolesc mai bine. Totul mi se trage de la ointalnire cu ei in Ubud. Iar mai apoi pe unde m-am intalnit cu ei tot povesti de cosmar au fost.

Dar sa incep povestea cu prima intalnire.
In Ubud este o padure plina de maimute si citisem eu descrierile pe net si imi luasem (credeam eu) toate masurile de siguranta sa nu fiu agasata de ele: nu luasem nimic de mancare la noi, nu aveam rucsaci, nu aveam pungi care sa le atraga atentia, nu faceam galagie, nu fugeam si alte chestii recomandate de Lonely Planet.
Si la un moment dat ma trezesc ca vine o maimuta la mine si incepe sa imi traga de fusta sa o ridice in sus sa vada ce este sub ea. Fusta mea era asa mai infoiata si probabil respectiva maimuta credea ca ascund ceva banane pe acolo. Si ea imi ridica fusta, eu o lasam in jos si tot asa pana cand s-a hotarat ca nu e joaca si a inceput sa isi arate coltii si sa se sasaie la mine si sa traga cu dintii de fusta. Deja ma treceau toate caldurile cand ma gandeam ca o singura zgarietura o sa ma aboneze la una dintre multele clinici din Ubud care ofereau tratament antirabic. Cipri, care probabil gandea cam acelasi lucru ca mine, a hotarat sa o indeparteze cu o lovitura de picior si maimuta a uitat de fusta mea dar cat ai clipi eram inconjurati de o haita intreaga de maimute care mai de care mai agresive. Abia am scapat de acolo si am ramas cu o frica de maimute de zile mari.

Parca sunt chiar simpatice de la departare

Imi dai si mie ceva?

Daca nu imi dai imi iau singura

Si sub fusta asta ce ascunzi?

