La poalele Eigerului (I)

La inceputul lui iunie 2019 (la cat de des scriu pe blog trebuie sa precizez pana si anul) am mers in Grindelwald ca sa facem cateva ture de recunoastere pe traseul pentru Eiger E51 (eu) si E101 (Cipri).

Dupa ce am analizat un pic traseul cursei, am hotarat ca intr-o zi sa urcam din Grindelwald pana in First si de acolo sa coboram inapoi spre punctul de plecare. Apoi a doua zi sa mergem cu autobuzul pana in Bussalp si de acolo sa realuam traseul de unde il lasasem cu o zi inainte.

Numai ca, fiind inceput de iunie, zapada nu se topise complet la altitudini peste 2000 de metri asa ca traseul spre Faulhorn era complet inchis. Dupa o rapida revaluare a ramas ca prima zi sa fie oarecum la fel, cu urcarea pana in First, iar a doua zi sa vedem pe unde mergem. Nu prea aveam chef de o zi doar cu coborare asa ca nu eram interesata sa continuu traseul lui E51 daca nu ajungeam pe Faulhorn. Intr-un final am decis ca a doua zi schimbam orientarea si am trecut pe cealalta parte a vaii. 

Dar astazi va povestesc despre prima zi. 

Despre a doua zi, in curand.

Ne-am parcat caravana in parcarea de la Grindelwald Grund (5 franci pe zi, ieftin ca braga penru Elvetia) si ne-am pus pe cautat directia corecta pentru traseu. Cipri avea fisierul gpx incarcat pe ceas dar in loc sa il urmam cu religiozitate am decis sa le dam o sansa si indicatoarelor de pe traseu asa ca ne-am trezit pornind pe valea gresita. Dar de asta ne-am dat seama mult mai tarziu.

Am mers noi ce am mers pana am dat de o harta care ne arata ca suntem destul de departe de unde ar fi trebuit sa fim. 

Kleine Scheidegg in centru. Grotte Scheidegg in stanga.

Ne-am scarpinat precum Stan (din Stan si Bran) in cap. Ne-am uitat la ceas care evident ca ii datea dreptate hartii si intr-un final ne-am dumirit si care era problema. Vinovat pentru neintelegerea nostra era faptul ca noi am mers catre Kleine Scheidegg in loc de Grosse Scheidegg. Care intamplator nu sunt choar foarte aproape unul de altul. Noroc ca nu ne-am dat seama cand am ajuns la Kleine Scheidegg, asa ca am facut destul de repede cale intoarsa.

Repede, repede. Dar tot ne-a luat 8 km pana eram si noi inapoi pe drumul cel bun.

Mai bine mai tarziu decat niciodata.

Urcarea din Grindelwald pana la Grosse Scheidegg este destul de linistita. Se urca si iar se urca si cand te plictisesti de urcat, tot mai urci nitel. Dar nu este atat de abrupt incat sa fie de dus aminte.

Cum la cursa aveam de facut 25 de km de urcat continuu, m-a incantat destul de tare ideea ca prima parte a urcarii (12 km) nu este chiar atat de grea. Evident ca la cursa a fost un pic diferit. la inceput toata lumea e in forma. Ritmul este unul sustinut. Se da din picioare bine si cu determinare. Cand urci in ritmul ala( si nu in ritmul facut la antrenament) parca nu a mai e chiar atat de lejer.

Nu pot sa spun ca am fost prea impresionata de urcarea asta. Este frumoasa dar nu e nimic de povestit nepotilor. Dar odata ce ajungi la Grosse Scheidegg, situatia se schimba complet. Poteca merge de-a lungul vaii si ai o priveliste de poveste care se intinde cat vezi cu ochii. Mai mult ai sta la poze decat ai alerga. 

Drumul intre Grosse Scheidegg si First mi-a adus aminte de ce iubesc din tot sufletul meu zona asta. Indiferent ca este vara sau ca este iarna, zona Grindelwald-Lauterbrunnen-Murren este zona mea muntoasa preferata din Europa. Este atat de frumoasa incat pare a fi ireala. Un rezultat al Photoshop-ului. 

Dar uite ca ajungi in First si vezi ca nu e deloc un vis ci este cat se poate de real. 

Am stat un pic si m-am uital la oamenii care se plimbau pe First Cliff Walk si am decis ca eu nu fac asta nici batuta.

Daca ati citit articolul meu precedent stiti deja ca in timpul cursei nu am avut scapare si ca check pointul era accesibil doar pe acolo. Vrei nu vrei trebuie sa treci pe podul suspendat, altfel risti descalificarea:

La First era deja zapada serios, spre incantarea domnului cu patru picioare care s-a bucurat nespus sa se racoreasca. Pentru noi insa insemna ca trebuie sa o luam la vale ca la deal nu se mai poate.

Coborarea spre Grindelwald este una extrem de abrupta. Atat de abrupta inca eu, care cam ma lupt cu frica de inaltimi, am decis ca maximul de priveliste se reduce la cativa metri in fata picioarelor. Nu de alta dar altfel in nici un caz nu as fi avut curaj sa o alerg ci as fi mers ca o batranica de 80 de ani.

