Aprilie 2016, Ouarzazade (Maroc)
Stateam ascunsa de soare la umbra unui zid si ma tot uitam
la sirul de autocare din care coborau cu incetinitorul niste zombie plini din
cap pana in picioare de nisip si sare. Parca toti aveau cuie in pantofi si
mergeau cat mai prudent cu putinta ca sa nu doara mai rau decat durea oricum.
Printre ei,
cu un zambet cat casa, era si motivul pentru care ma aflam eu intr-o zi
oarecare pe o strada oarecare intr-un oras uitat de lume la marginea Saharei:
Cipri se intorcea de la Marathon Des Sables.
Hotarase
doar cu un an in urma sa se apuce de alergat distante lungi si acum ii reusise
cea mai mare nebunie la care putuse sa se gandeasca la momentul ala: 250 de km,
impartiti in 6 etape, de alergat prin desert.
Cica una dintre cele mai grele curse de alergat din lume.
Intre timp a concluzionat ca nu e chiar asa de grea dar
usoara in nici un caz nu e.
Avea picioarele atat de chinuite incat a trebuit sa luam un
taxi pentru absolut uimitoarea si nemaipomenita distanta de 1.5 km de la
autocar pana la hotel.
Apropos: nu inceteaza niciodata sa ma uimeasca cum niste
oameni pot face 100-150-200 de km pe jos ca apoi, imediat ce ajung la linia de sosire, sa se
transforme in niste batranici de 80 de ani care abia isi mai taraie picioarele.
N-am asezat
pe marginea piscinei la hotel si dupa nici jumatate de ora de povesti am ajuns
la discutia: “si acum ce urmeaza?”.
Pentru ca Cipri niciodata nu merge inapoi. La el tot timpul trebuie sa
fie mai mult si mai mult si mai mult. De exemplu nu a mai alergat un maraton de
vreo 3 sau 4 ani cred. Nu conteaza timpul obtinut in cursa. Daca poate sa il
faca atunci trebuie mai mult. Deci trebuia ceva mai greu decat Marathon Des
Sable. Si nu a durat prea mult ca sa gasim “Solutia” ideala. Era cat se poate
de evidenta. Era o nebunie de cursa mai ales daca nu ai alergat in viata ta pe
distante lungi pe munte.
UTMB: 170 de km de alergat intr-o singura etapa, 10
000 de metri diferenta pozitiva de nivel si tot atat si de coborat, incepi vineri seara la 18.00 si ai 42 de ore
ca sa termini.
Numai ca la UTMB nu te inscrii oricum ci trebuie sa faci
puncte in alte curse ca sa te califici. Iar daca nu esti unul dintre sportivii
de top (in clasamentul ITRA) atunci trebuie sa mai si participi la o loterie
pentru ca sunt doar 1200 de locuri si suprinzator...stiu…dar exista mai mult de
1200 de nebuni care vor sa participle in fiecare an la UTMB.
Punctele nu au fost cine stie ce problema. Doar vorbim de
Cipri. Da-i o sarcina de dus la capat si poate sa treaca si prin vreo doua
apocalipse si el tot indeplineste ce are de indeplinit. Insa loteria a fost un
stres maxim pentru ca nu aveam nici un fel de control.
Insa:
Ianuarie
2017, Hoi An (Vietnam)
Ne mutam de
la o cafenea la alta in cautarea semnalului ideal. Fix astazi s-a hotarat
internetul de la hotel sa ia o pauza de functionare asa ca am baut la cafele de
ni s-a urat tot cautand receptia cea mai buna. Site-ul merge oricum greu pentru
ca probabil mai sunt ceva mii de oameni facand exact ce facem si noi dar
receptia asta nu vrea sa ne ajute deloc.
Cand deodata site-ul se incarca la mine pe telefon si vad ca scrie in
dreptul numelui lui ca trebuie sa plateasca. Ii arat si vreo 30 de
secunde nu stie exact cum sa reactioneze.
A prins
loc...Da...Chiar a prins loc...
Plecam
inainte sa mai ne aduca inca o cafea si trecem pe lucruri mai serioase. Avem de
sarbatorit.
2 Septembrie 2017, Courmayeur (Italia)
Abia de am
dormit vreo doua ore in noaptea asta.
Vremea este absolut groaznica: ploua la altitudini joase si ninge mai sus
iar vantul bate de parca alta treaba nu are. Tot calculez cand trebuie sa
ajunga la punctul urmator si din fericire timpii sunt chiar mai buni decat
speram eu.