A doua intalnire nu a facut decat sa imi confirme frica.
Eram pe muntele Emei. Am pornit de la baza (aproximativ 500 m altitudine) si in prima zi am urcat pana la 2750 metrii. 8 ore de urcat continuu pe scari (sunt trepte pana in varful muntelui). A fost destul de greu mai ales ca era extrem de cald insa foarte frumos si ne-am bucurat din plin de inexistenta altor turisti.
Pentru ca planul era sa dormim peste noapte pe munte aveam in rucsaci tot ce ne trebuia pentru asta. Iar rucsacul este un magnet pentru maimute. Sar pe tine, deschid fermoarul si pana te dezmeticesti tu iti arunca lucrurile prin jur in speranta ca vor gasi ceva de mancare. Un turist cu un rucsac in spate este ca o punga de bunatati pt un macac.
Pentru a ne apara de maimute am cumparat un toiag din bambus de la o batranica de la punctul de pornire. Si bine am facut ca toiagul asta ne-a scos din multe necazuri. Atat s-a atasat Cipri de el incat l-a carat prin cateva autobuze pana in Chengdu cu intentia sa il aduca acasa (isi facuse deja planuri cum il baga in rucsacul mare si il da la bagaj de cala). Din fericire pentru mine si nefericire pt el l-a uitat intr-un autobuz si am scapat de caratullui.
Pe traseu am fost atacati de vreo trei ori de maimute dar am scapat destul de usor cu ajutorul batei pretioase. Isi aratau ele dintii furioase ca nu le dam voie sa caute mancare in rucsac dar erau suficient de fricoase incat sa stea departe de sotul meu care agita incriuntat bata de bambus.
Si ajungem noi la apus la manastirea budista. Ideea de a petrece o noapte intr-o astfel de manastire aflata pe unul dintre muntii budisti sfinti a fost de la inceput ca un magnet pentru mine. Imi suna mie asa drept ceva fantastic si ma si vedeam ca intr-o scena de film...imaginea pe care mi-o construiam eu in imaginatie s-a dovedit a fi destul de romantata si realitatea locuirii intr-o astfel de manastire m-a lovit drept in moalele capului. De multe ori eu sunt aventuroasa doar in teorie. In practica tot patul confortabil il aleg.
De exemplu dupa ore si ore de mers pe jos, singurul lucru pe care il visez este un dus. In cazul de fata dusul nu exista si te puteai spala la lighean...cu apa rece...Deci am inceput experienta monahala cu stangul.
Apoi cealalta mare problema era mersul la toaleta aflata undeva in curtea manastirii cand curtea manastirii este populata de zeci de maimute. Am intors eu problema pe toate partile dar desi mi-as fi dorit nu am putut deloc evita cerintele fiziologice. Asa ca ne-am pus pe planuit atacul toaletelor: cum sa ne strecuram la toaleta fara sa ne sesizeze maimuta si cel mai important fara sa intre peste mine. Cu bata in mana am coborat tiptil scarile pana in curte, apoi am luat-o la fuga ca sa o traversez, apoi l-am last pe sot sa se descurce cu cele trei maimute care fugeau dupa noi si eu m-am refugiat in toaleta...cu bata langa mine evident. Noroc ca nu a intrat nici una prin multiplele deschizaturi in tavan....Dupa ce am ajuns inapoi in camera ma gandeam cu oroare ce o sa fac daca tre sa merg la toaleta noaptea...mai ales ca bausem si vreo doua beri asa de sfarsit de traseu . Din fericire nu s-a intamplat. cred ca fiecarei parti din corpul meu ii era frica de maimutele alea.
A doua zi dis de dimineata incercam sa il conving pe om sa nu isi ia tricoul ud de ieri ci unul nou. Si ca argument principal ii spuneam ca e frig afara si o sa inghete cu un tricou ud. Si el foarte hotarat zice ca se duce sa verifice cat de frig este. Iese din camera. Ajunge pe hol. Si deodata se intoarce in camera, ichide usa si spune ca veriufica el mai tarziu.  m-a bufnit rasul si l-am intrebat: "E o maimuta pe hol, nu?" Evident ca am avut dreptate: era o maimuta fix in capatul holului care ii astepta probabil pe singurii buni de agasat: turistii albi.
Camera nostra avea gemuri care dateau spre un hol, care hol avea si el geamuri ce dateau spre curtea manastirii. Si ne-au ochit maimutele de afara si stateau agatate de geam si ne urmareau. Asteptau sa iesim afara. Pentru ca de calugari nici nu se apropiau. De chinezii care locuiau in zona nici atat. dar turistii fricosii erau buni de furat. mai ales daca sunt albi  Ca sunt chiar si mai naivi si fricosi.
Cu mult noroc si cu ajutorul unui calugat cu prastie, am scapat de maimutele din zona si ne-am continuat traseul. Am mai dat de un grup aproape de varf dar erau preocupate sa atace un grup de turisti care urlau si fugeau bezmetici asa ca noi am trecut tiptil tiptil pe langa ei...Total neobservati.
La cate manevre de evitare am invatat cu maimutele astea sunt sigura ca ne-am putea angaja la trupele SEAL.

Stapanii potecii

Si noi trebuie sa trecem pe acolo

Si numai mici nu sunt

Aloooo. Cand iesiti din camera?

Prin geam sunt simpatici chiar

De atunci am decis ca nu mai e de mine intalnirea cu macacul. Asa ca incerc pe cat posibil sa nu pun pe lista nici un obiectiv unde se aude ca ar exista astfel de maimute.

Locuri de vis - Batutumonga

Exista imagini care vor ramane pentru totdeauna in sufletul nostru de calatori: rasaritul peste Machu Picchu vazut de la Poarta Soarelui, Angkor Wat ul de poveste, apusul peste Bagan, vederile de la Kala Pattar sau terasele cu orez de la Batutumonga. Imagini care ne reamintesc de fiecare data de ce ne place atat de mult sa calatorim. Imagini care te lasa fara cuvinte si te fac sa stai ca blegul in mijloc de drum si te minunezi. Atat.