Partea interesanta este ca aceasta coborare extrem de abrupta face parte din cursa E101. Numai ca ei nu o coboara...Ci o urca. Si crede-ma ca sunt multi care raman fara picioare odata ajunsi in varf de deal. Ca am vazut noi foarte multi pe care i-am ajuns din urma la cursa de E51 (E51 incepe la cateva ore dupa E101). 

Cu cat eu ma vaitam mai tare ca e abrupt la coborare cu atat Cipri imi aducea aminte mai cu naduf ca el va trebui sa o urce.

Pai ce sa ii faci? 

Daca te inscrii la 100 de km esti pregatit pentru ce e mai rau, nu?

Ultima parte a coborarii a mers destul de incet. In total am facut 28.5 km iar Rex a inceput sa sufere un pic de sete si sa evite alergatul pe astfalt (ceea ce insemna ca il dureau labutele) asa ca desi se vedea Grindelwaldul in vare, ne-am oprit la o sueta.

Iar la sfarsit cine a avut parte de relaxarea perfecta? 

Labradorul ramane labrador chiar si cand e super obosit:

Traseul prezentat mai sus este clar un traseu pe care il recomand din toata inima.

Iar de aveti forta si timp si determinare; atunci in mod clar recomand toti cei 52 de km ai lui E51.

Este o zona extrem de frumoasa iar portiunile de langa First si  Faulhorn sunt adevarate bijuterii.

Daca insa distantele vi se par lungi atunci va invit sa cititi recomandarile mele pentru cum sa faci trasee mai scurte in zona. Articol ce va sosi in curand.

Nu trebuie sa fii alergator pe distante lungi ca sa te bucuri de zona respectiva. este Elvetia. Totul merge ceas si exista variante pentru absolut toata lumea.

La alergat - Marea coborare (Eiger Ultra Trail - E51)

In 2019 au fost 3 curse importante la care m-am inscris: 

1. Lavaredo
2. Eiger
3. OCC 

Distantele erau asemanatoare dar fiecare separat avea ceva ce ma ingrijora.

Lavaredo era prima mea cursa de 50 de km in Alpi asa ca era cursa in care testam cam ce credeam eu ca ar trebui sa functioneze in materie de mancare, hidratare, echipament etc etc etc. Era prima data cand stateam pe munte pentru atatea ore intr-o cursa. Era un nou teritoriu pentru mine.

OCC era "starul" anului. Cursa cea mai grea si in plus o cursa pentru care oamenii trebuie sa se califice. Iar asta inseamna un nivel mult mai ridicat pentru competitori. Au fost aproape 300 de "elite runners". Si in plus au fost mult mai multi barbati decat femei. Cu cat competitia e mai puternica cu atat trebuie sa tii un ritm mai ridicat. Eram foarte ingrijorata ca o sa raman printre ultimii si o sa fiu complet demotivata. 

La Eiger ce ma ingrijora cel mai tare, era profilul traseului.

Pentru E51 este foarte usor sa iti aduci aminte ce trebuie sa faci: urci 25 de km si apoi cobori 25 de km.

Poate va inchipuiti ca ingrijorarea venea de la cei 25 de km de urcat.

In nici un caz.

Mie imi plac urcarile si chiar sunt destul de buna pe urcari (comparat cu cei din mijlocul clasamentului).

Pun capul in pamant si dau din picioare pana ajung sus.

Nu fac pauze. Nu incetinesc. Sunt destul de constanta pe urcari.

Problema mare este pe coborare.

Este atat de frustrant sa depasesti 100 de oameni pe urcare si apoi sa te depaseasca 75 pe coborare. Atat de frustrant...

Dar efectiv nu indraznesc sa ma arunc cu capul inainte...la vale.

Apropos nu stiu daca ati vazut vreodata o cursa de alergare montana? Sa vedeti care este diferenta dintre femei si barbati la coborare. Este probabil exemplul cel mai clar pentru cat de diferit percepe un barbat si o femeie asumarea de riscuri si cum e cu instinctul de supravietuire.

Mie imi este extrem de frica sa nu cad sa imi rup ceva. Asa ca parca as fi o batranica de 80 de ani plecata sa faca piata. Cam asta e nivelul meu pe coborare.

Urasc ca sunt atat de tematoare. Dar nici nu cred ca ma voi schimba prea mult in viitorul apropiat.

Sa fim seriosi - eu am invatat sa merg pe bicicleta fara sa fi cazut vreodata si nu am cazut de pe bicicleta in 30+ de ani de cand o tot folosesc. Adica daca nici macar cand eram copil nu eram eu prea "aventuroasa", acum nici nu mai zic.

In plus coborarile nu sunt deloc prietenoase cu incheieturile. Mai ales pentru cineva ca mine care nu isi lasa picioarele sa curga la vale. Cu cat franezi mai mult cu atat o sa iti superi genuchi mai tare.

Iar ideea ce voi avea 25 de km de franat, ca e mai mult franat decat alergat la vale, ma speria cumplit. 

Cum a fost in timpul cursei? 

Pai asta este magia curselor pe munte - imi aduc aminte imagini si cat de mult mi-a placut traseul dar nu imi aduc aminte deloc ca am suferit. Deci nu a fost atat de rau.

Este foarte adevarat ca orice vine dupa o urcare cum este cea spre Faulhorn, o sa para relaxare totala. 