Merge bine.
Merge
foarte bine.
Merge atat
de bine incat o sa plateasca mai tarziu pentru asta. Dar atunci inca nu stiam
ce va urma si ma bucuram ca totul e OK.
Este inca
noapte afara asa ca ma imbrac cu tot ce am mai gros prin bagaj si plec spre
check point-ul din Courmayeur. O sa pot sa il vad, o sa stau de vorba cu el, o sa
vad cum se simte, o sa discutam cum ne organizam pentru punctele urmatoare si cel
mai important o sa rup monotonia asta a asteptatului care ma streseaza la
nebunie.
Alerga deja de 13 ore si facuse 78 de km. Cu un an inainte
noi facusem distanta asta in trei zile J
Iar el o facuse acum intr-o noapte. Sa mai spun ca eu murisem de cel putin doua ori pe fiecare dintre
urcarile grele? Si ca saracul nostru Rex s-a defectat dupa trei zile (a facut o
intindere de muschi)? Well…nu toti suntem Cipri.
Chiar
inainte de Courmayeur este o coborare foarte lunga: 1200 de metri diferenta
negativa de nivel de facut in mai putin de 8 km. Dupa ce au alergat pentru mai
bine de un maraton la altitudini de peste 2000 de metri, pe timp de noapte si
i-a nins serios cat au trecut Col de Bonhomme (2329 m) si Col de la Seigne
(2516 m), te-ai astepta ca pe coborarea aia sa rasufle usurati. Mai ales ca
rasare soarele. In realitate insa pana a ajuns jos, Cipri s-a ales cu niste
minunate bataturi. Motiv de frustrare si
nervi. Ultimul lucru pe care ti l-ai
dori adica.
Asa ca
primul lucru a fost sa se duca la punctul medical ca sa-i bandajeze niste
degete. Si de aici au inceput problemele. Tipa care l-a luat in primire era o
tinerica fara expereinta care il intreba daca il doare cand il inteapa cu acul sa
sparga basica si care abia il atingea de frica sa nu se sparga probabil. Sau
naiba stie de ce. Pentru numele lui Dumnezeu, Cipri nu are jumatate din
unghiile de la picioare si in plus e genul de nebun care alearga 170 de km pe
munte deci zau ca are o toleranta la durere cum rar iti e dat sa vezi. Lasa
naiba menajamentele si fa-l cat mai repede.
La un moment dat Cipri s-a enervate atat de
tare incat s-a bandajat singur pentru ca tipa il bandaja de parca s-ar fi dus
sa stea in pat dupa ce termina cu el. Trebuie sa stii ce faci ca sa tina bandajul
ala pentru multe ore de alergat de atunci inainte. Noroc ca Cipri fusese
invatat de un medic in Sahara cum sa se bandajeze ca sa tina. Asa ca s-a pus
singur pe treaba. De fapt vorbind cu ce stim acum: singurul lucru care ne
lipsea ca sa se bandajeze singur in camera comuna era o forfecuta ca sa taie bandajul. In rest
avem tot ce ne trebuie la noi. Este clar ce o sa avem la noi data viitoare cand
mai face o astfel de cursa nu? Invatam de grejeli…
Insa pana a
terminat cu vizita la bandajat deja trecuse nici mai mult nici mai putin de 35
de minute. S-a dus sa isi ia ceva de mancare si cand manca m-a intrebat de cat
timp sta. Planul lui era sa nu ii ia mai mult de 20 de minute tranzitia.
El era acolo deja de 40 de
minute. Si s-a vazut panica pe fata lui cand a auzit. Aproape ca s-a ridicat de
la masa sa plece atunci in momentul ala. Dar nu ar fi facut altceva decat sa
faca lucrurile si mai rau decat erau. A mancat, s-a schimbat de sosete si dupa 47
de minute a iesit pe usa. 47 de minute este ingrozitor de mult. Si nu numai ca
l-a scos din ritm dar l-a facut sa reactioneze haotic, sa nu se tina de plan si
mai era si nervos la culme. Si ca sa fie si mai frumos, imediat dupa Courmayeur
e o urcare extrem de urata: aproape 1000 de metri D+ in mai putin de 5 km.
El a plecat
la dat din picioare iar eu am luat autobuzul inapoi spre Chamonix ca sa dorm un
pic in masina. Urmatorul punct unde ne vedeam era Champex Lac adica dupa
inca 36 de km de alergat pentru el.
