Intr-o seara, acum ceva ani, leneveam in canapea si ne uitam la un documentar pe National Geographic sau Discovery despre o tara pe care eu o credeam numai desert dar care se dovedea a fi complet alttfel.
La un moment prezentatorul merge ce merge printr-un canion si apoi se trezeste fata in fata cu o oaza parca scoasa din povestile biblice. Intr-un loc mai arid decat talpa pantofilor mei, el da de o apa turcoaz care parea mai mult miraj decat realitate.
Si ca si cum nu era de ajuns ca gaseste apa cu pricina, mai se pune si pe inotat. Un pic de mers prin canion. Un pic de inotat prin apa aia de o culoare ireala. Iar un pic de mers. Si tot asa.
Arata atat de bine incat parca nu imi venea sa cred ca imaginile nu sunt serios prelucrate si retusate. M-am intors catre Cipri si l-am anuntat (nu ca ar fi fost prima data si nu va fi nici ultima) ca trebuie neaparat sa ajungem si noi acolo. Si iaca asa a ajuns Omanul in "Bucket list-ul nostru".
Apoi prin primavara lui 2018 ma trezesc cu un mail de la Cipri cu anuntul pentru prima cursa de ultra trail running din Oman. Era o cursa care se anunta extrem de grea si care, pentru ca era organizata de UTMB si pentru ca era prima editie si pentru ca Cipri indeplinea restul de conditii, l-ar fi scapat de trecutul prin loteria pentru un loc la clasicul UTMB 2019. Tocmai pierduse loteria pentru 2018 (ceea ce il necajise amarnic mai ales ca pierduse si loteria pentru Tor) asa ca mailul se incheia, foarte previzibil, cu deja obisnuita propozitie : "as merge si eu".
"Mergem". Cum sa nu mergem? Mai ales ca in felul asta puteam vizita o tara in care ne doream sa ajungem dar care tot era data de o parte de alte si alte destinatii.
In aceeasi zi el avea inscrierea facuta iar eu eram cu biletele de avion in inbox-ul mailului. Si daca tot ajungeam in Oman atunci trebuia sa ajungem si la canionul ala cu raul cu apa turcoaz care ma facuse sa visez cu ani in urma.
Wadi Shab - cel mai wadi dintre wadi
Wadi este denumirea, data in anumite tari vorbitoare de limba araba, vaii unui rau. De cele mai multe ori este secata in sezonul secetos si are apa doar in sezonul ploios. Insa sunt si exceptii si apa ramane in anumite portiuni din wadi tot timpul anului. Asa cum este in Wadi Shab.
Cipri va poate spune povestea a ceva zeci de wadi (fara apa) pe care a trebuit sa ii alerge in cei 137 de km de cursa prin (muntii) Jebel Akhdar. Daca ar fi stiut in cele cateva zile de relaxare de dinainte de cursa ce il asteapta prin wadi-urile alea cred ca nu ar mai fi mers la Wadi Shab nici platit. Dar cum inca eram in faza de relaxare si plimbare si nici o grija de pe lume, ne-am urcat in masina si am pornit sa verificam daca chiar e ca la televezor.
Si ce am gasit chiar a fost ca la televizor. De fapt cred ca a fost chiar mai frumos ca la televizor.
Dar mai bine va las cu fotografiile (ca intotdeauna neprelucrate) care cred ca va vor convinge mai bine decat o pot face eu prin cuvinte.
Din parcarea unde iti lasi masina, trebuie sa iei o barca ce te trece raul ca sa ajungi pe poteca:
Parca nu te astepti la mare lucru cand vezi asa o priveliste:
Si nici inceputul potecii nu este chiar de invidiat:
Dar incet incet incepe sa iti dea sperante. Terenul se schimba:
Incepi sa vezi canionul la adevarata lui scala:
Si la un moment dat apare si mult asteptata apa:
 |
Drumul prin canion nu este deloc greu si nici foarte lung. Daca aveti insa probleme cu deplasarea si vreti ceva mai usor accesibil atunci Bimmah Sinkhole este solutia ideala:
No comments:
Post a Comment