Pentru ca aia e urcare nu gluma.

500 de metri D+ in 2 kilometri.

2 kilometri care parca nu se mai termina.

Imi aduc aminte ca am ridicat nasul din pamant si cand am vazut ce ma asteapta, am tras pe dreapta si am luat un gel. Ca nu se anunta de bine.

In aia 2 km am vazut mai multi oameni stand pe marginea potecii ca sa se odihneasca decat am vazut in tot restul anului in toate celelalte curse.

Dar si cand ajungi sus...

Parca esti intr-o carte de basme.

Eiger Trail este cea mai frumoasa cursa la care am fost pana acum. De departe.

Zona respectiva este de o frumusete extrema.

Cand am ajuns in varf la Faulhorn era coada atat de mare la check point incat am asteptat 45 de minute. Insa primul lucru pe care ti l-as spune nu e ca am asteptat sau ca urcarea a fost grea ci ca in momentul in care am ajuns sus si am vazut turcoazul lacului Brienz am ramas efectiv cu gura cascata.

Ambuteiaj

Mai tarziu am dat peste un munte carea parea un aluat de cozonac luat la framantat. M-am oprit si i-am facut o poza. Asta desi eu nu prea fac poze in viata de zi cu zi. Si cu atat mai putin nu fac poze in curse.

Rar mi-a fost dat sa vad ceva mai frumos decat ce am intalnit pe E51.

Iar coborarea recunosc ca nu este chiar atat de grea pe cat credeam. Pentru ca nu se coboara foarte abrupt deci nu pui presiune mare pe genunchi. Si in plus portiuni foarte lungi sunt atat de bolovanoase incat nu multi le alearga. Chiar i-am zis unui salvamontist ca poate pentru editiile viitoare fac si ei un pic de curat si strang pietroaiele.

Nu va inchipuiti ca as fi avut vreo viteza superluminica la coborare. Mi-a luat 6 ore sa urc si 4 ore sa cobor. Deci nimic fenomenal. Dar cred ca eram si extrem de obosita dupa urcare. In plus nici programul nu a fost ideal. Lavaredo fusese cu doar 3 saptamani in urma deci avusesem 3 saptamani nu tocmai productive.

Asta inseamna ca tare mult imi doresc sa merg la Eiger inca o data. Sa vad daca pot mai bine. Pentru ca eu cred ca pot mai bine. La fel cum si la OCC cred ca pot mai bine.

Dar cine stie. 

Sunt atatea curse interesante incat nici nu stii ce sa alegi.

Daca coborarea nu a fost chiar atat de grea pe cat credeam, obstacolul cel mai greu de trecut a fost insa podul suspendat din First.

Fusesem cu cateva saptamani inainte pe acolo ca sa ne antrenam si i-am zis lui Cipri ca eu nu urc pe podul ala nici batuta. Eu si podurile suspendate nu facem o echipa prea buna. Imi e frica de ele.

Numai ca organizatorii de la Eiger Trail au avut alte planuri iar check pointul din First era fix in restaurantul la care ajungeai trecand pe podul suspendat. Daca nu treceam pe acolo as fi fost descalificata deci : "curaj gaina ca te tai". 

De cum am pus piciorul pe el, le-am zis oamenilor din spate ca eu nu alerg pentru nimic in lume deci ori ma depasesc ori au rabdare. Au decis ca e mai amuzant sa aibe rabdare:

Probabil ca adrenalina de la concurs a facut sa nu simt frica atat de tare. Dar nici nu am stat sa admir privelistea :)

Eiger Trail a fost preferata mea in 2019. Si chiar daca multi spun ca este mai grea decat OCC, pentru mine a fost o placere sa o alerg. Daca ar fi dupa mine, as merge in fiecare an acolo.

Dovada stau toate pozele cu un zambet cat toata fata:

Iar daca vreti distante mai lungi, Cipri a facur E101 si poate sa confirme ca este candidata cu succes la cea mai grea cursa pe distanta asta din Europa. Si asta nu este doar parerea lui. 

Iar daca vreti sa cititi si despre celelalte curse din sezon:

• OCC
• Lavaredo
• Ce am mai facut pe la alergat

La alergat - Povestea mancarii ( Cortina Trail - La Sportiva Lavaredo Ultra)

Robert Hajnal spunea la un moment dat ca o competitie de "ultra trail running" (alergare montana pe distante mai lungi de 42 de km) este o competie de mancat.

Daca as fi auzit asta acum 6-7 ani, in primul rand, as fi crezut ca este tot o minciuna cum auzi pe la fotomodelele care zic ca mananca cartofi prajiti toata ziua dar de fapt ele sunt bulimice sau anorexice.  Cand te uiti la cum arata un alergator profesionist de anduranta, zici ca mananca numai de Paste si de Craciun. Si atunci numai legume. 

In al doilea rand, ce conteaza ce mananci cand alergi? Alergi si gata.

Asa credeam eu pe vremea aia. Si tot asa am crezut si cand alergam sub 10 km. Problema a aparut cand am inceput sa alerg semi-maratoane. Undeva pe la kilometrul 14-16 ramaneam fara picioare. Efectiv ziceai ca cineva m-a scos din priza. Aflam si eu ce este ala "hit the wall" si intr-un final incepeam sa il iau in seama pe Cipri care ma cicalea de luni bune sa am grija ce mananc si ce beau cand fac distante mai lungi.