Eram pe
bancheta din spate si butonam telefonul cand vad ca suna. Iar pe ecran era fix
numele pe care nu mi-l doream in nici un caz sa il vad in momentul ala. Era
Cipri. Iar Cipri nu m-a sunat niciodata in timpul unei competitii deci nu putea
fi decat ceva rau. Singura explicatie , in mintea mea, era ca si-a rupt un
picior. Atat. Asa ca atunci cand am raspuns eram cu inima in gat si aproape cu
lacrimi in ochi. La marginea unui frumos atat ce panica.
Am zis cu
julatate de gura “Ce faci Cipi”. Iar raspunsul m-a facut sa ma simt de parca
cineva si-a bagat mainile la mine in piept si imi strange cat poate de tare
inima.
“Nu mai pot”.
Suntem un
cuplu de zece ani si l-am vazut facand tot felul de acyivitati nebunesti dar
niciodata pana acum nu l-am auzit spunand ca nu mai poate.
Nu am crezut vreodata ca stie ce inseamna “Nu mai pot”.
Si pentru
cateva secunde efectiv nu am stiut ce sa ii raspund.
Ar fi fost
atat de simplu sa zic: stai acolo ca vin acum sa te iau cu masina.
Atat de simplu.
Dar pentru mai bine de un an de zile s-a antrenat ca un
sclav pentru cursa asta.
Cum as
putea sa uit ca se trezea la 2 noaptea ca sa merga la alergat?
Sau ca
ploua torential de nici macar Rex nu avea chef de iesit din casa, iar el mergea
totusi sa isi faca distantele pe care le avea de facut.
Asa ca am
strans toata convingerea de care eram in
stare si i-am zis ca stia ca o sa doara asa ca trebuie sa se mobilizeze sa
mearga mai departe. I-am zis ca dupa Grand Col Ferret o sa vina o portiune mai
usoara si ca acolo o sa isi odihneasca un pic picioarele. I-am zis ca in
Champex Lac ne vedem iar. Ca o sa fiu acolo. Ca va fi OK.
Iar el mi-a
zis ca ii obliga organizatorii pe toti sa se imbrace cu echipamentul de ploaie
pentru ca pe Gran Col Ferret ninge si temperaturile sunt negative si e atat de
nasol incat nimeni nu are voie sa plece neechipat corespunzator. Daca nu iti
iei pantalonii de ploaie pe tine, esti descalificat pe loc.
Atat de nasol era mai departe.
Iar eu m-am
facut ca nu aud ce zice si ii spuneam ca o sa fie urat doar pana sus, dar apoi
va fi usor.
Ce puteam
sa spun altceva?
Ca eu cred
ca sunt nebuni cu totii?
Prea tarziu
pentru asta.
Stiam de
cativa ani ca sunt nebuni cu totii :)
Daca primii
80 de km au mers extrem de bine si i-a facut in 13 ore. Urmatorii 90 de km au
fost pur si simplu un chin. Nu cred ca l-am vazut vreodata extenuat ca in halul
in care era la Champex Lac. Dar nici o problema ca am putut sa il vad si mai
rau de atat cand l-am asteptat la Trient si mai apoi la Vallorcine.
Puteti sa
vedeti filmarile cu trecerile pe la divese check-pointuri aici:
Nu inteleg
cu mai putea sa mearga in La Flegere.
De fapt va
sfatuiesc sa faceti un exercitiu de imaginatie. Inchipuitiva ca stati treaz
de vineri dimineata pana duminica dimineata. Apoi adaugati la asta faptul ca ar
trebui sa mergeti continuu de vineri seara pana duuminica dimineata.
38 de ore, 22 de minute si 54 de secunde
Ultimele 24
de ore fiind un chin.
Cam asta a
fost povestea UTMB-ului.
Am invatat
multe (si el si eu) din nebunia asta.
Data viitoare
vom sti mai bine.
Insa pentru
totdeauna Courmayeur va fi locul cu rele.
Pur si
simplu urasc orasul ala.
Este locul
unde Rexanu’ s-a accidentat de umblam cu noaptea in cap dupa un medic veterinar.
Si apoi
este locul de unde a inceput chinul pentru Cipri si panica pentru mine.
Zilele
trecute ne uitam la un documentar si la un moment dat prezentatorul ajunge in
Courmayeur. Ma uitam la imagini si parca “ma tinea” ceva in piept si aveam din
ce in ce mai putin aer.
Asta este
Courmayeur pentru mine.
No comments:
Post a Comment