Probabil ca nu ati auzit de Batutumonga. Si nu e nici o surpriza. Nici eu nu auzisem inainte sa ajung acolo. Insa a fost prima noastra intalnire cu terasele pe care este plantat orez. Si din primul moment m-am indragostit de vederea aia si am cautat cu orice ocazie sa mai vad si alte terase pentru ca este o imagine pansament pentru suflet. Este unul dintre acele lucruri care isi vor gasi mereu loc in programul nostru de mers hai hui pentru ca e un pitic mic mic la mine in creier care cum aude de terase cu orez cum incepe sa bata tobele si sa faca galagie. Si cu lacurile e la fel. Si cu plimbarea cu barca pe orice raulet e la fel. Piticul mic mic e foarte galagios cand vrea :) Asa se face ca mai apoi am mers si langa Guilin la niste terase ce fac subiectul a multe fotografii publicitare pentru China si care sunt poate mai impresionante decat cele de la Batutumonga (am cautat si se pare ca nu am scrics pe blog despre ele deci trebuie neaparat sa repar si greseala asta). Insa Batutumonga va ocupa pentru totdeauna un loc special in sufletul meu pentru ca a fost prima intalnire cu terasele. Iar prima ramane pentru totdeauna prima :)

Am mers in  Rantepao (Sulawesi - Indonezia) pentru a vedea ceremoniile funerare din Tana Toraja si intr-o zi ne-am decis sa luam microbuzul pana in varf de deal si de acolo sa coboram pe jos inapoi in oras. Scria la Biblia calatorului (Lonely planet) ca este o plimbare frumoasa deci imediat ne-am pus pe treaba. Am vazut pe harta unde este autogara si am mers acolo sa cautam microbuzul. Evident prima problema a fost sa gasim autogara. Pantru ca era o piata in locul insemnat pe harta, nu o autogara cum stiam eu ca arata una. Ne-am invartit, ne-am sucit si intr-un final am intrebat "Batutumonga" si am mimat o masina. Un tinerel imbracat intr-un longi a sarit imediat sa ne ajute si ne-a aratat un microbuz prafuit si ne-a spus pe un ton foarte serios ca e pentru Batutumonga. Dupa o privire scurta aruncata catre microbuz si una si mai scurta catre tinerel (care parea inca minor) am decis sa nu il credem si am plecat sa mai cautam iar autogara. Pe care evident ca in continuare nu am gasit-o asa ca am intrebat iar pe cineva de Batutumonga si am mai mimat nitel o masina. Omul ne-a trimis catre tinerelul de dinainte si pentru ca totul parea a fi un cerc vicios am hotarat sa ii dam omului o sansa sii ne-am urcat in microbuz. Au mai venit apoi doua batranele si tinerelul (care in continuare tot minor parea) a hotarat ca e vremea sa plecam la deal. Si si-a inceput cursa de pilot de formula 1 pe niste drumuri care erau bune doar pentru cirezile de bivoli. Dar cu cat trecea timpul cu atat ne placea mai mult tinerelul. Era amuzant, vesel, glumet si ne tot arata cate una si alta in stanga si in dreapta drumului. Daca Cipri facea vreo poza, se si oprea ca sa ii dea mai mult timp. Devenise mai mult un microbuz personal si batranicele nu pareau deloc deranjate dimpotriva il tot inghionteau pe sofer sa fie atent cu cei doi albi. Nu cred ca aveau parte prea mult de astfel de companioni de calatorie pentru ca in Tana Toraja turisti inchiriaza masini, nu folosesc transportul in comun. Iar intr-o zona in care turistii albi sunt inca o raritate (veneau copii la noi sa ne atinga atat de raritate eram) sai ai unul in microbuz cu tine era distractie nu gluma.

La un moment dat soferul opreste microbuzul si ne arata de zor ceva in dreapta soselei. Noi nu intelegeam deloc ce vrea. dar dupa o discutie intensa de dat din maini ne-am uitat mai bine si am vazut de ce oprise. Asta era vederea pe care ne-o arata omul:

Stia el ce stie si ii ramanem pentru totdeauna recunoscatori.

A doua zi am inchiriat un scooter si am plecat cu el la plimbare prin jur fara nici o destinatie precisa si evident ca la un moment dat am ajuns iar la batutumonga insa intre timp am vazut unele dintre cele mai frumoase imagini din viata mea.

Iaca si ceva poze care sper sa puna Sulawesi si Tana Toraja pe lista unora :