Nu. Nu l-am crezut pe cuvant. Eu nu cred nimic si pe nimeni pe cuvant :) Ci l-am crezut dupa ce am inceput sa iau un gel pe undeva pe la km 11-12 si m-am trezit ca nu mai mi se taie picioarele la 14-16.

Nu degeaba sunt fizician experimentalist. Orice trebuie dovedit practic. Asta e mantra mea. Teoria nu are valoare daca nu e insotita de un experiment care sa o confirme. Iar experimentul trebuie repetat de suficiente ori incat sa fie relevant din punct de vedere statistic.

De ce ramaneam fara picioare dupa 14-16 km (cam o ora si jumatate de efort pentru mine)?

Pentru ca se terminau rezervele de glicogen din muschi si din ficat si corpul trebuia sa foloseasca grasime ca sa ma alimenteze cu energie.

Rezerve de grasime am din plin. Nu duc lipsa. Din pacate insa, rezervele de grasime nu prea se transforma usor si rapid in energie. Mai ales la noi astia care ne-am concentrat mai mult pe facut rezerve de grasime decat pe consumat rezerve de grasime.

Apropos: nu credeti ca e o gluma buna ca putem depozita doar vreo 2000 de calorii in muschi ca rezerva de glicogen dar in schimb avem practic posibilitatea sa stocam o rezerva infinita de energie sub forma de grasime? Si evident ca la femei este chiar mai rau decat la barbati. Pentru ca...de ce nu?  Daca tot e o gluma buna atunci gluma buna sa fie.

Da. Stiu. Milioane de ani de foamete. Milioane de ani fara certitudinea ca ai mereu hrana la indemana. Milioane de ani fara agricultura. Si mai rau milioane de ani fara supermarket.

Evolutie = Sa dam grasime la popor.

OK. In apararea grasimii, daca ar fi fost sa stocam aceleasi calorii sub forma de glicogen, ar fi trebuit sa fim cam cu 40 de kg mai grei. Deci e inestetic dar se poate si mai rau.

Dar care e treaba cu glicogenul si grasimile si ce mananci in cursa?

In ultimele decenii s-a studiat si s-a scris atat de mult despre alimentatia sportivilor incat nici nu mai stii ce sa crezi.

Si cu toate ca se studiaza si se scrie intensiv, o sa vezi strategii atat de diferite incat parca nimic nu are sens. Sunt unii care fac "carbs-loading" si altii care fac "intermittent fasting". Culmea e ca vei gasi si de o parte si de alta exemple ca aia e strategia care functioneaza. Asa ca la sfarsitul zilei, trebuie sa incerci sa vezi ce functioneaza pentru tine.

Informatia de baza ramane insa la fel.

Corpul uman foloseste ca surse interne de energie carbohidratii (glicogenul din muschi si zaharul din sange) si grasimile ( acizii grasi din sange si trigliceridele intramusculare). Proteinele sunt folosite mai mult pentru reparat muschii nu pentru alimentat muschii.

In stare de repaos corpul foloseste 80-90% energie din grasime, 5-18% carbohidrati si 2-5% proteine.
La efort raportul carbohidrati-grasimi se schimba in functie de intensitatea si durata efortului, de cat glicogen ai stocat in muschi si de ce carbohidrati mananci in timp ce faci acel efort.
De exemplu pentru niste exercitii usoare gen: mers cu bicicleta, inotat lejer, mers pe munte, dansat etc folosesti 50% carbohidrati si 50% grasime.
Cu cat efortul este mai intens cu atat procentul de energie din carbohidrati este mai mare. Iar explicatie este foarte simpla: reactie chimica pentru descompunerea carbohidratilor in energie este mult mai rapida si eficienta decat cea pentru grasime.

Informatia de mai sus sta la baza unuia dintre cele mai des intalnite mituri pentru facut sport ca sa slabesti. Cica daca vrei sa scapi de depozitele de grasime, trebuie sa mergi pe jos. Alergatul nu e bun.

O prostie.
Si asta ar spune numai cineva ce nu e in stare sa calculeze un procent sau care nu face diferenta dintre procent si valoare absoluta. Din pacate oamenii nu se mai chinuie sa traca informatia asta prin filtrul personal si o rostogolesc asa falsa cum e pana in panzele albe.

Este adevarat ca atunci cand alergi, organismul foloseste un procent mai mare din carbohidrati nu din grasime. Dar in valoare absoluta vei consuma mai multa grasime intr-o ora de alergat decat intr-o ora de mers pe jos.

Sa facem o leaca de matematica. Intr-o ora de alergat rapid vei consuma in jur de 600 de calorii. 30% sunt din grasime. Deci in valoare absoluta 180 de calorii consumate din grasime.
Daca mergi pe jos o ora consumi intre 200 si 350 de calorii. Sa zicem in medie 300 de calorii. 50% din ele vin din grasime. Deci in valoare absoluta 150 de calorii consumate din grasime.

Cat timp efortul este de scurta durata (sub 1.5-2 ore), esti acoperit de carbohidratii stocati sub diverse forme in organism. Cand se termina glocogenul din muschi o sa simti. O sa simti foarte bine. Este acel "hit the wall" pe care l-a simtit orice alergator si despre care spuneam la inceputul textului.

Sursa

Pentru efort de lunga durata trebuie insa sa suplimentezi cu carbohidrati simpli care sunt usor descompusi in energie.

Pentru mine mancatul in timpul curselor reprezinta probabil cea mai mare problema cu care ma confrunt de cand am inceput sa fac curse mai lungi de 20-25 de km. Mai ales la cele de pe munte care ajung sa fie 8-9-10 ore de efort.

Imi este extrem de greu sa mananc mancare solida asa ca ma bazez mult prea mult pe geluri, coca cola si bauturi iso (bauturi cu mult zahar si electroliti). Ceea ce inseamna ca dupa un timp o sa am crampe la stomac. Este efectul clasic dat de prea multe geluri.

Inca sunt in cautarea unei mancari solide care sa fie OK pentru mine. Dar nu am gasit-o. Am incercat sa mananc pana si banane. Iar eu urasc bananele.

Lavaredo (care a fost prima mea cursa montana de in jur de 50 de km) a fost o mare provocare pentru "educat" corpul sa primeasca ceva mancare. Mai ales ca punctele de primit hrana nu sunt foarte dese.

Sursa

Primul punct cu hrana este abia dupa 24 de km.
24 de km in care ai de urcat 1600 de metri asa ca pentru cineva cu viteza mea aia insemna minim 4 ore.
In 2019 in ziua cu cursa a fost insa cod rosu de canicula prin Italia asa ca timpii au fost chiar mai lungi decat se preconiza initial. Iar faptul ca nu aveai nici un punct de apa pana la 18 km pe o caldura de 30 de grade iar nu era cel mai minunat locru pe pamant.

Noroc ca sunt multe rauri in zona si am baut apa din rau. Cu mancarea insa nu a mers la fel de usor.

Am planuit sa am la mine suficienta mancare incat sa fiu acoperita pana la primul punct. Deci aveam cate un baton energetic sau unul de proteine pentry fiacre jumatate de ora de la 1.5 pana la 4.5 ore. Asa ar fi fost ideal. In realitate in cele 4 ore si 33 de minute cat mi-a luat sa fac primii 24 de km, am mancat doar un baton energetic.

Iar la check point am reusit sa mananc doar 2 jumatati (mici) de felii de paine cu unt si gem de afine.

Pana la sfarsitul cursei am mai luat 2 geluri si la un check point am mai mancat o jumatate de felie de paine.

Pentru 9 ore si 21 de minute de efort nu e destula mancare nici macar ca sa stai pe scaun. Cu atat mai putin sa alergi de nebun pe munte.
Vorba vine sa alergi. Ca e totusi munte. E mers la deal si oarecum alergat la vale.

Deloc Ok din partea mea.
Deloc OK.
Dar cel putin am carat la mancare in rucsac incat mi-ar fi ajuns pentru 4 curse in regimul asta.

Sunt absolut convinsa ca daca as manca si daca as bea mai bine, mi-atr fi mult mai usor in timpul cursei.
Insa imi este extrem de greu sa fac asta.
Cipri spune ca si stomacul se antreneaza. La fel cum iti antrenezi picioarele.
Si ii dau mare dreptate.
Insa in 2019, stomacul meu e refuzat sa fie antrenat.
Punem pe lista cu dorinte pentru 2020.
Poate poate il convingem.

Voi ce mancati cand faceti sport? Si cum va calculati necesarul caloric.

Apropos, tot de la Robert Hajnal, am folosit fisierul asta ca sa fac calcului pentru necesar caloric. La fiecare cursa l-am folosit.
Si la fiecare cursa am carat degeaba mancarea in rucsac fara sa o mananc.
Cu teoria stau bine.
Practica ma omoara.


Din categoria "La alergat" mai puteti citi si despre:

• OCC
• Ce am mai facut pe la alergat

Orice sau nimic?

Unul dintre primele comentarii primite imediat dupa ce am pus online primele filme cu balenele rechin, a fost ca puteam sa merg in Oslob (Filipine) ca sa le vad.

Nu m-a mirat deloc comentariul si nici rapiditatea cu care a sosit. 

Oslob este cel mai cunoscut si cel mai popular loc pentru vazut balene rechin din cateva motive cat se poate de simple:

• vei vedea sigur balene rechin pentru ca sunt tot timpul timpul anului acolo
• este foate simplu sa le vezi pentru ca vin la suprafata. Nici macar nu trebuie sa stii sa inoti.
• este foarte ieftin. Costa doar 20 de euro pentru jumatate de ora de stat in apa cu ele

Si atunci de ce am ales sa mergem la capatul lumii si sa platim o avere ca sa le vedem in loc sa mergem in Oslob?

Pai sa le luam pe rand:

"Vei vedea sigur balene rechin pentru ca sunt tot timpul timpul anului acolo"

Motivul pentru care balenele rechin sunt acolo tot timpul este unul foarte simplu: sunt hranite. 

Cat de etic si cu respect fata de natura este sa schimbi cursul normal hranind animalele salbatice ca sa devina un circ pentru turistii insetati de "selfies"? 

Cercetarile biologilor marini arata ca urmarile nu sunt deloc de ignorat. Dar nici nu cred ca trebuie sa ai o diploma de biolog marin ca sa iti dai seama de asta.

Faptul ca au acces la o sursa de hrana sigura si usoara, le afecteaza complet obiceiurile. Ajung sa nu mai migreze in cautarea hranei si ajung dependenti de oameni. Nu stiu sa faca diferenta intre barcile care le hranesc si barcile cu motor care nu le hranesc si atunci sunt ranite sau omorate de ele. Ca sa nu mai spun ca hrana pe care o primesc este una  inferioara si care nu le ofera tot ce au nevoie din punct de vedere nutritional.

Iar astea sunt doar cateva dintre efecte. Sunt foarte multe articole pe tema asta asa ca nu o sa ma apuc sa o discut in detaliu.

Evident ca vor fi si multe pareri contra si bazate pe studii care arata ca numarul balenelor rechin a crescut de cand localnicii au inceput sa faca bani din genul asta de turism.

Ceea ce nu este surprinzator. Balenele rechin au fost aproape complet decimate in Filipine pana sa se descopere ca poti sa faci bani mai usor din turism decat din pescuit.

Insa e oare o solutie sa transformi un animal salbatic in circ pe motiv il protejezi in loc doar sa il protejezi? Nu se poate protectie fara castig financiar imediat? 

Sunt mule locuri unde se poate. Sunt si altele unde se pare ca nu...

Personal nu sunt interesata sa contribui la dezvoltarea unei astfel de afaceri. Asa ca am ales sa merg intr-un loc unde le vezi in mediul lor natural. Asta daca le vezi. daca nu, atunci incercam alta data si in alt loc. Din fericire sunt atat de multe balene rechin in Galapagos incat este un loc unde le vei vedea sigur daca mergi in sezonul care trebuie.

Si stiti cat de frumos este sa fii luat prin surprindere  de intalnirea cu o astfel de frumusete? 

Noi am vazut prima balena rechin la ultima scufundare din insula Wolf. Asta desi stiam ca ele sunt la insula Darwin (urmatoarea locatie de vizitatn, dupa Wolf). Deci nimeni nu se astepta. Chiar la sfarsitul scufundarii am auzit cum ghidul bate nebuneste in tubul de oxigen ca sa ne atraga atetia (nu e ca si cum ai putea striga sub apa). Si ma uitam si ma uitam si nu vedeam nimic. Apoi incep incet incet sa vad niste puncte albe si am stiut imediat ce e. Si da-i si inoata si incearca sa prinzi balena. Desi in filme pare ca sta pe loc, va garantez ca trebuie sa inoti nu gluma ca sa poti sa te tii macar o clipita langa ea. Am ajuns mai aproape si am reusit sa o vad intreaga. Iar ala este momentul in care am ramas intepenita pe loc. Stiam ca este mare dar nu mi-am dat seama ca e atat de mare. 

13-14 metri si probabil 25 de tone. 

Asta da peste. 

Draguta de ea a decis insa ca poate nu am vazut-o chiar toti bine asa ca dupa ce a trecut de grup, s-a intors si ne-a mai lasat sa o admiram o data. Asa ca m-am trezit fara sa vreau nas in nas cu o gura de vreo 2 metri. Toata lumlea incerca sa se dea la o parte ca sa lase o sa treaca. Nu ca ar fi avut ea nevoie de binevointa noastra, dar in apa nu atingi nimic. Asta e regula de aur. Pentru ca poti sa faci enorm de mult rau transmitand paraziti sau mai stiu eu ce.

Este probabil o amintire pe care nu o voi uita toata viata. Eram atat de emotionata incat nu stiam cum sa ma calmez ca sa nu cosnum tot aerul din tub. Respiram nebuneste si mai ca imi iesea inima din piept. Si cad am esit afara ma gandeam daca mai voi ramane in minte cu detaliile intalnirii sau totul se va pierde pentru ca eram mult prea emotionata ca sa fiu atenta:

"Este foate simplu sa le vezi pentru ca vin la suprafata. Nici macar nu trebuie sa stii sa inoti."

Motivul este iar la fel de simplu: sunt hranite.

 

Cum inoti cu balenele in Oslob? Pai turistii sunt pusi in barci fara motor si dusi la vreo 200 de metri de tarm (poti sa si inoti dar nu ai voie pentru ca este cu plata). Barcile sunt asezate pe doua randuri si turistii intra in apa chiar in fata barcii intr-un tarc din bambus. Nu au voie sa paraseasca tarcul si trebuie sa se tina continuu de batul de bambus. Apoi o barca cu un tip care arunca mancarea in apa incepe sa treaca prin canalul facut intre randurile cu barci cu turisti. Balenele urmeaza barca respectiva precum niste catei tentati de un os. Sunt duse intr-o parte in alta in timp ce turistii de pe margine isi fac o poza doua si dupa 20-30 de minute turistii sunt imbarcati si dusi pe tarm de unde iau alti turisti si "spectacolul" se repeta de la 6.30 si pana la pranz. Sute (poate mii) de turisti pe zi intr-un spatiu mic care urla si se zbat pentru un loc mai bun de selfie. In nici un caz nu este ceva pentru mine.

Numarul de scufundatori care ajunge in Darwin si Wolf este foarte limitat prin lege. Sunt doar 13 barci care au voie sa duca turisti acolo si fiecare barca are cel mult 16 persoane.Cei 16 turisti sunt impartiti in 2 grupuri si nu ai voie sa mergi decat cu ghid. 1 ghid la 8 scufundatori. Apoi traseul fiecarei barci este decis de Parcul National astfel incat sa nu fie mai mult de 2 barci in acelasi loc. Deci in Darwin nu vor fi niciodata mai mult de 32 de scufundatori intr-o zi. Mai mult barcile vorbesc intre ele asa ca se face cu randul la intrarea in apa. Deci sansele sunt foarte mici sa intalnesti scufundatori de la cealalta barca sub apa.

In mod normal eram doar 8 tursti + 1 ghid langa balena. Dar dDe cateva ori ni s-a intamplat sa ramanem doar 2 sau 3 scufundatori cu balena. Au venit de doua ori choar la sfarsitul scufundarii si cei care au ramas fara aer au iesit la suprafata in timp ce noi femeile (femeile consuma mai putin aer) am ramas si ne-am plimbat pentru inca 5-10 minute cu doamna balena. Doar 2-3 persoane si o balena rechin.Nu tu imbraceli. Nu tu nebunie. Nu tu fuga dupa poze. Liniste atat pentru noi cat si pentru ea.

"Este foarte ieftin. Costa doar 20 de euro pentru jumatate de ora de stat in apa cu ele"

Esti la 200 de metri de tarm impreuna cu mia de alti turisti si stai 20-30 de minute in apa. Evident ca este ieftin. Dar doar pentru ca ceva este ieftin nu inseamna si ca ar trebui incercat. Partea etica ar trebui sa conteze si ea.

Galapagos este scump. Este al naibii de scump. Si nu multi oameni isi permit sa ajunga acolo. Insa exista locuri chiar si in Filipine in care poti sa le vezi in mediul natural. Fara sa treci prin tot circul de mai sus si fara sa le faci rau balenelor. Deci faceti un pic de cercetare si mergeti in alt loc. Daca ar fi mai putini turisti dornici de asa ceva si s-ar pune mai mare presiune pe operatorii turistici din Oslob, sunt sigura ca ar creste atentia pentru balenele rechin. In momentul de fata tot ce conteaza sunt banii.

Nu a astept sa se ajunga la regulile din Galapagos, dar totusi - mii de turisti pe zi? 

Stiati ca 95% din turistii care merg in Oslob incalca regula cu 2 metri distanta de balena si mai mult o ating? 

Si de ar fi asta cel mai rau lucru care se intampla acolo.

De aici titlul scrierii de astazi: alegem chiar orice doar pentru ca se poate sau mai si filtram situatiile? 

De ce nu alegem mai bine "nimic" daca ceea ce ni se ofera face rau?

Noi am decis sa nu alegem Oslob.

Si chiar si daca nu mi-as fi permis sa ajung in Galapagos, tot nu as fi ales Oslob.

Tot ce va rog este sa cititi inainte despre ce inseamna Oslob. Sa stiti ce presupune o astfel de interactiune si ce incurajeaza cei 20 de euro/dolari pe care ii platiti.

Planul pentru - Galapagos

Totul a inceput in August 2011 cand enervati de mult prea turisticul Bali am plecat sa cautam ceva mai pe sufletul nostru. De fapt am plecat sa cautam orice numai Bali nu. Atat de mult ne-a displacut Bali.

Cea mai la indema solutie a fost sa trecem rapid cu barca pe Gili Air si asa am descoperit o insula care ne-a ramas pentru totdeauna in suflet. 

Gili este fix genul nostru de locatie: o insula de doar 5 km perimetru, fata drumuri, fara masini, fara hoteluri de lux, fara prea multi turisti, fara cluburi, fara galagie etc etc etc. Timpul curge lent si fara bataie de cap in Gili.

Dar cum noi nu prea suntem genul de om care sta cu burta la soare pentru o saptamana si cum Gili nu avea altceva de oferit decat mare, plaja, soare si mancare am fost imediat atrasi de singura alta activitate de pe insula: scufundarile. 

Ne-am dus la o agentie ce oferea scufundari cu ideea sa incercam una ca sa vedem cum este. Dar cei de la agentie ne-au convins sa facem cursul pentru certificarea "Open Water Diving" si de la prima intalnire cu un coral am devenit "dependenti" pe viata.

Anii au trecut si de fiecare data cand am avut ocazia am mers la scufundari pentru ca lumea de sub apa este ca nimic din ce ai vazut vreodata. Este un loc magic cu fapturi ca desprinse din cartile de povesti. Totul este altfel. Pana si perceptia ta este altfel. Se desi nu sunt o practicanta a meditatiei, scufundarile sunt ceea ce as intelege eu prin meditatie. Este atat de linistitor sa plutesti fara nici o greutate si sa nu auzi nici un alt sunet decat propria resipiratie (sau delfinii daca ai noroc sa te intalnesti cu ei).

Sir David Attenborough spune cel mai bine:

Si ca orice "dependent" de ceva am inceput sa ne dorim din ce in ce mai mult si destinatii din ce in ce mai variate si mai greu accesibile. Cu timpul "Bucket list"-ul nostru de calatorii a inceput sa contina destinatii care oamenilor normali nu le spune multe dar pe care orice pasionat de scufundari le stie fara sa clipeasca: Sipadan, Soccoro, Malpelo, Hanifaru, Raja Ampat si evident "the island to rule them all" - Galapagos.

Galapagos este regina scufundarilor. Este Mecca. Este locul unde orice scufundator isi doreste sa ajunga in viata asta. Cu totii visam la ea. Din pacate, Galapagaos are doua mari probleme:

• costa foarte mult. O croaziera de 7 nopti pleaca de la 5000 de dolari de persoana. Daca adaugi avioanele, taxele, cheltuielile suplimentare, noptile la hotel inainte si dupa croaziera, asigurarile de calatorie etc. ajungi lejer la 15.000 de euro pentru o vacanta de 10 zile, 2 persoane.
• conditiile de scufundare nu sunt deloc usoare. Temperatura apei este scazuta, vizibilitatea la fel iar curentii nu sunt deloc prietenosi. Dar fix astea sunt motivele pentru care ai atat de multi rechini acolo. Deci nu te plangi de conditii ca fara ele nu ar mai fi placerea scufndarii ci incerci sa castigi destula experienta incat sa te descurci in conditiile alea. De aceea vasele de croaziera care ajung la Wolf si Darwin cer sa ai certificare Advance Open Water si de preferat minim 100 de sufundari si certificare Nitrox.

In speranta ca vreodata cumva vom avea bugetul necesar pentru o vacanta de scufundari in Galapagos (punctul 1), ne-am pus pe treaba pentru rezolvat punctul 2. Asa ca in ultimii 2.5 ani, toate vacantele noastre (in afara de Islanda) au fost vacante construite in jurul unor scufundari: Surin si Similan in Thailanda, A doua mare bariera de corali in Belize, Marea Bariera in Australia, Sipadan in Borneo, pana si Omanul a avut scufundarile lui. 

Ne-am luat certificarile, am facut destule scufundari cat sa fim increzatori in fortele proprii si apoi a inceput perioada de convingere in care eu am tinut monoloage peste monoloage ca sa il conving pe Cipri ca bugetul ne permite sa mergem. Ceea ce invariabil s-a produs. Ca doar de incapatanare si persisenta nu duc lipsa. 

In primavara lui 2019, ne-am decis sa merge in Galapagos in septembrie 2019 si cat ai clipi am rezervat locurile pe barca. O saptamana cu Humbolt la Darwin si Wolf. 

 De ce ne doream atat de mult sa ajungem in Darwin si Wolf?

Cum am spus mai sus, conditiile din Galapagos sunt perfecte pentru rechini. Galapagos impreuna cu Malpelo si Cocos formeaza asa-numitul triunghi al rechinilor si vei vedea sute de indivizi. Sute de rechini ciocan. Zeci, poate sute de rechini Galapagos, "black tip", "white tip" sau "silky". 

Starul este evident rechinul ciocan.

Nu sunt multe locuri in lume unde poti sa il vezi. Si cu atat mai putin, locuri in care sa ii vezi cu sutele.

Si tare mult ne doream sa ii vedem. Mai ales ca nu i-am vazut niciodata pana acum:

Sursa

Dar cel mai mult si cel mai mult ne doream sa vedem balenele rechin. Cel mai mare peste din lume care poate ajunge la 18 m lungime si 40 de tone. Nu le-am vazut pana acum si desi sunt locuri unde poti sa le vezi mult mai usor nu sunt locuri in care as merge (pentru ca sunt hranite iar eu nu sunt de acord cu genul asta de turism) asa ca am ales sa le vedem in locul cel mai ravnit - Galapagos. 

Galapagos se pare ca este locul unde balenele rechin merg sa sa dea nastere puilor asa ca vei vedea numai balene rechin ajunse la maturitate, de obicei sunt numai femele insarcinate si sunt MARI. Foarte mari. Nu sunt precum cele din Oslob sau Isla Mujeres. Sunt mari. Si nu vei realiza cat de mari sunt pana nu vei da nas in nas cu una dintre ele. Iti garantez ca sunt mult mai mari decat orice ti-ar spune imaginatia ta :)

Sursa

Si daca tot ajungeam pana acolo am decis sa mai stam inca o saptamana in Galapagos si sa vizitam pe cont propriu trei din cele patru insule locuite le arhipelagului: San Christobal, Santa Cruz si Isabela.

Doar nu era sa ratam testoasele gigant, iguanele marine sau leii de mare:

Iar acum la sfarsit de vacanta pot sa spun ca Galapagos este absolut uimitoare. Este pe locul doi in clasamentul nostru cu "Locuri impresionante" in care am ajuns pana acum. Doar Antarctica este inaintea ei. Ne-a placut la amandoi extrem de mult si nici nu ne-am dat seama cand au trecut cele 20 de scufundari. Nu imi venea sa cred ca am ajuns deja inapoi pe uscat si am plecat de acolo cu inima grea. Chiar daca Galapagos i-a luat la revedere de la noi cu un curcubeu la decolarea avionului:

E un loc cum altul nu-i si mi-as dori sa ramana asa pentru multe generatii de acum inainte. 

Dar despre asta, in episoadele urmatoare...